top of page

Întoarcerea acasă

În memoria lui Alexei Navalny

 

Max Beckmann - „Departure” (1932 - 1933), Museum of Modern Art, New York


Cine este tânăra femeie cu veșmântul sfâșiat și care poartă legat de trupul ei, în poziție răsturnată, cadavrul unui bărbat la fel de tânăr ca și ea?

Roșul sângelui din rana de pe spate și din jurul urechii, mâinile legate la spate, sunt semnele morții atroce a cărei victimă a fost acel bărbat. Mâna stângă a femeii sprijină și acoperă într-un gest protector corpul celui ucis – nuanța marmoreeană sugerează pietrificarea mortuară a cărnii - în timp ce în mâna dreaptă ține o mică lampă a cărei lumină decupează în întunericul terifiant, chipul ei dârz, mărturisind asumarea tenace a rolului hărăzit.

În 31 decembrie 1933, Max Beckmann avea să termine lucrul la primul său triptic – primul din cele nouă ce avea să picteze de-a lungul vieții – o lucrare monumentală formată din trei panouri numită Plecarea. Odată cu venirea la putere a naziștilor în 1932, ostilitatea fățișă arătată pictorului aflat în plină forță creativă, pe atunci în vârstă de cinzeci de ani, avea să-și facă imediat simțită prezența nefastă. Sala Beckmann din Muzeul Național din Berlin avea să fie desființată, iar noua expoziție plănuită la Erfurt, interzisă.

Pentru sute de ani tripticul fusese forma de artă destinată altarului, profund legată de iconografia creștină, de reprezentarea umanității răscumpărate prin jertfa, moartea și învierea lui Iisus Hristos. Tripticul va fi forma aleasă de Beckmann pentru a construi, cu cele mai moderne mijloacele plastice, o capodoperă a cărei valoare, actualitate și forță, rămân inalterabile până azi.

Împărțirea în trei panouri distincte impune un anume fel de citire a narațiunii reprezentate. Spre deosebire de ordinea, logica și clasica unitate timp - spațiu la care obligă imaginea unui singur tablou, tripticul pune privitorul în fața unei dialectici complexe - aceea a citirii narațiunii în termeni contrari ce coexistă într-o puternică opoziție în tripticul Plecarea.

Panoul din stânga numit Castelul, este descrierea unei scene de tortură a cărei atrocitate rămâne indelebil înscrisă pe retina privitorului. Timpul? Fiecare clipă a suferinței umane impusă de casapii umanității semenilor deveniți victime. Locul? Spațiul claustrofobic al unei camere de tortură. Scena reeditează într-o viziune fără precedent în istoria picturii moderne, fratricidul primordial – Cain ucigându-și fratele.

Elementul de legătură ce apare în fiecare din cele trei panouri, unul dintre simbolurile hristice cele mai răspândite în primele veacuri creștine - peștele - IHTIS: Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul - îl găsim în atmosfera terifiantă, kafkiană a acestei scene, sacrificat, captiv al instrumentului de tortură al călăului, la fel cum, în panoul din dreapta - numit Scările, va fi din nou sacrificat, căci scos din mediul său și purtat în brațe de acea figură impersonală a liftierului legat la ochi, ce exemplifică, împreună cu toboșarul din prim-plan și cu creatura monstruoasă de la picioarele femeii, metamorfozele posibile ale Răului.

Personajul drapat în roșu din panoul central, a cărei față rămâne ascunsă privitorului, va restabili dreptatea. Brațele lui puternice se pregătesc să elibereze, redând mării, peștele aflat pe punte.

Întoarcerea acasă - cum este numit panoul central, reprezintă ilustrarea antitetică a primei și a ultimei scene. Istoria - acest fluviul de sânge al umanității - va fi aici abolită. Ne aflăm dintr-o dată martorii chipului nevăzut al lumii, învăluiți  într-o atmosferă de serenitate, armonie, certitudine și pace, în realitatea sonoră a luminii, a treimii culorilor pure, a irizațiilor albastrului, galbenului și roșului, în orizontul nesfârșit al mării.

Întoarcerea acasă înseamnă întoarcerea în Împărăție.  

De pe puntea corăbiei, având drept fundal albastrul vibrant al mării și cerului, Împăratul cerului și al pământului eliberează cu un gest misterios mulțimea peștilor prizonieri în năvoadele suferinței. Ținându-și Pruncul la piept cu tandrețe, Împărăteasa Maică ne privește direct din prezentul devenit veșnicie. Cu chipul întors către personajul misterios întrezărit în ultimul plan - identificat creatorului de artă, vizionarului - Pruncul dăruiește binecuvântarea.

Iată cum descrie Beckmann această scenă: „...Împărăteasa poartă cea mai mare comoară – Libertatea – care este copilul din brațele ei. Libertatea este singurul lucru care contează – ea este Plecarea, noul început”.

Există în această pânză o mișcare circulară creată de dispunerea  personajelor și întărită de mișcarea brațelor, a mâinilor ce ocrotesc, eliberează, dar mai cu seamă binecuvântează - mâna dreaptă a Tatălui și mâna stânga a Fiului - într-o mișcare ce cuprinde întregul univers.

Chipul Tatălui văzut din profil, direcția privirii și a mâinii drepte, sunt îndreptate spre femeia înveșmântată în alb din ultimul panou – această Pietà contemporană ce formează împreună cu trupul bărbatului jertfit pentru Libertate o coloană indestructibilă și care, în noaptea violenței și a crimei, devine singura purtătoare a memoriei, luminii și speranței.

 de Livia Bălan

 

64 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

2 comentarios

Obtuvo 0 de 5 estrellas.
Aún no hay calificaciones

Agrega una calificación
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

Intr-adevar, ofranda libertatii!

Me gusta
Invitado
18 mar
Contestando a

Mulțumesc, Luminița.

Me gusta
bottom of page