top of page

8 ani fără DD

Actualizată în: 29 mar.

În dimineața zilei de 25 martie 2016, la orele 7.15, bunul și marele meu prieten Daniel Drăgan, scriitorul maestru, pleca la Domnul. Tocmai de Buna Vestire. Azi, se împlinesc 8 ani fără el. Mi-a fost prieten, părinte, maestru. Dacă azi cred, cu toată seriozitatea, în literatură, dacă azi scriu, i se datorează într-o mare măsură lui. Mereu când reușesc ceva major mă gândesc că ar fi fost mândru, că s-ar fi bucurat, așa tăcut, din ochi mai ales, cum făcea el. Timp de peste zece ani m-a vegheat, m-a împins înainte, m-a sfătuit, m-a aruncat în scăldătoare, dar înrâurirea lui a atins și pe alții, apropiați și mai puțin apropiați, care îi poartă recunoștință și bună amintire. Am ales cinci scriitori care l-au cunoscut bine, care au colaborat cu el și i-am rugat să-l aducă din amintire. Ei sunt Mihaela Malea Stroe, Liliana Ursu, Adrian Lesenciuc, Adrian Munteanu și Ionel Simota. 


DD, o lansare la „Casa Mureșenilor”


„Sunt 8 ani de când DD nu mai este, de când este mutat de la noi. Ce formă ia pentru dumneavoastră dorul de el? Ce vă vine în minte și inimă când vă gândiți la Daniel? Care e prima amintire care apare?”

  

Mihaela Malea Stroe:

 

Forma dorului? Cred că pe cât e de greu să traduci „dorul”, pe atât e de greu să-l cuprinzi într-o „formă”, întrucât dorul – o spune C. Noica – „este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părți”. Totuși, dacă ar fi să-mi imaginez o formă, aceea s-ar contura aidoma unui început de călătorie (eventual într-o „Caravană”) în care Daniel Drăgan a fost, pentru o vreme, deopotrivă călăuză și liant între călători. Nu îți arăta deslușit, nu îți indica un anume drum de urmat, oferea însă repere pe care fiecare putea să le interpreteze și să le înțeleagă în felul lui, așa încât să-și aleagă propriul traseu.

 

Ce vă vine în minte și în inimă când vă gândiți la Daniel? Casa Arania și... „Dincolo de Arania”. Întâi casa, căminul familiei Drăgan, abia apoi editura. Casa, căminul, tărâmul unde, în răstimpuri, se întâlneau literatura, pictura, muzica (pe tinerii minunați de la Anatoly acolo i-am ascultat prima dată)..., oamenii, unde se legau (se mai și „dezlegau” uneori!) prieteniile. Și de unde nu lipseau platourile cu felurite bunătăți pregătite de Ileana pentru oaspeți.

Și felicitările primite de Sărbători („La mulți ani, Mihăiță!”), semnate „Daniel, cu Ileana lângă el”.

Și „brânciul” pe care mi l-a dat ca să scriu și să public.

Și suportul moral când, într-un an de mare cumpănă pentru mine, am fost pe punctul de a renunța la cercetarea scrierilor lui Darie Magheru...

Și persoanele de calitate – scriitori, traducători – pe care le-am cunoscut prin intermediul lui. I-aș aminti aici pe Hans Bergel, Mariana Lăzărescu, Romul Munteanu. Lista e lungă, amintiri sunt multe... Et in Arania ego!

 

Prima amintire coincide cu... prima întâlnire. S-a întâmplat la un simpozion despre „Prețul cărții” (în Salonul albastru de la ARO, prin 1994 sau ’95), unde participau editori și scriitori din toată țara (au fost prezenți, printre alții, Mircea Nedelciu, Doina Uricariu, Daniela Crăsnaru...). Colaboram la un post de radio local între timp dispărut, auzisem de D.D., dar nu-l văzusem niciodată până atunci. I-am luat un interviu... spontan. Nu-l pregătisem dinainte, mă dusesem acolo doar să înregistrez fragmente din intervențiile vorbitorilor, ca să dau o știre culturală „ilustrată”. Am improvizat câteva întrebări, pe tema simpozionului, iar discuția a continuat puțin și după ce am închis reportofonul. În urma acelui interviu a început, la invitația lui Daniel Drăgan, colaborarea mea (mai exact – ucenicia, pe vremea aceea) ca redactor de carte, cu „Arania”. Dar, cum spuneam, amintiri sunt multe...

  

Liliana Ursu:

 

Răspunsuri la cele trei întrebări:

1. L-am cunoscut foarte puțin pe omul Daniel Drăgan, dar pe scriitor l-am aflat mai cu seama în romanele sale în care oferă cu generozitate chei de înțelegere a lumii, descuind astfel minți și suflete și dorul de frumos și de adevăr.

2. Un Boier al minții, un om cu o viață împlinita care a iubit cu patimă scrisul, cu o carieră literară exemplară de 65 de ani, un adevărat patriarh al literelor brașovene.

3. Un om care impunea respect, luciditate, rafinament și un entuziasm bine temperat.

 


DD cu Țimi (Elena Drăgan) și cu Mihaela Malea Stroe, în Piața Sfatului


 Adrian Lesenciuc:

 

Patriarhul. În 2000 intram în Uniunea Scriitorilor. Aveam 25 de ani și, deși îi cunoșteam pe mulți dintre membrii filialei din Brașov, nu îl întâlnisem încă pe Daniel Drăgan. Eram, așadar, un scriitor atipic. Nu puteai fi brașovean fără să îl cunoști, și asta în ciuda faptului că adevărata sa operă s-a conturat târziu, după această primă întâlnire. Daniel Drăgan era un adevărat personaj al urbei, avea un soi de impozanță care e greu de găsit la scriitorii generațiilor de după ’70. Debutase în volum în 1977 și publicase, până în 1989, cinci romane la Cartea Românească și două la Dacia. Știam cine este, și asta deși dintre cărțile publicate nu citisem până la acea dată decât singurul lui volum de proză scurtă, Mărgele roșii. Prima întâlnire a fost în 2001, la Adunarea Generală a Filialei. Eram o mână de scriitori pe vremea aceea. Primisem un calendar pe 2001 cu numele tuturor membrilor filialei și aveam să constat că majoritatea participase la adunare. Ne întâlneam pentru alegeri. Ecourile rupturii din 1993 de la Brașov încă erau puternice. A fost o dezbatere destul de abruptă la adunare. Fostul președinte, Ion Topolog, îl propusese pe Doru Munteanu la conducerea filialei. Nu s-a opus nimeni noului președinte, pe atunci având 55 de ani, dar a fost o luare de poziție fermă din partea a doi scriitori împotriva fostului: cea a lui Ion Itu și cea a lui Daniel Drăgan. Drăgan vorbise cu multă autoritate. Nimerisem, părea, într-un loc al disputelor. Scriitorii nu erau nicidecum prietenoși unii cu alții. Înainte să îmi depun dosarul pentru Uniunea Scriitorilor avusesem o întâlnire cu Gheorghe Crăciun la sediul Editurii Paralela 45. Profesorul îmi spusese că trebuie să aleg pe ce cale merg. Din filială cunoșteam mai mulți scriitori, așa că am ales Uniunea. Adunarea generală din 2001 îmi dăduse mult de gândit despre relațiile dintre scriitori, mai ales vocea fermă a lui Daniel Drăgan. Nu am avut, așadar, nici motivele, nici tragerea de inimă pentru a mă apropia de el. Știam că are un grup al lui, că înființase Arania, că se preocupa de readucerea în prim-plan a literaturii lui Darie Magheru. Mi-am văzut o bună bucată de vreme de treabă fără să existe vreo interferență. Coordonam, împreună cu Ion Topolog, cenaclul filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. Cream evenimente paralele serilor Arania. Eram pe două piste distincte, nu neapărat în competiție, ci mai degrabă într-un altfel de angajare față de public. Mi-am dat seama destul de târziu că Daniel Drăgan și Ion Topolog nu erau în competiție decât într-un anume fel. Amândoi aveau edituri și disputau piața locală de carte. Editură deschisese și Ion Itu, care se specializase pe auxiliarele școlare. Editură avea și Alexandru Mușina, iar Paralela 45 continua să funcționeze la Brașov. Aproape că existau tot atâtea edituri brașovene pe câți scriitori în filială. Apoi altfel de fisuri apăruseră în acei ani, probabil cei mai grei ai filialei, contribuind la climatul de competiție. Astra se rupsese în două. Pozițiile antagonice se făceau simțite în presa locală. Din fericire Brașovul avea pe atunci un supliment săptămânal de cultură, Foaia pentru minte, inimă și literatură, iar dacă o problemă culturală trebuia disputată zilnic, cum a fost, de pildă, cea dintre președintele comisiei de cultură din consiliul local, Ion Topolog și directorul teatrului brașovean, Mircea Cornișteanu, atunci aceasta era preluată în paginile Gazetei de Transilvania. În acele vremuri de dispute mocnite, am amânat adevărata întâlnire cu Daniel Drăgan până în 2005, la lansarea primului roman din trilogia logofanilor, Ciuma boilor. Citisem cartea anterior lansării. Mi-a plăcut foarte mult. Am scris despre ea, dar încă nu apucasem să dau textul spre publicare în paginile Foii brașovene. Am participat la lansare în mansarda Casei Baiulescu și, după ce evenimentul aproape se încheiase, la discuțiile din final, am ieșit în față și am citit cronica. Nu eram suficient de stăpân pe mine să o pot expune fără lectură. Prin această intervenție mi-am câștigat doi prieteni: pe Ovidiu Moceanu, care mi-a spus că fusesem singurul care înțelese cartea, și pe Daniel Drăgan însuși, care nu mi-a spus același lucru atunci, direct, dar care a lăsat să se înțeleagă în timp că asta se întâmplase. Fusesem o revelație pentru el. Nu a existat, ulterior, eveniment pe care să îl organizeze și la care să nu mă invite. Am ales să particip doar la câteva dintre ele, în special la cele publice. Cele private, întrunirile Araniei din casa Drăgan, au fost excepții. Dar l-am vizitat de multe ori. Ne întâlneam doar noi doi, deși de fiecare dată era prezentă acasă și doamna Drăgan. A fost primul lector al romanului meu de debut, Moartea noastră cea de toate zilele. Am lansat împreună la Gaudeamus cărțile apărute la Minerva: eu, romanul amintit, el, Umbra Marelui Protector, ultimul roman din trilogie și singurul publicat la o mare editură după 1989. Am construit o relație de amiciție bazată pe respect reciproc. Nu ezitam să ne spunem ce gândim. A fost, de pildă, singurul care mi-a spus că nu ar fi trebuit să accept să candidez pentru președinția filialei în 2013 din cauza timpului insuficient pe care l-aș putea pune în slujba filialei. Am fost prezent alături de el la ultimele evenimente organizate, inclusiv la evenimentul-maraton de la lansarea cărții Mița – Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Mi-l amintesc ca pe un om impozant, ferm, cu o aură de patriarh, capabil să recunoască valoarea, dar fără să facă, în ultima vreme, o triere pe baza a ceea ce recunoștea în cărțile publicate la Arania. Mi-l amintesc ca pe un om capabil să separe apele, demn și mândru, ca pe unul dintre cei care – aveam să aflu de-a lungul lungilor discuții private – a avut un rol hotărâtor – de mai multe ori – în menținerea filialei brașovene a Uniunii Scriitorilor. Mi-l amintesc ca pe un om capabil să mobilizeze oamenii și mi-e dor de aerul său bonom, în ciuda durității aparente, de cumințenia lui și de lectura profundă a caracterelor. Dar despre toate acestea aveam să aflu târziu. Sau la toate astea aveam să mă gândesc mai târziu.

 


Sâmbătă, 30 august 2014, la Araci, la Casa Memorială „Romulus Cioflec”, unde am serbat Ziua Limbii Romane printr-o lectură publică în trei a poemului epic „Exodul”, pe care îl publicase de curând.


 Adrian Munteanu:


Daniel întemeietorul. Se produc nenumărate întâlniri întâmplătoare, dar există și relaționări decisive în viața unui creator. În 2003, venisem din turneul de două luni în Canada, unde jucasem spectacole de basme în versuri pentru copiii românilor trăitori în Țara Frunzei de Arțar. Spectacolele erau alcătuite din povești apărute în primele mele trei cărți cu care ieșisem în lumea literară. La întoarcere mi-am pus întrebarea cum și pentru cine voi prelungi traseul meu poetic. M-am decis să scriu de această dată pentru adulți și m-am oprit, provocator, curajos și indiferent la mode și tendințe, la sonet. Mi-a plăcut primul care a ieșit și a început o trudă furibundă. După un an scrisesem, așa cum îmi stabilisem canonul, 365 de sonete, câte unul pe zi, și am hotărât că este momentul să le adun  într-un volum. Nu mi-a trebuit mult să decid cui trebuie să-i încredințez munca mea spre publicare. Pe Daniel Drăgan îl cunoșteam numai din lecturi și din observarea vieții culturale brașovene. Știam despre activitatea lui la Astra, urmăream ce publică, cum își construiește un patrimoniu complex, știam ce cărți apar la Arania, editura pe care o înființase în 1991. Nu exista o alegere mai bună. În toamna anului 2004, băteam la ușa familiei Elena și Daniel Drăgan de pe Bdul. 15 Noiembrie din Brașov. Aveam într-un dosar o selecție de 150 de sonete din cele scrise de-a lungul unui an întreg. Emoție și îndoială. Daniel Drăgan mi se părea impozant, auster, cu o notă de severitate. Ce căutam eu, cel ajuns deja la 56 de ani, în casa unui cârmuitor al literelor? Primire sobră, aproape solemnă. Simțeam însă și îngăduința, chiar o ușor insinuată amiciție. O combinație pe care am resimțit-o ca emblemă a lui DD până la ultimele noastre întâlniri. Nu era omul gesturilor largi, a măgulirilor fără măsură. Însăilam pentru prima dată un sumar dialog. Ne mai văzusem la răstimpuri fără să mă apropii de statura unui autor care reprezenta un nume greu în viața culturală a urbei, poet, romancier, dramaturg, autor de cărți pentru copii, redactor de revistă, editor. A primit manuscrisul cu un zâmbet care ascundea și o undă de curiozitate mascată de un aer de relativ firesc. La următoarea întâlnire pe care am fixat-o, mi-a declarat că volumul trebuie scos, a apreciat demersul și calitatea prin cuvinte simple, măsurate. Lăsa viitorul să decidă. Mi-a propus să ne apucăm de lucru pentru alcătuirea concretă a cărții. Munca, fără termene concrete, cu răbdare și exigență, fără senzația că expediază omul și produsul lui,  a însemnat sugestii de scoatere a unor sonete, de gândire a ordinii textelor și recomandări de înlocuiri în corpul unor poeme. În 2005 apărea primul meu volum de sonete la Arania. I-am organizat împreună lansarea, cu bucurie și emoție. Ieșisem în lumea mare cu Daniel Drăgan care preluase râvna întemeietorului de traseu sonetistic al necunoscutului brașovean. Anul următor a apărut volumul doi, apoi  al treilea și apoi al patrulea, sub aceeași atentă și dăruită veghe a celui căruia îi predasem armele mele, pentru a le curăța și remodela în vederea scoaterii lor în arenă. Munca aceasta continuă a devenit sâmburele unei prețuiri reciproce și a unei prietenii care s-a dezvoltat în multiple feluri. Eram redactor la Radioul Național și i-am solicitat câteva interviuri, apărute la Radio România Cultural și publicate în revista Atheneum din Vancouver.  Cred că am adăugat și eu ceva, cu strădaniile mele de interpret de până atunci, sugerând și arătând că trebuie să ieșim din banalul unei simple citiri dintr-o carte la prezentări și lansări, că e necesar să mai facem un pas, să aducem noul, chiar ineditul aparițiilor noastre. A fost mentorul tuturor lansărilor mele, am fost alături și am contribuit efectiv la ale sale. Am conceput prezentările mergând până la lectura  comună a unui nou volum pe care îl scotea. Îl citeam auditoriului amândoi, autorul și interpretul. Deplasările la București, Brașov, Bogata, Rupea sau Târgoviște, au contribuit și ele la adâncirea prieteniei noastre și la ieșirea mea în lumea cea mare.

La sugestia lui Daniel, am preluat editura Arania, în 2008. Învățasem de la el că un editor nu este numai un administrator care preia un text și îl duce la tipografie. Mi-a arătat că rolul major al editorului este acela de a fi alături de autor în toate etapele muncii cu cartea, că trebuie să-l ajute, să-i dea sugestii de îmbunătățire a materialului, să lucreze cu autorul în beneficiul produsului final. Era și mândria editorului de nu scoate orice fel de produs. M-am străduit să-i urmez demersul devenit un model de bune practici, de seriozitate și profesionalism. Este un mod de a trata cartea și autorul ei care se practică tot mai rar în zilele noastre, când majoritatea editurilor preiau textul primit și-l duc în aceeași formă spre tipărire. Ar fi mare nevoie de Daniel Drăgan acum.

Mi-a anulat complexele, mi-a redat curajul și a înțeles unicitatea demersurilor mele pe care le-a promovat în propria-i activitate. De aceea, legătura dintre noi a fost altfel decât o simplă recunoaștere. A fost o asumare reciprocă. Ea nu se baza doar pe o cunoaștere întâmplătoare, formală și distantă, ci pe conștiința că tot ceea ce se face în spațiul scriitoricesc produce roade înalte doar atunci când prioritară este pasiunea dusă până la sacrificiu.

Da, pentru mine, Daniel este întemeietorul. Cu el am construit o citadelă a sonetului brașovean care se ridică acum viguros la nivel național, prin consecvență, rodnicie și consistență.

Daniel Drăgan e viu pentru mine. Lucrăm înainte, se bucură de felul în care mă prezint, de spectacolele mele la care participă și le aplaudă ca unul dintre cei care a contribuit la zămislirea lor.

 

Ionel Simota:


Daniel Drăgan, personalitate marcantă a culturii brașovene, era impozant prin însăși statura sa. De câte ori îl întâlneam aveam certitudinea că am de a face cu un mare scriitor. El s-a născut așa. Era scriitor de la înfățișare până-n măduva oaselor. În momentul în care pătrundeai în universul literar fascinant a lui Daniel Drăgan aveai, pentru a doua oară, certitudinea că înaintea ta e un mare scriitor. Era spiritual, cu puternice trăsături de caracter, iar dacă îi făceai dovada seriozității tale îți putea deveni un mare prieten. Putea fi oricând luat ca model de scriitor. Avea povești de viață uluitoare și era o adevărată plăcere să-l asculți. Odată, la Sf. Gheorghe fiind, m-a întrebat șăgalnic: „domnule I.S. când te apuci și dumneata de literatura serioasă, adică de proză?”. Apoi a râs... Pe Daniel Drăgan nu te puteai supăra, nu aveai voie să te superi.



2007, o lansare în București

de Laurențiu-Ciprian Tudor

 

 

 

60 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page