top of page

A fost odată...


(fragment dintr-un volum în lucru)


Acolo (în satul Mihai Viteazu, comuna Saschiz, unde m-am născut), atunci (prin anii ’50 – ’60), nu aveam televizor, nici telefon (pentru convorbiri telefonice se făcea comandă la micul oficiul poștal „de pe Vale”), nici computer, nici Pockemon, nici Tamagotchi, nici Google, nici Facebook, nici Chat GPT, nici audiobookuri, nici cărți, reviste ori ziare „virtuale”.

Nici timp de plictiseală n-aveam! În gospodăria bunicilor erau multe de făcut, iar mie îmi plăcea să-i ajut pe „oamenii mari”: să mătur curtea cu târnul (nu mă descurcam prea grozav, că târnul era mai înalt decât mine), să dau verdeață și grăunțe păsăretului, să car câte-un braț de surcele ori de lemne pentru foc, să cern făină sau mălai când făcea maica (bunica Ioana) pâine, cozonaci, lichiu (delicioasă plăcintă de care nu mă săturam niciodată!) ori mămăligă, să curăț glaja lămpii de petrol sau a lămpașului (satul nu era electrificat), să cos nasturi (coseam cam strâmb, dar nu mă critica nimeni), să strâng ouăle din cuibar, să verific dacă e apă proaspătă în crep pentru vite, când se întorc de la păscut... Mai rar, mi se încredința misiunea să cumpăr de la „boltă” (sau „cooperativă”, cum i se mai spunea magazinului sătesc, situat lângă șosea) zahăr, ulei, țahi (adică drojdie), gaz (adică petrol lampant), halva, bomboane, creioane, piuneze ori te miri ce altceva ce nu se putea produce în gospodărie. Strângeam în pumn banii gata-numărați, să nu-i pierd. Pe drum, repetam în gând ce am de cumpărat, să nu uit. „Bolta” avea un iz anume, de neuitat: miros de gaz lampant sau motorină – cu gaz sau motorină se curăța podeaua, „petrosinul” cred că a apărut mai târziu –, combinat cu arome de vanilie, scorțișoară, nucșoară, cuișoare și alte mirodenii de pe tejghea...

Rămânea și timp de joacă berechet! Socializam cu copiii și nepoții vecinilor, adunându-ne în câte-o casă, curte sau pe uliță, în fața casei. Jucăriile erau o raritate, dar asta nu ne provoca depresii, nici n-aveam nevoie de psihoterapie (psi-ho... –  ceee?!). Dimpotrivă, lipsa jucăriilor ne punea imaginația pe jar să... improvizăm, să fim creativi. Se lăsa, pe loc, cu câte-un brainstorming de zile mari! Coarda cu mânere din lemn devenea microfon, câlții de cânepă – perucă pentru păpușa cheală, câteva frunze uriașe de brusture prinse cu sfoară – platoșă de oștean, pâlnia pentru cârnați – trompetă, cutiile de conserve – amplificatoare audio (walkie talkie „primitiv”)... „Pila” (adică „mingea”) era o jucărie cât de cât prezentă. Aveam și eu una, jumătate roșie, jumătate albastră. În anii de liceu, surpriză: aflu că, în latină, „pila” înseamnă „ghem, sferă, minge!”. Putea fi o stranie, tardivă reminiscență pur latinească? L-am întrebat pe profesorul de latină din liceu și, mai târziu, pe profesoara de istoria limbii din facultate. N-au știut nici ei să-mi spună cu certitudine etimologia regionalismului. „Pila” a rămas sub semnul întrebării. Posibil ca noi să fi fost ultima generație care s-a jucat cu „pila”. Între timp, lexical, i-a luat locul „mingea”.  

În sat nu era grădiniță, așa că am avut norocul să petrec cei „șapte ani de-acasă”... acasă! Mama, care se mutase și se angajase la Sighișoara, la fabrica de seringi, a încercat să mă „urbanizeze”. Două tentative au eșuat rapid. La grădinița germană nu m-au primit, locurile fiind rezervate pentru copiii sași. Apoi tanti Kunft, plătită să stea cu mine cât era mama la serviciu și să mă învețe germană acasă, a „demisionat”, eu nevrând în ruptul capului să învăț nemțește și nearătând nicio tragere de inimă să merg de două ori pe săptămână la o biserică din Cetate unde preotul și credincioșii vorbeau în altă limbă, tanti Kunft se cufunda în rugăciune cu ochii închiși, uitând de mine ca de un bagaj în plus, și nici măcar nu aveam la ce să casc ochii pe pereți, că icoane nu erau. Nu cred că refuzul de la grădinița germană m-a făcut să refuz, la rândul meu, limba germană. Mai degrabă „metoda” lui tanti Kunft (o auzisem vorbind românește, dar mie-mi vorbea numai nemțește) m-a făcut îndărătnică. Ea zicea – punând un sendviș pe farfurie – „com țu esăn”, eu răspundeam „nu mi-e foame”. Ea traducea „ih bin niht hungrig” (sau așa cumva), eu ziceam „da, da!”. Altminteri era cumsecade. Când (repede) s-a încheiat colaborarea, mi-a dăruit o văzuță verde închis, din porțelan, cu tortițe aurii și cu o libelulă albă pe o parte. Încă o am. 

În a treia tentativă, m-a înscris mama la grădinița în limba română, unde mergeam cu Tita, o fetiță din vecini, dus-adusul nostru de la grădiniță fiind făcut, cu schimbul, de mama și de părinții Titei. Am rezistat eroic patru-cinci luni, ba am și participat la serbarea Pomului de iarnă (Pom de Crăciun nu era... politically correct!), care mi-a limpezit niște „de ce?”-uri. De ce la bunici, după ce colindăm, vine Moș Crăciun noaptea, să nu-l vedem când pune daruri sub brad? De ce la grădiniță nu colindăm? De ce ne vizitează Moș Gerilă ziua, ne ia pe genunchi, îi spunem o poezie și ne dă cadoul? Când mi-a venit rândul să spun poezia, am smuls (cu teamă, ce-i drept) câteva fire din barba de câlți a Moșului Gerilă. După serbare i-am spus mamei răspicat: „Ăsta nu-i Moșu-adevărat!”. I-am arătat dovada: firele de câlți. „Le-am tras din barba lui și n-a simțit. Nu-i barbă adevărată, nu-i Moș adevărat”. Nu-mi amintesc ce-a zis mama. Concluzia mea rămânea, oricum, de neclintit. Singurul Moș adevărat era acela care venea pe furiș, nevăzut.

Și-apoi, ce era curtea mică a grădiniței față de curtea mare și grădina bunicilor? Nimic. La grădiniță aveam jucării, dar ce erau mielul din blăniță artificială, pisica din cauciuc și pasărea din lemn vopsit, față de mielul jucăuș, pisica hoțomană și rândunica ciripind la streașină, de la bunici? Tot nimic. Mămăruțele, albinele, florile din cărțile de colorat nu-mi spuneau mare lucru. În livadă, în grădina de legume, găseam gâze și flori adevărate pe care le „studiam” cu atenție și răbdare, dintre gâze preferând pentru studiu furnicile, păianjenii și rădăștile. De obicei de la maica aflam cum se numesc, dacă sunt bune sau rele. Știam deja câteva plante de leac (țintaura, sunătoarea, pătlagina) și buruieni (pălămida, volbura, maica îi spunea holbură sau – mai frumos – rochița rândunicii). Aveam parte și de noutăți. Odată s-a lăsat din zbor în curte o vietate verde, nemaivăzută. Semăna cu mărunțeii căluți de iarbă din grădină, dar era... uriașă. Am prins-o ușor în pumn, s-o studiez, urmând s-o eliberez în grădină. M-a mușcat și – mai mult de surpriză decât de durere – am aruncat-o la pământ. Într-o clipită, a înhățat-o în cioc o găină. Mi-a trecut prin gând: „Proasto! Dacă nu m-ai fi mușcat...” A fost prima mea întâlnire cu... o lăcustă. Vietatea intra pe-atunci în meniul găinilor, nu și în meniul celui mai inteligent animal de pe planetă. Cel puțin nu prin ținuturile noastre. La oraș, în parc, erau câteva leagăne din metal și o învârtitoare. Ei, și? Câteva, pentru o mulțime de copii! La Mihai Viteazu aproape fiecare copil avea în curte o „hintă”. Îmi făcuse bunicul una și mie, dintr-o scândură prinsă cu două funii lungi de o ramură solidă a părului din curte. Hinta juca bine și rol de învârtitoare, prin răsucirea funiilor pe care apoi le lăsam să se des-răsucească. Device... doi în unu!

Numărătoarea cu bile de la „grădi” era anostă față de țechera în care culegeam cireșe, mere, pere și învățam să le număr, să socotesc. Plastilina nu avea haz ca bucata de aluat pe care maica mă lăsa s-o frământ, s-o modelez, o punea în cuptor, lângă pâinile ei, și ieșea un „pup”, o pâinică adevărată, bună de mâncat. Apoi: ce nevoie aveam eu de planșe cu straie populare? Știam, din „garderoba” bunicilor, ce înseamnă ie cu sau fără fodor și cipcă, fotă, cămașă, cătrință, frigiuri, cheptar, cioareci, șerpar, basma, năframă, șurță... Alt neajuns: la grădiniță – ioc pod, pivniță sau șură ale căror misterioase cotloane să le explorez fără să mă certe cineva că m-am mocicoșit cu praf și pânze de păianjen! Bucurie mare când am găsit în pod o cutie veche, din lemn, cu... plumbi de flintă (flinte nu mai existau de mult decât în muzee și în poveștile cu haiduci) sau, lângă șură, îngropată în pământ cine știe de când, o mică statuetă din metal, puțin crăpată la bază, despre care nimeni nu știa nimic. Am curățat-o și, cuprinsă de un exploziv entuziasm arheologic, am scormonit pământul de lângă șură cu săpăliga până pe-nserat. Altceva n-am găsit. Statueta am păstrat-o. După mult timp, un prieten artist plastic avea s-o dateze: „E de pe la sfârșitul secolului XIX sau început de secol XX, stil art nouveau.” Când și cum o fi ajuns un obiect de artă aristocrat, cam de-o seamă cu bunicii mei, în pământul de lângă șura lor... „stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată”, vorba poetului.

La bunici nu ne încolona nimeni „doi câte doi” când ieșeam în uliță ori mergeam de la unii la alții să ne jucăm. Adulții, fără să fi fost școliți vreodată la cursuri sofisticate de parenting, ne vegheau discret, ne lăsau... spațiu larg de manevră. Instinct? Intuiție? Bun-simț? Dragoste? Toate la un loc? Nu știu ce-i călăuzea, dar îi călăuzea bine.

Am început să tânjesc după libertatea rurală, cu puținele ei restricții (n-aveam voie să m-ating – „stăi să mai crești o țâră!” – de seceră, secure, joagăr, coasă, furcoi, brici, cătrănițe) și micile ei dezavantaje: WC-ul din scânduri afară, în curte, apa scoasă cu efort din fântână, într-o căldare, nu țâșnind de la robinet, ulița cu floașter (din pietre de râu) numai pe o parte. Pe partea cealaltă, ca printr-o rigolă naturală, neamenajată, curgea un pârâiaș firav și, la fiecare casă, era câte un podeț lat, cât să poată trece ușor peste el carele cu fân, cu lemne, din uliță în curțile oamenilor. În toiul verii de multe ori seca, rămânea doar, din loc în loc, câte o băltoacă de apă călâie în care apărea mătasea-broaștei. Când ploua, pârâiașul prindea puteri și curgea grăbit spre Valea Mare în care se vărsa undeva în apropierea șoselei naționale ce străbătea satul de-a latul. Atunci se răcorea și se îmbogățea aerul cu miros de pământ. Respirasem de-atâtea ori acel miros înviorător de pământ reavăn, cum să-mi placă mirosul greu, de asfalt? Dormisem liniștită pe străjac umplut cu foi de cucuruz sau paie proaspete, acoperit cu lepedeu din pânză de in și cânepă sau bumbac țesută în casă de maica. De ce mi-ar fi priit mai mult salteaua cu arcuri metalice și sea-grass? Eram, probabil, o mică sălbăticiune înfrățită cu natura, nicidecum prințesa căreia un biet bob de mazăre îi produce hematoame prin douăzeci de saltele moi! Mama a-nțeles de ce tot oftez și m-a lăsat să mă întorc la... home schooling. La urma urmei, acolo făceam „aplicații” de lexic (literar și regional), un pic de etnografie și folclor, un pic de literatură, de religie, astronomie, aritmetică, botanică, zoologie, istorie, alpinism (în pomii livezii), lucru manual, muzică, lecții de disecție (când porționa maica puiul pentru supă și friptură)...

Făceam – avant la lettre –, și socializare, și team-building, și brainstorming, dobândeam din mers competențe sustenabile. Natural. Fără zorzoane teoretice, proiecte, planificări, statistici, rapoarte, fără terminologie bombastică. La joacă, uneori ne înghionteam, ne îmbrânceam, ne ciorovăiam, ne porecleam sau râdeam unii de alții din te miri ce pricină, se lăsa cu lacrimi și suspine câteodată... Habar n-aveam însă că asta s-ar putea numi bullying și habar n-aveam, nu ne dădea nimeni – compătimindu-ne dulceag – de-nțeles că... ar trebui să suferim profund, să fim traumatizați până la adânci bătrâneți. Supărările treceau ca ploile repezi de vară. Dacă (foarte rar) conflictul se agrava, după o anchetă care, de obicei, constata realist că nu e la mijloc o mare dramă, intervenea careva dintre părinți cu o îmbrățișare sau cu un sărut consolator pe creștetul reclamantului și cu un îndemn terapeutic: „No, împăcați-vă-ți și basta, că nime’ nu-i fără greșală!”. Educație pentru toleranță și iertare, în câteva cuvinte ferme, ușor de priceput.

Acasă lipseau total din „programă” poeziile și cântecele despre partid, tătuci, tovarăși, abataje, armată roșie, Lenin, Stalin, Dej... Se-ngrijora cineva că ar fi un bai într-asta? Nu! Cei șapte ani de-acasă erau feriți de îndoctrinare, de instrumentele propagandei.

Întrajutorarea (la nunți, la înmormântări, la Ignat, la cules..., mai puțin la botez, care pe-atunci era un eveniment discret, în familie) și politețea nu se-nvățau din manuale, se practicau firesc, treceau de la o generație la alta. „’Neața bună!”, „Zâua bună!”, „Sara bună!”, „Doamne-ajută!”, „Mulțam!”, „Meri sănătos!” făceau parte din traiul zilnic, aidoma respirației. Țineau de un bun-simț înnăscut. În virtutea unor legi nescrise, li se dădea binețe și străinilor trecători pe uliță, așa cum montagnarzii se salută între ei când se întâlnesc pe cărări de munte, chiar dacă nu se cunosc.

Atunci m-am întâlnit, fără să știu, și cu paremiologia. Tataurel (așa-i spuneam eu bunicului Aurel) avea o vorbă: „Las’ că nu mor caii când vor cânii”. Alții (ai Văduii, ai lu’ Focă, Nică-al Mocanului, nana Valeria, ai lu’ Zosim, ai lu’ Mărean, ai Pandrii, ai lu’ Tutan, tușa Genica, Măriuca, Silvia, Rozalia, Olga, Lucreția, Leonica, maica, mama, nenea Tudose – fratele bunicului, ai lui Bucuță, părintele Bologa, ai lu’ Bărdaș, ai Baciului, nenea Ilie, ai lu’ Păvălucă, nenea Zică, Nelu lu’ Petrucă, ai lu’ Miclăuș, ai lu’ Țânț, ai lu’ Macrea, ai lu’ Burlea...) rosteau alte și alte vorbe vechi, pline de tâlc: „peștele de la cap se-mpute, da’ de la coadă se curăță”, „n-aduce anu’ ce-aduce ceasu’!”, „din coadă de câne, sâtă de mătase nu faci”, „ce-i al tău să nu dai, că risichești, ce-i al al’cuiva să nu iei, că păcătuiești”, „ce poți face az’, nu lăsa pe mâne”, „banu’-i ochiu’ dracului”, „să hii domn e o-ntâmplare, să hii om e lucru mare, „la pomu’ lăudat să nu te duci cu sacu’, „nu îi lucru’ cum îi meșteșugu’”, „leneșu’ mai mult aleargă, scumpu’ mai mult păgubește” Și altele... Când și când, în discuțiile celor mari, ba o vorbă, ba alta se repeta. Tot auzindu-le, mi s-au cuibărit în minte. Degustam, fără să-mi dau seama, prima porție consistentă, hrănitoare, de... înțelepciune populară. La înțelesul subtil, metaforic, al unora dintre vorbe am ajuns abia după ce-am mai crescut, trecând prin ani și întâmplări. Și – cine știe? – poate că de pe atunci s-a format terenul pe care, când copilăria va fi fost deja lăsată în urmă, aveau să rodească interesul și plăcerea de a răsfoi în răstimpuri „Un dicționar al înțelepciunii” alcătuit de Theofil Simenschy.       

Bunicii nu aveau bibliotecă, doar – într-o firidă – două-trei cărți de rugăciuni, o Psaltire, un abecedar vechi, rupt pe la colțuri, câteva reviste îngălbenite și patru-cinci broșuri (probabil de roman-foileton), în schimb erau ei înșiși (născuți spre sfârșit de secol XIX!) o bibliotecă vie! Maica știa mulțime de legende, fabule și poezii învățate de ea demult, la școală. Când mi-a recitat „Câinele soldatului” ne-au dat lacrimile și mie, și ei. Îl îndrăgea, mai cu seamă, pe Coșbuc. M-a învățat să spun „Iarna pe uliță” și mi-a plăcut, că tare se potriveau zarva și veselia copiilor din poezie cu zarva și veselia cetei noastre de țânci la săniuș. Iernile de-atunci erau ierni, nu glumă, cu zăpezi bogate. Dacă viscolea, de cum se trezeau bunicii erau nevoiți să dea nămeții cu lopata, să taie cărări, ca să poată ajunge la animale, să le hrănească, și alte cărări care să ducă la fântână, la pivniță, de la căsuța de vară la casa mare, la poartă, la șop, unde erau lemnele de foc, și, desigur, una până la WC. Pentru ei era muncă, pentru mine și alți copii – bucurie, că scoteam săniile și urcam „în capul satului”, la deal, de unde ne lansam la vale, cât era ulița de lungă, până aproape de șosea. Aveam sănii meșterite acasă, unicate hand-made, utile și în gospodărie, nu doar pe derdeluș. Cea făcută de bunicul era scundă, lată, din scânduri solide, montate transversal, nu știu de ce îi ziceam „pisica”. Semăna cu un komatik, sania inuită despre care aveam să citesc mai târziu, doar că avea dimensiuni mai mici.

De la maica am auzit și o legendă a rândunicii. Se spunea că pata roșiatică de pe gâtul delicatei păsări e urma sângelui lui Iisus, căruia – când El agoniza pe cruce – curajoasa rândunică i-a dat apă cu ciocul. Circula și o superstiție: să nu prinzi niciodată o rândunică, pentru că ți se usucă mâna. Pasărea sacră, respectată și iubită, se cuvenea să rămână liberă, să zboare în voie, ciripind prin înaltul cerului sau – câteodată – razant cu pământul uliței, dând de veste, fără greș, că vine ploaia. Iar dacă la streașina casei sau în grajd își făceau cuib rândunele era semn bun. Primăvara, sătenii le așteptau ca pe o binecuvântare și priveau cu bucurie întoarcerea la cuib. Superstiția aceea „primitivă”, „naivă” („ce prostie!” zice, invariabil, omul modern) era, în fond,... protectoarea speciei de înaripate în frac! Omul „civilizat”, emancipat de superstiții, voios demolator de mituri și credințe, (re)acționează în general altfel. Poate fi văzut stricând, agitat, înverșunat, cuiburi de rândunele (oricum din ce în ce mai puține), ca păsările să nu-i „maculeze” cu pene și găinaț bucățica de trotuar asfaltat aflată în dreptul cuibului.

Tataurel, trecut prin două Războaie Mondiale, mă lua pe genunchi sau stăteam în apropierea lui, pe o mescioriță (un scăunel din lemn, ca o banchetă în miniatură), și el, răsucind tutun în hârtie de ziar pentru o țigară, îmi povestea întâmplări de pe front. Luptase în Tatra. O schijă de obuz îi retezase degetul arătător de la mâna stângă. Sau de la dreapta?! Am uitat. În schimb, i-am ținut minte vorbele. L-am întrebat odată dacă, în război, omorâse vreun „dușman”. Mi-a spus: „Cu dinadinsu’, nu. De ai credință, musai țâi poruncile lu’ Dumnezău. Una zâce să nu ucizi! Dușmanii-s tot oameni, draga tatii, șî-i păcat neiertat să iai viața omului. Ce dușman îi ăla când nu-l știi, nu te știe, nice n-ai avut v’odată ceva sfadă or’ împărțală cu el? Ne sileau alțâi să ne dușmănim.” L-am întrebat cum făcea să nu-i omoare și dacă nu-i era frică să nu-l omoare ei pe el. Mi-a arătat – folosind drept pușcă târnul – cum se uita prin „cătare” și ridica puțin țeava, ca glonțul să se tot ducă înspre niciunde, „să nu lohiască pe nime’”. Frică n-avea. Avea credință că, dacă păzește porunca și nu ucide, se va întoarce cu bine acasă. Și s-a întors cu bine. Când era senin, îmi arăta pe cerul nopții (ooo, Doamne!, ce spuză de stele sclipea pe catifeaua cerului!) Calea Laptelui, Carul Mare, Carul Mic, Steaua Nordului sau Polară... Alteori, cum între războaie fusese plecat să lucreze în Franța și SUA, poveștile lui se țeseau în jurul călătoriilor (ce aventură, să treci oceanul cu vaporul!) și experiențelor trăite prin străini. Trimisese acasă o ilustrată cu vaporul care l-a dus în America. În State văzuse și folosise mașina electrică de spălat. La noi rufele încă se spălau (cu săpun de casă ori leșie), se clăteau și se storceau de mână, se băteau cu maiul, iar eu nu „vedeam” cum o fi să apeși un buton și, pac!, o mașină – fără mâini! – să spele, să clătească, să stoarcă și... să bată cu maiul! Ascultam cu luare aminte, chiar dacă anumite lucruri păreau de necrezut. Nu-i puneam la îndoială cuvântul. De la el am auzit prima dată de Paris, Marseille, Pennsylvania și... Patagonia! Era autoritar... cu blândețe. Părea sobru, dar avea simțul umorului. Nu l-am auzit râzând în hohote, cel mai des îi apărea pe sub mustața îngrijită (se bărbierea cu briciul, pe care îl ascuțea pe o curea de piele), ușor îngălbenită de tutun, un zâmbet reținut sau ironic. Vorbea cumpătat, poveștile lui erau dense, pilduitoare. Câteodată, frânt de osteneală după o zi grea de muncă, dădea „stingerea” cu un cuvânt bizar, întortocheat: „aliorchilealecușe!” Așa crezusem, că e un singur cuvânt, până mi-a explicat el că, în franceză, înseamnă „la ora asta, duceți-vă la culcare!” („à l’heure qu’il est, allez coucher!”). I-am promis: „o să învăț franceză, când mă fac mare”. N-am apucat să mă fac destul de mare... Abia ce ajunsesem în gimnaziu, abia începusem orele de franceză când tataurel a plecat, pe neașteptate, Dincolo. Pentru prima dată, moartea căpăta contur concret. Am plâns și, în multe seri după aceea, am adormit oftând, parcă așteptând să-i aud îndemnul: „allez coucher!”.


 de Mihaela Malea Stroe

 

34 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page