Pompei

Am băut apă de Pompei

La porțile orașului Pompei, ghizii își așteaptă clienții. Fiecare agenție și-a revendicat o bucată din postamentul zidurilor împrejmuitoare, unde stau aliniate cutii cu hărți, căști, clipboard-uri cu liste de turiști înscriși online și rucsacurile ghizilor. Toți tineri, părând mai degrabă niște studenți care tocmai au aflat că nu fac astăzi ultimul curs, își aruncă de la o agenție la alta glume, în toate limbile pământului.

La ora 10:00 dimineața, grupul din care fac parte este cel de-al cincilea în limba engleză. Aceeași agenție mai are, la aceeași oră, câteva grupuri de spaniolă, italiană, germană și franceză. Tururile orașului, cu grupuri mici și ghid arheolog, sunt o afacere foarte ramificată. Plouă invizibil, aerul cald ține în suspensie picături minuscule de apă. Turiștii coborâți din trenul de Napoli sau din autocare se lasă cuprinși de buna-dispoziție a ghizilor. 

Skip the line este o glumă atunci când intrarea se face aproape exclusiv în grupuri mici, cu ghid și cu bilete skip the line. Ne așezăm așadar cuminți la rând, în fața porților, pregătiți să fim uimiți și schimbați pentru totdeauna. Aerul încărcat de apă pare să aparțină unui ritual de botez.

Trecem mai întâi printr-o arcadă lată de piatră, obișnuita poartă cu boltă de pe la orice cetate, și ieșim pe partea cealaltă într-o altă lume. Aerul s-a uscat dintr-odată, a ieșit soarele, iar sub picioarele noastre se așterne cel dintâi drum roman adevărat pe care-l văd. Îl cunosc dintr-o mie de poze, soiul acela de macadam cu pietre mari, de forme neregulate, care se potrivesc perfect una în cealaltă, cu bănuți de marmură albă la îmbinări, care scânteiau odată în bătaia lunii, arătând calea pentru călătorul pe care-l prindea noaptea pe drum.

Bănuții din marmură albă

Traversarea drumurilor

Ghida noastră se numește Jolanta și, din fericire, nu ne cere să stăm pe lângă ea. Continui să o aud în cască, în timp ce mă desprind de micul nostru grup și intru într-o lume numai a mea, unde este încă secolul I, taverna din spate este plină de lume, glasurile gălăgioase, sunetele cupelor, râsetele și mirosurile tari de vin ieftin ajung până la mine. În bordura care mărginește drumul sunt scobite cavități, inele de piatră prin care romanii treceau capetele frâielor, priponind caii cât timp ei beau o carafă de vin cu prietenii. Vinul ieftin din podgoriile Pompeiului nu era și prost, pentru că zona era renumită pentru viile sale, iar producerea și negoțul cu vin era principala sursă de venit.

Toate drumurile, atât cele principale cât și cele înguste, care străbat periferiile orașului, sunt traversate din loc în loc de câte trei bolovani așezați în linie, numai buni ca să traversezi pe ei, atunci când fântânile erau lăsate să curgă, ca să fie spălate drumurile.

Casca din ureche începe să hârâie. M-am îndepărtat prea mult și nu o mai aud pe Jolanta. Mă întorc rapid din anul 79 și îmi rotesc privirile, căutându-mi grupul. Trec pe lângă brutării cu amfore imense de piatră, pentru diferitele tipuri de făină, case mai mărunte, mici taverne cu plitele spre drum, pregătite să vândă mâncare la pachet, un cartier fără pretenții, și îmi descopăr grupul la prima intersecție mare, două drumuri principale cu două mai mici, de unde începe un forum de mărimea unui teren de fotbal, în mijlocul căruia se înalță un centaur.

Grupul pune întrebări despre drepturile femeilor din Pompei. Se puteau căsători a doua oară? Se puteau, dar nu era un lucru prea bine văzut. Ascult explicațiile Jolantei și mi le imaginez pe femei la cele dintâi cutremure slabe care au prevestit erupția, în august 79 e.n., scuturări ale pământului care, poate, le aminteau de cutremurul cel mare din urmă cu vreo douăzeci de ani.

Cele mai temătoare își vor fi certat iarăși soții, care nu se învredniciseră nici anul acesta să repare zidul de la drum, Vezuviul amenința din nou, iar copiii nu vor fi la adăpost, o să-i luăm și o să plecăm cu toatele la mamele noastre. Cele mai stăpâne pe ele vor fi ieșit în pragurile caselor și vor fi cercetat zarea în care se vedea vulcanul, cu mâinile streașină la ochi. Vârful fumega slab, iar aerul părea să vălurească abia ghicit deasupra gurii lui, ca la gura cuptoarelor de la brutăriile din oraș.

După câteva zile în care peste oraș căzuse neîncetat cenușă și bucăți parcă din ce în ce mai mari de piatră ponce, zile în care la toate răscrucile și în toate forumurile nu se mai vorbea decât despre plecarea nobilimii la casele lor de la țară, convoaie întregi de care încărcate cu mobilă, argintărie, cutii cu bijuterii și așternuturi, cele mai curajoase dintre femei își vor fi luat, probabil, inima în dinți și vor fi urmat convoaiele aristocraților, mergând pe jos, trăgând copiii după ele, de mână. Marea erupție a mai prins în oraș doar un număr mic de locuitori.

Din viața aceasta mai apropiată de pământ a cartierelor sărace am intrat apoi în partea bogată a orașului, acolo unde nu existau case fără fresce, unde atrium-urile mă întâmpinau ca pe un oaspete de vază, iar peristilum-urile cu coloanele lor ionice erau impunătoare, chiar și în lipsa chiparoșilor care se vor fi înălțat odinioară aici.

Centaurul din forum

Frescă miniaturală

Pereții roșii și negri

Peristilum

De departe cea mai fastuoasă vilă din Pompei era odată, este și astăzi, Casa Faunului. Datorită dimensiunilor ei cu totul ieșite din comun și a bogăției și frumuseții frescelor găsite în interior, Casa Faunului este considerată proprietatea unui personaj aparținând celei mai înalte aristocrații. Numele lui s-a pierdut însă, nu știm al cui era acest palat cu două atrium și două peristilium, cu Afroditele, Dianele și Adonișii lui de-o palmă pictați pe pereții roșii sau negri, cu corăbiile lui Ulise plutind pe un brâu albastru care înconjoară un coridor sau cu războiul Troian închipuit în fresce consecutive, ca într-o bandă desenată. Tot ceea ce știm este că, pe când Vezuviul se pregătea să erupă, acest palat părea tare demodat pompeienilor, pentru că arhitectura lui și stilul frescelor erau vechi de două sute de ani.

Vila cea mai bogată din oraș și-a primit astăzi numele de la micul faun de bronz, un satir dansator care te întâmpină în atrium, în mijlocul unui mozaic în culorile orașului: roșu-brun, ocru, negru și alb.

Fresce din Casa Faunului

Casa Faunului

Faunul

Ghida noastră, Jolanta, o bucurie de om, ne-a spus că ar fi nevoie de trei zile ca să vedem tot orașul. Aș completa că ar fi nevoie de o întreagă carte ca să arăt tot ce-am văzut și să explic cum m-am simțit. Templele, altarele pentru sacrificii din toate casele, termele cu complicatele lor rețele de țevi și tubulaturi pentru abur și apă caldă, amfiteatrele, mozaicurile, figurinele mici din bronz, statuile imense din piețe, urmele carelor romane adâncite în piatra drumurilor, arenele, magazinele, totul în jur îmi lăsa senzația că viața a încetat aici recent. Nici nu a încetat de fapt, ci sunt cu toții pe la vreun festival din orașul vecin, iar noi am profitat de scurta lor absență ca să le invadăm intimitatea.

În anul 79 e.n., Pompei era un oraș înfloritor din Campania, în Golful Neapolelui. Apropierea vulcanului făcea ca solul să fie deosebit de fertil, iar oamenii locului aveau vii întinse și erau producători și negustori de vin recunoscuți. Orașul atrăsese și o parte a romanilor bogați, care-și construiseră aici vile în care se retrăgeau pe perioada verilor.

Mulți dintre ei se aflau aici atunci când Vezuviul a început să arunce în aer cenușă, iar pământul să tremure slab. În oraș încă nu se terminaseră toate reparațiile în urma altui mare cutremur, care avusese loc cu douăzeci de ani în urmă. Pompeienii nu se speriau de cutremure mici sau de nori de cenușă.

Totuși, de data aceasta situația părea să se agraveze de la o zi la alta. După o zi-două, din cer începuseră să cadă bucăți de piatră ponce, iar lumina zilei se vedea din ce în ce mai puțin, pe măsură ce norul de cenușă se tot îngroșa. Se crede astăzi că exodul populației din oraș a început după câteva zile. Unii nobili chiar își mai trimiteau servitorii înapoi, după câte un obiect pe care îl uitaseră în casă.

De dincolo de golf, napoletanii au privit erupția cea mare cu sentimente amestecate. Unii s-au urcat pe corăbii și au ieșit în larg, ca să poată vedea mai bine. În Pompei mai rămăseseră puțini locuitori. Chiar și așa, pe altarul din Casa Vetiilor încă mai ardeau ultimele sacrificii, un brutar scosese pâinea din cuptor, iar o echipă de zugravi tocmai terminase de pregătit vopseaua roșie-brună pentru un perete care avea să fie împodobit cu fresce, atunci când adevărata ploaie de piatră ponce și cenușă fierbinte a început să cadă din cer, acoperind orașul cu totul.  

Casa Vetiilor

Altarul din Casa Vetiilor

După două ore, Jolanta și-a strâns căștile de la întregul grup, și-a luat rămas bun și a plecat încet spre Poarta Marina Torre. Am rămas tot restul zilei în orașul înghețat în timp. Mi-am umplut sticla cu apă de la una dintre fântânile de pe marginea drumului cel bătut cu bănuți de marmură albă. Am băut îndelung, cu setea călătorului obosit de drum, de greutatea celor aflate, de scufundarea într-un secol străin, setea celui care a primit mai mult decât poate duce. Am băut apă de Pompei, sălcie, rece și grea, și am ținut la distanță gândul că are gust de lacrimi.

Apă din Pompei

de Simona Antonescu