Adolescenții

El are optsprezece ani, ea șaisprezece. Ea îl iubește și i se pare atât de matur, de serios, de intangibil; el nu vorbește niciodată despre flori sau stele, nu încearcă niciodată, așa cum fac ceilalți, s-o îmbrățișeze sau sărute, nu râde, și, când zâmbește, o face strâmb, cinic, în bătaie de joc. Ea e brunetă, mică de statură, cu forme prematur rotunde; el e slab, blond spălăcit, cu obrajii sculptați într-o piatră mai albă și mai netedă decât marmura. Ea e orfană, el e ucenic la fabrică, certat cu părinții.

Au venit aici, în mansardă la ea, să se sinucidă. Viața nu le mai spune nimic. Au hotărât să aștepte până în zori, și, când soarele va răsări vestind o nouă zi peste pământul tern, să ia licoarea otrăvită din șipul pe care au dat ultimii lor bani.

Băutura străină, cristalină, curată, pastilele mici, inofensive, frumos colorate, și apoi somnul. De veci. Îmbrățișați. Tineri. Luminoși. O sfidare adusă lumii acesteia prost alcătuită.

Se înțeleseseră de la primele vorbe schimbate la reuniunea școlară. Sub privirile colegilor și profesorilor, planul se înfiripase fără ocolișuri, simplu, lapidar, eficace. Ea îi povestise despre tutorele obscen care încerca s-o violeze ori de câte ori venea să-i aducă pensia, amenințând-o cu orfelinatul în cazul în care va continua să-l refuze. Râdea, descriindu-i tânărului panica fugilor prin jurul camerei, cu salturi peste pat, urmărită de figura scârboasă și congestionată a „vierului” în călduri. El îi povestea despre o dragoste neînțeleasă, despre viața la locul de muncă grosolan, despre brutalitatea colegilor, despre nedreptatea șefului. Străini amândoi, într-o lume dușmană și rea.

Mansarda e chiar sub acoperișul de lemn placat cu tablă al casei. Când plouă picură prin crăpăturile de deasupra. În mod normal, ea s-ar jena de mizeria patului cu lenjuri rupte și dezlânate, de goliciunea pereților năruiți, de lipsa scaunelor și a mesei, firești în orice cameră. Realitatea depășește adesea canoanele imaginației românești.

Dar acum nu are nicio importanță. Aprind lumânarea violetă pe care au cumpărat-o special de la artizanat; gestul lor, stabiliseră de la început, trebuia să aibă un aer estetic, în lumea asta urâtă și haină. Hotărâră de comun acord să deschidă sticla și să bea un pic; oricum le rămânea suficient pentru actul final. Licoarea parfumată era bună și tare. Și, cum stăteau așa, pe jos, de o parte și de alta a lumânării sclipind vraja unei lumi inedite, el remarcă lipsa, din ciudata ei casă, a oricărui aparat muzical: fie radio, pick-up sau casetofon, ceva. Ea îi explică simplu că nu a avut niciodată și nici nu i-a simțit vreodată lipsa, și el îi ripostează că viața fără muzică nu are niciun sens. Pe fondul muzicii, oamenii pot gândi cu adevărat, pot simți, pot dansa... Ea nu dansase niciodată. Și, întrebată, recunoscu și că nici nu se sărutase cu nimeni. El îi spuse atunci că e păcat să moară fără să cunoască astea, fiindcă sunt singurele lucruri de preț din viață. Prin ele omul are acces la fericire.

Dansară blues, pe șlagărul la modă, fredonat din gât: mâ mâ mâ, ta-ta, și la sfârșit o sărută. Ea avea buzele umede, el le avea crăpate și reci. Le mirosea la amândoi gura a băutură străină, iar sărutul îi ardea mai tare decât alcoolul. „Vino să-ți arăt!” îl invită ea la geamul înalt și îngust. Jos se vedea liliacul alb, înflorit în noapte. Parfumul pătrundea, surprinzător de intens, pe geamul de sub streașină, și, aplecându-se să-l vadă mai bine, bustul fetei atinse umărul băiatului, dar nu se feri. Și când își întoarseră fețele unul spre celălalt, ochii le luceau în penumbră, întunecați, ca antracitul. Se strânseră în brațe și se drăgostiră, fericiți și triști, pe patul desfrunzit.

Și când ciocârlia prevesti lumina, scena alcovului din Romeo și Julieta fu rejucată fără nicio intenție de cei mai naivi și autentici actori din istoria teatrului. Trupurile albe, întinse alături pe pat, vibrau în geana însângerată a zorilor, și el o rugă să aducă băutura, dar ea îi răspunse că nu e încă momentul, că mai e până la ziuă. Prin geamul înalt, liliacul de jos se înghesuia cu atâta insistență, înfundând fereastra oarbă, și pasărea vestind zorile cânta atât de tainic, de fermecat, chemându-și soțul, sau soața, că în cei doi sinucigași încă o dată viața triumfă asupra morții. În locul otrăvii, băiatul aduce la patul Nunții Firii una dintre florile parfumate de liliac, și promite fetei că nu va mai exista niciun tutore libidinos și niciun orfelinat. O să împrumute ceva bani de la un coleg și or să se căsătorească. „Vrei?” Ea stă pe gânduri. „La ce te gândești?” o întreabă. Și ea își amintește că mai are și o bunică destul de cumsecade, undeva, în provincie, unde ar putea merge după terminarea studiilor: nu mai sunt în fond decât câteva săptămâni, și dacă obțin de la bătrână consimțământul... Și, după ce se îmbracă grăbiți, ea își aruncă în geantă, alături de cele câteva cărți și caiete, și crenguța de liliac înflorit.

de Mihail Grămescu

(Povestire publicată cu acordul mamei scriitorului, doamna Alexandra Beatrice Kiseleff)

Mihail Grămescu s-a născut pe 16 februarie 1951 la Bucureşti şi a plecat dintre noi la 13 mai 2014.Tatăl său, Haralambie Grămescu, scriitor și membru al Uniunii Scriitorilor, a tradus în limba română „O mie și una de nopți”. Mama, Alexandra Beatrice Kiseleff, diplomat universitar lingvist, ziarist și traducător, a fost autoarea mai multor dicționare. În 1970 a terminat studiile liceale și a urmat cursurile Școlii postliceale de laboranți fizică-chimie. După absolvire a lucrat în diverse domenii: la Institutul de cercetări și amenajamente silvice, ca ucenic strungar la Uzinele "23 August", operator la Biofarm, muncitor de întreținere la Motel București, redactor și secretar de redacție la "Proprietarul", corector și redactor la revistele "Știinţă și tehnică" și "Anticipația", corector la "Adevărul", corector editorial la editura Hyperion. Pasionat de șah, a câștigat 12 premii la concursurile naționale. A luat parte la activitatea mai multor cenacluri literare și SF (la unele dintre ele numărându-se printre membrii fondatori): "Relief românesc", "Săgetătorul", "Nicolae Labiș", "1CAS", "Modul 13", "George Bacovia". "Luceafărul", "Solaris", "Marțienii", "Salonul Artelor", "Eroica", "Club A", "Arhitext", "Clubul Profesionist de Lectură", "Amurg sentimental", "Club Z", "Quasar", "Henry Coandă, "String", "Planetar", "Rătăcitorii" "Sigma", "Pi", "ProspectArt", "Armonii Baroq". Între 1981 și 1999 a fost membru sau președinte în comisiile de jurizare ale mai multor concursuri literare și tabere naționale SF.

A debutat în 1965 în revista școlară "Aripi". A continuat colaborarea cu revista în perioada liceului, dar a făcut și pasul către revista „Luceafărul”, în al cărei număr din 9 septembrie 1967 a publicat o poezie. În anii care au urmat a colaborat cu versuri, proză și critică literară la o serie de publicații, printre care se numără: „Luceafarul”, „România literară”, „Vatra”, „Steaua”, „CPSF”, „Anticipația”, „SLAST”, „Jurnalul SF”, „Jurnalul de București”, „Convorbiri literare”, „Literatorul”, „Viața Românească”, „Magazin”, „Astra”, „Supernova”, „Helion”, „Amurg sentimental”, „String”, „Contemporanul”, „Dialog”, „Cinema”, „Art-Panorama”, „Dependent SF”, „Newsletter SF”, „Calende”, „Placebo”, „Telegraful”, „Tomis”, „Știință și Tehnică”, „Almanahul Anticipația”. Mihail Grămescu a fost atras și de grafică, domeniu în care a debutat în 1969 și unde a activat până în 1972.

Debutul editorial a avut loc în 1981 cu volumul de povestiri „SF Aporisticon”, publicat în 150.000 de exemplare. Cartea a cunoscut un uriaș succes de public și de critică. De un succes considerabil s-a bucurat și povestirea "Cântecul Libelungilor", apărută în volumul „Săritorii în gol” și recompensată cu numeroase premii. A publicat mai multe volume de povestiri și poezii și câteva romane. Opera sa a fost tradusă în publicații străine, cum ar fi revistele „Antares", „Dialogue", „L'Emhleme" și „Miniature" din Franța, „Gradina" (Iugoslavia), antologia maghiară „Téren és időn túl..”, precum și în rusă și bulgară. Împreună cu Adina Lipai a realizat pentru editura Ganada colecția anuală „Fantasticul Mileniului III”, tradusă în maghiară, sârbă, franceză, rusă, germană și engleză.

Romane: 1991, „Phreeria”, la editura Porto-Franco, reeditat în 2010 la editura Eagle Publishing House; 1997, „Plenița memoriei noastre”, Editura Hiperyon; 2005, „Iritația”, editura Granada.

Microromane: 1985, „Anomia” - Almanah Anticipația 1986; 1993, „Prietenul” - Jurnalul SF.

Volume de povestiri: 1981, „Aporisticon” - editura Albatros, reeditat în 2012 la editura Eagle Publishing House; 1989, „Moara de apă”, editura Cartea Românească; 1994, „Săritorii în gol”, editura Nemira; 2001, „Ildiko”, editura Tritonic; 2001, „Răzbunarea Yvonei”, editura Tritonic; 2008, „J- povestioare bezmetice” - editura Granada.

Poezii: 1999, „Cioburi de înger”, editura Tritonic; 2003, „Căderea”, editura Granada; 2006, „Lumina antisolară” editura Granada.

Antologii apărute sub îngrijirea lui Mihail Grămescu: „Fantezii contemporane”, 2003; „Noaptea şi Regina nopții”, 2004; „Exotice”, 2005; „Ipostaze ale fantasticului contemporan”, 2006; „Armonii baroq”, 2007; „nger și demon”, 2008; „Paradisuri înșelătoare”, 2009.