Vică al lu’ Albanezu avea o singură pereche de pantaloni și ținea la ea mai ceva ca la ochii din cap. Poate și-ar fi făcut el rost de alții, satul era mare și în oameni dăduseră pe atunci tot felul de boli, după război și foamete. Îl și rugase o vecină să-i dea de pomană o pereche, de sufletul omului ei mort cu 40 de zile în urmă, însă el nu primise. Îi spusese femeii aceleia „Ba! Dă-i altuia, că eu nu-i vreau. Am cu ce să mă îmbrac. Să-i țin doar așa, de buni, mă bântuie mortul, că dacă nu sunt purtați, nu-i primește pe-acolo, pe lumea ailaltă. Umblă omul, săracul, în fundul gol pe ulițele raiului, se face moroi și mă bântuie, de-mi mai răstoarnă și oalele prin tindă.”
Nu voia pantalonii altora, dar de pantalonii lui avea mare grijă. Venea de la muncă sau de unde umbla, se dezbrăca de ei, îi netezea și îi curăța ușor, grijuliu, să nu-i tocească, mișcând pe dimia lor groasă o perie cu păr mare, mătăsos, pe care o cumpărase, înadins pentru pantaloni, de la un târg din oraș, de un Sfânt Ilie. Pe urmă îi lua ca pe ouă, încet, și-i așeza pe frânghia de pe prispă, să intre aerul în ei, să nu cumva să capete miros de ceva. În timpul ăsta rămânea în izmene și în cămeșoaia aia a lui cu râuri, făcută de mumă-sa a mare cu vreo sută de ani în urmă, ca și pantalonii lui atât de corconiți. Dacă nu-i plăcea cum sunt izmenele, le spăla și pe acelea și le usca, dar nici de-alea nu mai avea altele, rămânea doar în cămașa până la genunchi. Așa ieșea în uliță dacă îl striga careva.
Vică era fiul lui Costică Albanezu ce fusese poreclit așa după o pățanie ce-o avusese tatăl lui în războaiele cu bulgarii, când dovedise la o trântă, pusă la cale printr-un rămășag pe-o sticlă de rachiu, un albanez voinic, aflat de cealaltă parte a luptelor. Războiul se cam terminase, așa că tatăl lui Costică, nea Avram, tânăr și el pe vremea aceea, cu mustața necrescută încă dintre tuleie, râvnise la o bulgăroaică vădană și se vorbise cu ea – cum vorbiseră, nimeni nu știa, fiindcă nu cunoștea niciunul dintre ei limba celuilalt, dar se spune că iubirea are graiul ei – să se ducă la ea când s-o lăsa negura.
Acolo însă dăduse de muiere aceea gata înfierbântată de albanez, care și el înțelesese pe limba lui, de la aceeași bulgăroaică, tot așa, să vină la ea după chindie. Numai că bulgăroaica știa una și bună, arătându-le prin semne că ea le spusese să vină când se lasă perdeaua, nu când soarele se ascunde după tufanii din fundul curții. Ar fi vrut ei să dea cu banul care să rămână la ea, dar din toți trei doar ea avea un ban, unul de aur, mânjit cu negreală de pe fundul tuciului, să nu i se vadă strălucirea, agățat cu o ață de cânepă la gât. Ea însă le spusese, tot așa, dând din mâini, că nici dacă îi taie capul nu-și lasă banul în seama lor. Și tot ea, muiere mintoasă, le arătase cum că o trântă, pe o sticlă de rachiu – cam afumat, ce-i drept, dar rachiu – pusă la bătaie tot de ea pentru învingător, ar fi cea mai cu folos.
Zicea nea Avram că după ce izbândise în trântă, dăduse albanezului să ia și el un gât de rachiu, dar ăla, istovit de luptă, făcuse gâtul pâlnie, se uitase urât la bulgăroaică, certând-o din priviri că nu scosese sticla înaintea venirii românului și a golit jumătate din ea în câteva clipe. Cică nea Avram ar fi smuls sticla și ar fi luat și el o gură. O gură cât o bulgăroaică, pentru că o pierduse îndată din priviri pe muierea care făcuse să îi sfârâise inima. N-o mai vedea, pământul prinsese a se roti cu el mai mult decât rotirea de care știa el. Se rotea, se rotea și parcă nu mai ajungea în dreptul lui România, să se întoarcă și el acasă. Peste tot era numai Bulgaria. Atunci era prima oară când punea băutură pe gură, așa că nici până l-au dus la groapă nu și-a adus aminte cum ajunsese el atunci la unitatea lor.
-Mama lui de albanez! zicea el celor care îl ascultau. Nu putea, mă neică, să-mi spună și mie că rachiul ăla e tare?
-Cum să fie tare nea Albanezule? Dacă era tare, nu se ducea pe gât. Mureai pe-acolo, de ziceau că ai fost erou.
Albanezu nu lua seama la hazul lor și își continua povestea.
-O lăsam diavolului de ispită...
-Pe care dintre ispite o lăsai, sticla cu rachiu sau bulgăroaica?
-Eu știu? Ori pe una, ori pe alta, că așa le-am pierdut pe amândouă.
Din războiul ăla, despre care se zice că ar fi fost de râs dacă n-ar fi fost de plâns, cu lacrimi, sânge și nedreptate, nea Avram se alesese cu o poreclă și cu o bucată de postav, de dimie, pe care o lăsase moștenire singurului fiu, Costică, să-l împace într-un fel fiindcă le dăduse celor două fete câte o vacă, la măritiș, iar pentru el nu mai avea. Dimia fusese lăsată pe fundul lăzii de zestre până când Vică ajunsese mare, se cădea să aibe o pereche de pantaloni, iar Vintilă, croitorul, îi croise cu mare grijă panatalonii aceia strânși jos, bufanți, ca de cismă, chiar dacă Vică n-a avut niciodată cisme.
Avram zis Albanezu murise de bătrânețe, pe Costică îl luase un val pe când scotea cânepa de la topit, din râu și îl dusese taman către Dunăre, la vale, fetele se măritaseră departe, iar Vică rămăsese singurul moștenitor, stăpân al avuției familiei.
De felul său, Vică era om cuminte, cinstit și foarte muncitor. Dacă-i luai bine seama, nici prea fățos nu era, dar nici nu se speriau noaptea de el mâțele pe uliță. Rămăsese neînsurat și nici nu-și dăduse seama de asta până nu-i murise și mama, ultima rudă mai apropiată căreia îi păsa de el. Înainte de a muri, nevasta lui Costică Albanezu, tanti Sica, încercase de vreo două ori să-și însoare fiul cel tomnatic, dar el alungase din gând pe fiecare chiar din capul locului, cusurgiu cum era, toate fetele sau femeile pomenite de biata sa mamă.
-Ia, păi cu aia să mă însor eu, cu proasta aia?! îi zicea el și dădea să iasă din odaie. Lasă-mă cu prostiile dumitale, că țipă Sacâz de foame!
-Fi-ți-ar să-ți fie Sacâz așa și pe dincolo! O să scot răpciugosul ăla de măgar în uliță, să se ducă încotro o vedea cu ochii. Eu vorbesc de-o nevastă, el de-un măgar. Mă, o să te mănânce câinii singur pe lume când voi închide și eu ochii.
-Și ce? A murit ea Fecioara Maria, d-apoi dumneata! Nu s-a mai năruit cerul. Ai auzit din cărți că ar fi plâns Fiul Sfânt?... Așa și eu.
-Cum să nu! Femeia aia e proastă, cealaltă este urâtă, cea din deal se uită strâmb, fata aia din vale nu știe să-și lege basmaua, alta nu deosebește stânga de dreapta... Și cu vecinii te-ai certat, ca să ai tu ultimul cuvânt. Până și eu, mama care te-am născut, sunt... Ai ajuns să vorbești de rău și lucrurile sfinte. Doar tu ești deștept. Deștept și frumos, de te sperii când te uiți în ciutura fântânii. Tu... și Sacâz! Să mă ierte animalul ăla, că parcă el nu este așa măgar ca tine!
La ceva timp după înmormântarea mamei sale, Vică îl găsise pe Sacâz cu dinții dezveliți într-un surâs amar. „Întinsese copita”, cum se spune, „Altă înmormântare, parcă mai grea decât a mamei. Pentru ea barem am avut cotiga cu rotile – în loc de roți, o făcuse pe rotilele plugului – și cu măgar, dar acum?... Dacă-l duc eu la groapă, o să zică lumea că avea dreptate mama când spunea că suntem doi măgari. Poate chiar așa era. N-am încotro, trag eu toate păcatele?”
Mersese la nea Marcel, vecinul de peste drum, că îl știa om bun:
-Nea Marcele, îmi muri măgarul. Dă-mi și mie carul dumitale cu boi câteva ceasuri să mă duc cu el la locul meu, să-l îngrop acolo!
-Mă Vică tată... eu carul nu pot să ți-l dau. Chiar nu pot.
-De ce mă nene? De ce nu vrei să mă ajuți și pe mine? Ți-oi întoarce și eu ajutorul când ți-o crăpa buza de ceva.
-Nu pot mă, că boul de cea e cam prost, iar cel de hăis e nărod. Cum spuneai și tu mai an, adică... așa cum le sunt stăpânii. Și de proști și nărozi ce sunt, se luară la ceartă, se ocărâră...
-Ce vorbă e asta, nea Marcele? Cum să se certe și să se ocărască boii?
-Tot vorba ta e, „dacă mațele în tine se mai ceartă, cum să nu se certe boii?”.
L-a lăsat pe nea Marcel răsucindu-și o țigară în poartă, purtând pe buze un zâmbet viclean și a plecat în capul uliței, la Nae Potval. Nae era și un pic rudă cu ei, așa, mai de departe, și avea un cal frumos, care trăgea o căruță ușoară.
-Nae, mă lovi necazul: îmi muri măgarul. Dă-mi și mie calul și căruța, să duc bietul animal și să-l îngrop încolo, în câmp.
-Mă, eu ți l-aș da, îi zise Potval din poartă, da’ nu-l am acasă.
-Cum... nu-l ai acasă? Da’ ăla de molfăie la coceni în fundul curții ce e?
-Calu’, da’ așa zic eu când nu vreau să-l dau.
-Nu vrei să mi-l dai?! se miră Vică. De ce mă, Nae? Că doar suntem rude.
-„Vărule”, eu ți l-aș da, mi-e teamă însă că te murdărește. Știi, cum spuneai și tu când ți-a zis muierea mea să te însori cu nepoată-sa, cu a lui Barangă. Ai zis atunci că noi, tot neamul, de la un capăt la altul, suntem niște urâți, niște nespălați, de-aia nu te uiți tu la Viorica. Mă, calul ăsta, bată-l focul’, e prooost!, nevoie mare. Nu știe să se ceară afară, în fundul curții. Când îl apucă, pe unde îl apucă, se baligă. Te murdărește, „vărule”... Ce, vrei să fii ca noi? Cum ziceam... Eu ți-aș da calul, dar nici nu e acasă.
Al lui Strachină nici nu i-a răspuns când l-a strigat, chiar dacă îl văzuse în gura pivniței, cu o ulcea în mână, iar Bică Sfadă îl gonise din poarta lui înainte să afle de ce îl caută. Îl mai și înjurase de cer și stele.
Unde să mai meargă dacă cei de acolo, din ulița lui, nu-l ajutau? S-a gândit ce s-a gândit, l-a văzut pe Sacâz că se cam umflă – nici măcar nu avea pene, să aibă în ce se umfla – așa că și-a întors cotiga la vale, cu hulubele spre poartă. S-a pornit apoi să târască măgarul de la grajd, spre spatele cotigii. De felul lui, Sacâz părea mărunt și slab, dar acum parcă pielea, oasele, carnea, i se îngreunaseră. A pus o scândură înclinată și a încercat să-l tragă de sus.
Tot trăgând de măgar, cotiga s-a mișcat pe roțile ei de fier, a trecut peste pietroiul pus de el la roată, iar când Vică și Sacâz reușiseră să fie în același loc, adică sus, cotiga o luase la vale și trecuse prin poarta cea mare, oprindu-se în mijlocul uliței.
Ce era să facă? Adunase stoborii rupți, îi aruncase în curte, apoi se băgase între hulubele lui Sacâz și pornise, trăgând din greu, către marginea satului. Parcă în ziua aceea Dumnezeu – poate satana – ținuse toți oamenii pe bătăturile lor, nu-i lăsase să plece la muncă înadins, pentru a-l vedea pe el trăgând la cotigă, ca un... Toți, dar toți, au râs de el și i-au strigat câte ceva în batjocură de unde se aflau. Ieșiseră și copii ca la urs, babele râdeau în porți cu palma la gură să nu li se vadă „răriturile”... Toți, oameni de care râsese ani de-a rândul, hohoteau acum de răul său.
Când Vică a pus piciorul dincolo de mejdina ultimului gospodar, totul părea a fi amuțit. Strigătele oamenilor, chiuiturile copiilor, râsetele babelor, cotcodăcitul găinilor, mugetul vacilor, lătratul câinilor, nimic din ce putea semăna a batjocură nu se mai auzea; satul întreg amuțise, doar dinspre cotigă se auzeau niște răsuflături, uneori de-a dreptul nerușinate, mai cu seamă acolo unde pământul nu era prea neted.
-Și tu Sacâz? a strigat el necăjit. Și tu, pentru care fac eu atâtea?...
A pus mâna pe biciușcă – despre care nici măcar nu știa de ce o are cu el – gata să lovească animalul acela, nelovit de el vreodată, care oricum nu mai simțea nimic. Din cotigă s-a auzit un „fâssss!”, ca atunci când se dezumfla bășica porcului în copilărie, când se juca el cu ea în loc de minge. „Mi-a căzut necazul pe el, săracul!” și-a zis Albanezul cel mic și a căutat un loc mai aproape de drum, între brusturi și ciulini, unde i-a săpat mormântul celui mai bun prieten și l-a înmormântat, având grijă să-i împletească o cruce din ierburi la cap.
Drumul spre casă i-a fost mai greu la întors decât la dus. Știa că oamenii vor râde și vor spune cuvinte de batjocură, iar asta îl durea mai tare decât dacă l-ar fi lovit cu pietre. Și nu s-a înșelat, căci încă din capul uliței l-a strigat același Nae Potval, care nu se săturase a-și vărsa focul pe omul necăjit, nădușit și plin de praf.
-Albanezule, nu-i luași mă și pielea? l-a întrebat serios.
-Nu, i-a răspuns Vică. Ce să fac cu pielea bietului animal?
-Să te îmbraci în ea, mă, și așa îmbrăcat să te uiți în oglindă, să nu uiți cine ești. Un fel de Sacâz al doilea. Măcar ăla era bun de ceva.
Vică si-a șters nădușeala cu mâneca la cămașă, a stat nițel pe gânduri, apoi a luat de jos, din țărână, o pietricică, azvârlind-o cu putere spre Potval. Țipătul acestuia a fost așa de puternic, încât a stârnit tot capătul acela de uliță. Copii au lovit primii. Un prichindel i-a aruncat o mână de țărână în față, iar bulgării zvârliți de ceilalți l-au izbit în cap și peste tot corpul. A venit apoi o izbitură de băț de la o bătrână, gata să-l dărâme acolo, între hulube, iar la urmă s-a apropiat de el amenințător chiar Nae, având în mână o ghioagă și blestemându-l de toate cele.
-Nae, ce ai domnule cu mine? a zis Vică moale, lăsând jos hulubele cotigii. Ce rău ți-am făcut eu?
-Îți arăt eu ție! s-a răstit Potval, cu ghioaga în dreapta, pregătită pentru a lovi, iar cu stânga înlăturând gloata de pici. Aici te omor, să fii mai aproape de măgar!
-Nu da mă, că altfel dau și eu! l-a rugat Albanezu, dar Nae era de neoprit. Nici măcar nevasta-sa nu a reușit să-i stăvilească pornirea.
A ridicat ghioaga, să-l poată izbi cu toată puterea pe omul care nu-i pricinuise nicio supărare, în afara câtorva vorbe luate de vânt. Văzând că Potval nu glumește, Vică a dus mâna la brâul lat cu care era încins și a scos de acolo, dintr-o teacă, un cuțit. A ridicat și el mâna cu lama strălucind în soarele puțin al amurgului, apoi a căzut într-o beznă și nu a mai știut nimic.
S-a trezit târziu, chiar de vreo două ori, dar era întuneric beznă și totul se învârtea cu el, așa cum i se mai întâmplase doar o dată în viață, în copilărie, după ce se dăduse cam un ceas în tiribombă. Așa că s-a lăsat iar în voia somnului, legănat parcă de picioarele mamei. S-a trezit târziu, când un soare mieros îl mângâia pe frunte, cu dureri de cap și ochii împunși de lumină.
De la tindă se auzea spălat de blide, vreascuri din cele cu care se arde țestul rupându-se, așa că a strigat: „Mamă, ce te găsi și pe dumneata acum cu gălăgia asta? Parcă dete nora-n blide.” A strigat, dar de auzit nici el nu s-a auzit. Și nici nu avea cum să se audă, fiindcă cineva nu-l lăsa să spună o prostie. Mama lui plecase de câțiva ani în ultima și cea mai lungă călătorie.
„Dacă mama e moartă, cine mișcă blide și rupe vreascuri?” S-a lăsat mai întâi pe marginea patului, ușor amețit, iar după câteva clipe s-a ridicat și a pășit nesigur pe pământul galben de pe jos. A deschis încet ușa de la tindă și a scos capul pe ea. Focul de sub țest era aprins, iar în vâlvătaia lui a văzut, dintr-o parte, un chip de femeie tânără, frumoasă, luminată. Părea o icoană a Maicii Preacurate aplecată asupra candelei sau a lumânării.
Vică a scuturat capul să se trezească. „Cine e, frate, femeia asta?” Apoi și-a luat inima în dinți, a vorbi, iar de această dată vorbele sale și le-a auzit:
-Cine ești dumneata, femeie? Și ce cauți aici?
Apoi s-a oprit, ducându-și mâna dreaptă la piept, în dreptul inimii. Dacă femeia aceea nu era decât o nălucă? Sau o strigoaică venită să-l bântuie? Pe la ei prin sat nu mai văzuse o femeie așa frumoasă. Numai că femeia nu era nici nălucă, nici strigoaică. I-a vorbit cuminte, ridicându-se de pe scăunelul pe care ședea și pornind spre el, făcându-i înima să bată și mai tare.
-Ce nene Vică, nu mă mai știi? Eu sunt Viorica lui Barangă de pe ulița de la deal, nepoata lu’ Nae Potval. Aia de care ziceai dumneata că este urâtă.
Privind-o acum de aproape, parcă nu mai era așa frumoasă ca femeia văzută de el în fața flăcărilor, așa că stătu puțin în cumpănă, ce să-i spună mai departe. Ea îi împinse un scaun lângă tocul ușii, iar el se lăsă ușor pe el și își rezemă spatele de toc. Să-i spună că da, era urâtă? Ar fi fost o nedreptate. Văzuse cu ochii lui chipul acela de pus în icoană, așa că ocoli ce se cădea a-i răspunde.
-Și ce cauți la mine acasă? Femeia râse, iar râsul ei zglobiu îi plăcu. Parcă atunci când râdea era și mai frumoasă. De ce râzi? Ce găsești de râs?
-Râd, sigur că râd. Cum te mai aduceam acasă dacă nu veneam la dumneata?
-Tu m-ai adus? Dar cum?...
-Când ai vrut să dai cu cuțitul, eu ți-am pus în cap cojoaca cea de miel. N-am vrut să te las în greșeală, să omori un om. Taman atunci nea Nae a izbit cu ghioaga. Te-a lovit, dar cojoaca mea te-a ajutat, altfel, îți mâncam coliva. Te-am suit în cotigă, ajutată de vecinii lui nea Nae și te-am tras până în curte la dumneata. A fost cam greu aici, la deal, dar n-am pregetat.
-Și, pe urmă? Vică se văzu în cămeșoaie, cu picioarele goale, așa că puse mâinile încrucișate în poală. Hii! Pantalonii mei! Unde-mi sunt pantalonii?
Viorica zâmbi, intră în odaia de unde ieșise el și veni de acolo purtând pe braț pantalonii lui, puși crac peste crac, curățați și neteziți. Vică își râse în barbă, dar apoi se încruntă. Muierea... Nu trebuie să vadă ea că omul ei e mulțumit și să și-o ia în cap. Luă pantalonii și se îmbrăcă cu ei acolo, la tindă, apoi se îndreptă spre ușa dinspre Prispă. Se opri înainte de a trece pragul, apoi se întoarse spre ea:
-Aveam niște bani să-mi cumpăr un cal, dar tot amânam. N-aș fi vrut să dau amărâtul ăla de măgar. Acum, că s-a dus... ducă-se!
Întinse pasul spre cealtă parte a pragului, dar vorba ei îl întoarse:
-Și noi!
-Noi ce? o privi Albanezu hotărât. Dacă tot am tras amândoi la aceeași căruță... De-acum ești muierea mea. Ce, vrei să te vorbească satul că ai petrecut noaptea cu un bărbat care nu-i al tău?
-Am tras noi la aceeași căruță, dar mai mult la cotigă. E drept, am tras amândoi, dar fiecare la timpul lui, nu împreună. Iar eu sunt urâtă...
„A dracu, e deșteaptă afurisita asta de Viorica”, își zise Vică, iar cu voce tare îi răspunse:
-Hei și? Ori e baba Rada, ori e Rada baba, tot aia. Vezi că-mi plac ouăle moi și ciorba de lobodă. Și ce dacă ești urâtă? De-acum ești urâta mea.
de Adrian Nicola

Adrian Nicola, născut în 1957, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 2022. A publicat la Editura „Ex Ponto” din Constanța: trilogia „Un pământ mult visat” formată din romanele: „Prizonierul” (2017); „Lazaretul demagogilor” (2021); „Corul muților” (2022). Este autorul romanelor: „Zborul trupului spre suflet” (2019); „Hăituiala” (2020); „Pe cărările iubirii” (2023). A scris cărțile de povestiri: „Povești de adormit... bărbații” (2011) și „Două soacre și-o minune” (2013). Colaborează la mai multe reviste culturale tipărite și on-line.
Mulțumesc mult colectivului de redacție pentru publicarea povestirii mele! Mulțumesc doamnei Rodica Bretin pentru ajutorul domniei sale!