Îmbrățișarea

Scriitorul Ioan Alexandru, autorul „Imnelor”, spunea că Poetul este un purtător al unui mesaj înalt în istoria umanităţii, un „mărturisitor al Logosului”, dar aş adăuga, el este şi un mărturisitor al Iubirii, al Luminii, al Bucuriei şi al Învierii lui Iisus Hristos. Inspiraţia religioasă este o constantă în istoria poeziei româneşti, cu excepţia perioadei comuniste (deşi chiar şi în această „eră” au fost poeţi care s-au „adăpat” la cele sfinte), în ciuda prezenţei a doar două capodopere, susţine criticul Ion Negoiţescu: „Fecioara Maria” de Dimitrie Bolintineanu şi „Rugăciune” de Mihai Eminescu. Şi totuşi, poezie religioasă a existat la noi, începând din perioada daco-romană, dacă am fi să ne luăm după istoricul literar și scriitorul Mihail Diaconescu, cu acel „Te Deum laudamus” de Niceta de Remesiana din secolul al IV-lea, continuând cu Ioan Cassian, cu Dionisie Exiguul, ulterior cu Varlaam şi a sa „Cazanie”, cu „Psaltirea” lui Dosoftei, trecând prin poeţii paşoptişti (printre ei Andrei Mureşianu) şi cei interbelici, Arghezi şi Blaga şi până la Doinaş, Ioan Alexandru şi Daniel Turcea. Nu putem să-i omitem aici, ba din contră, pe valoroşii noştri poeţi de inspiraţie creştină, Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu şi mai sunt de amintit aici poeţii Gulagului românesc (creştini „mărturisitori ai Mântuitorului nostru” Isus Hristos), Radu Gyr, Sandu Tudor sau Valeriu Anania şi mulţi alţii. Din câte s-a putut observa avem două direcţii în cadrul acestei poezii: o poezie religioasă clară, evidentă, cu trimitere la învăţătura creştină şi biblică şi o poezie religioasă intrinsecă, în care prezenţa sacrului derivă dintr-o weltanschauung creştină.

Prin cel de-al 7-lea volum de poezie al scriitoarei basarabene stabilită în orașul Sf. Gheorghe, Tatiana Scurtu, semnificativ intitulat Îmbrățișarea, apărut în 2023 la Editura Eurocarpatica din orașul covăsnean menționat, în condiţii grafice excelente, aş spune că se încadrează în ambele direcţii, atât în poezia cu trimitere la Biblie, în special la „Noul Testament”, cât şi prin viziunea creştină asupra omului şi umanităţii, respectiv iubirea, mântuirea, speranţa, credinţa sau raiul. Totodată, noua carte a Tatianei Scurtu este focalizată pe motivul literar și filosofic al iubirii care transcende lumea, soarele și stelele, vorba lui Dante o iubire atât pentru Dumnezeu și cele sfinte, cât și pentru natură (panteism à la Giordano Bruno, să spunem), pentru iubit, pentru creație etc.

Dar poate că ineditul poeziei Tatianei Scurtu constă în îmbinarea abilă a poeziei de inspiraţie religioasă în cele două ipostaze/ căi/ direcţii ale sale cu lirica de dragoste mai altfel decât în linia „ilustrelor sale înaintaşe autohtone în ale poeziei de dragoste”, după cum spunea actorul-teolog Răzvan Ionescu, respectiv Magda Isanos, Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu, şi acest semn distinct este chiar dragostea mântuită/ mântuitoare, dragostea încredinţată Domnului nostru, dar şi iubirea împărtăşită Lui. Pe de altă parte, Tatiana Scurtu se află în siajul liricii unor Alexei Mateevici sau Grigore Vieru, și nu în zona poeziei lui Dumitru Crudu sau Mihail Vakulovski.

Poemul “Gurile noastre țesute-mpreună”, este sugestiv în aceste sensuri: “Gurile noastre țesute-mpreună/ Mușcă visarea dintr-o căpșună,/ Caută raiuri zemoase-n simțire/ Și ne amestecă într-o uimire.// Palmele noastre au cosmos în ele/ Și se ating cu lumină de stele,/ Flori să cuprindă amprentelor pată/ Când universul în noi se dilată./ Zilele noastre-n cascadă legate,/ De un aprilie îngemănate,/ Printre milenii de căutare,/ Cerul în noi își ridică altare”.

Un alt contrafort liric, este reprezentat de motivul poetic, religios şi chiar filosofic al îngerului, cartea Tatianei Scurtu fiind şi o mică predoslovie sau microtratat despre angelologie. Prin poruncile sale, Dumnezeu împarte lumea şi organizează părţile Sale; nici îngerii, nici oamenii nu sunt însă, părţi, fiind „fiinţe personale”, după teologul ruso-francez Vladimir Lossky, persoanele fiind mai complete, mai bogate decât „duhurile îngereşti”. La fel, Sfântul Grigore Palama susţine că omul este, după „chipul lui Dumnezeu” mai mult decât îngerii, pentru că sufletul său unit cu trupul deţine o energie dătătoare de viaţă prin care se însufleţeşte şi stăpâneşte trupul, putere de care îngerii, duhuri fără trup sunt lipsiţi, deşi sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplităţii firii lor duhovniceşti. Totuşi, un „înger biblic” este, prin derivare şi funcţie, un mesager al lui Dumnezeu, care-l cunoaşte faţă în faţă dintr-o categorie mai înaltă decât omul! Este adevărat că este o creatură, în esenţa sa originală, fiind un spirit sfânt şi incoruptibil, care aduce alinare oamenilor care se ridică din țărână și lumină, atunci când Dumnezeu și chiar îngerii nu mai sunt în ceruri, cum îl vede Tatiana Scurtu în poemul “Nu mai sunt în ceruri îngeri”: „Nu mai sunt în ceruri îngeri/ Doamne, nu mai ești nici Tu,/ În veșminte zdrențuite/ Se răsfiră sufletul./ Nu mai în sori lumină,/ Din lumină s-au născut/ oameni care se închină/ În culori de început./ Oameni care se ridică/ Din țărână și lumini,/ Îngeri – cerului aripă,/ Nesfârșirea le alini”. În altă poezie angelologică, “Toți îngerii azi au cules primăvară”, aceste ființe spirituale create de Dumnezeu, înzestrate cu calități excepționale vestesc, aduc primăvara, pământul devenind sau metamorfozându-se într-un tărâm al păcii pe tâmple senine, iar cerul își leagănă fruntea curată: „Toți îngerii azi au cules primăvară în coșuri cu soare și nori peticite,/ Lalelele scurse din raze de seară/ Firave se-adună în brațe smerite./ Cu fire de iarbă cusute în straie// Și fluturi de aur ducând zepeline,/ Își spală trecutul în stropii de ploaie/ Pământul cu pacea pe tâmple senine./ Din dulcea roire a vieții în floare/ și zumzetul care mai naște o dată,/ Pe câmpuri se-anunță din nou sărbătoare,/ Iar cerul își leagănă fruntea curată”.

Cu toate că în Biblie, există multe indicii şi indicaţii prețioase ale unei „căderi a îngerilor”, sub conducerea maleficului Satan, deşi acest din urmă subiect s-ar încadra evident în sfera „demonologiei”, lucru întărit şi de marele teolog ortodox brașovean Dumitru Stăniloae, care spunea că prin păcat am căzut de la Dumnezeu, şi „implicit din toată legătura cu ordinea asta mai presus de fire; acesteia i-a luat locul demonul” sau daimonul; în cartea Tatianei Scurtu este prezentă, arătată doar fațeta pozitivă, bună a îngerului, atingerea sau îmbrățișarea acestuia topindu-i eului poetic aripile, dar și încremenirea lumii sau alungarea nopții în lună, ca în poemul „Ieri m-a îmbrățișat un înger”: „Ieri m-a îmbrățișat un înger,/ Aripile-i m-au topit,/ Ca un tunet, ca un fulger,/ Lumea a încreenit./ M-a atins cu-a sa privire,/ Noaptea-n lună alungând/, Cu răbdare și uimire,/ Cu tăcerile vorbind./ Ieri m-a îmbrățișat un înger/ Și făclia mea din piept,/ Ca un tunet, ca un fulger,/ Mă îmbie să aștept”. Părintele Stăniloae era de părere, totuşi, că oamenii nu vor fi niciodată mai presus de îngeri şi că doar Maica Domnului, singură, e superioară „trimişilor Domnului”.

Simbol cvasi-universal prin care se exprimă credința într-o Ființă cerească divină, creatoare a universului și garantă a fecundității pământului, datorită ploilor pe care le revarsă din belșug asupra lui, Cerul este un alt motiv literar și filosofic atotprezent în volumul Îmbrățișarea. Cerul este și o manifestare directă a transcendenței, a puterii, a perenității, a sacralității: ceea ce nicio ființă de pe pământ nu poate atinge, susține tandemul Alain Gheerbrant & Jean Chevalier. Astfel, în poezia „Vreau să caut cerul de pe văl de ape”, eul poematic se află în căutarea unui cer al doinelor, al dorului sau al altei mângâieri, de fapt, al iubirii universale: “Vreau să caut cerul de pe văl de ape,/ Unde să mă-nece, unde să mă-ngroape,/ Lângă Carul Mare, ca o prelungire/ Doinelor mireasă, dorului iubire./ Vreau să ningă fluturi printre stele mreajă,/ Ochi de blândă cale să se-nchidă-n vrajă,/ Aripile toate pân’ la nori să suie,/ Din povești cu zâne, cine-a fost și nu e./ Să se facă ziuă peste mări curate,/ Sufletelor rază încă să le-arate,/ Iarbă-n plin de rouă ca o adiere,/ Vreau să-ți nască cerul altă mângâiere. Cerul aură ne este, Picură cerul în iesle și Și cerul îți voi face paradis, sunt alte versuri în care acest simbol sau motiv universal străbate ca un fir roșu poezia Tatianei Scurtu făcând trimiteri atât la ideea de echivalare a cerului cu paradisul, cât și la metamorfozarea lui în creație, în poezie. În plus, autoarea dedică acestui simbol, care poate însemna și locuința lui Dumnezeu, un întreg și frumos poem, intitulat simplu “Cerule”, fiind o invocație plină de grație și sensibilitate, deși cam emfatică: “Cerule,/ Nu vreau să te pierd niciodată,/ Tu nu mi-ai dat această putere,/ Nu vreau să încep să colind lumea toată/ Și să te caut în mii de unghere./ Cerule,/ Nu vreau să-mi stingi această lumină,/ Cu tine-am aprins după nori felinare,/ În mine milenii se-aprind și suspină/ De-atâta periplu și căutare./ Cerule,/ Mă oglindesc azi ca o zeiță/ În albastrul purtat de tine-n priviri,/ Când voi deveni o bucată de criță,/ Lumina din mine se va oțeli,/ Și doar din cenușă te voi mai privi”.

În concluzie, creația poetică a Tatianei Scurtu, care nu face parte din niciun curent literar din Basarabia și din România, este focalizată într-o irepresibilă dorință înspre sideral, ceruri, stele, nesfârșitul univers, fiind o poezie idealistă, ingenuă, sinceră, care transcende realul și realitatea cruntă a lumii mundane.

de Iulian Cătălui