top of page

Amintiri dintr-o călătorie

De la mitologie la crucea stingheră din Muzeele Vaticanului


Roma era pe lista must-see de ceva vreme, mai ales că istoria, în special cea antică, mă fascinase și fusese și la școală una dintre preferatele mele. În anii copilăriei nu aveam „instrumentele” necesare să disting foarte bine între istoria antică reală si mitologiile greacă și romană care o însoțeau, iar pe urmă, pe când lucrurile îmi deveniseră clare, a fost chiar un pic dezamăgitor să cojesc de pe poveștile reale ale istoriei poleiala fabuloasă a mitologiei. Mai trist a fost nu faptul că am descoperit diferența dintre ele, ci faptul că atunci când mi-am dat seama de acest lucru au murit nemuritorii, indiferent dacă erau zei, semizei sau eroi.

Așa că mai târziu, pentru a mă revanșa puțin față de zeii, semizeii și eroii „uciși” de „revelația mea istorică”, mi-am spus că mitologia este doar istoria pentru care nu am avut norocul și inocența de a o trăi. Mitologia este istoria frumoasă, furată din minciunile meșteșugite și fabuloase pe care le-am auzit din cărți sau de aiurea. Este singura istorie din care aș fi vrut să fac parte. Mitologia greacă, cea mai frumoasă uzină de vise și copila ei, la fel de neastâmpărată, mitologia romană, sunt vise pierdute, coșmaruri mătăsoase și plăcute, o lume pietruită cu diamante nenăscute, o lume de încercări și de trăiri fenomenale. Și ce lume! Ce univers! Ce cafteli epice! Ce înșelătorii spumoase! Ce adultere pioase! Ce promiscuitate fermecătoare! Ce femei! Ce viață frumo(dio)asă! Ce istorie!!! Singura care ar fi trebuit să existe și să fie dată oamenilor spre a o trăi pe deplin.

Toate nenorocirile închipuite și neînchipuite, toate crimele, tâlhăriile, violurile asupra spiritului și rătăcirile, au fost săvârșite și desăvârșite înainte, de zei, semizei și eroi. La fel, în oglindă, toate iubirile fără rest, toate zbuciumurile și desfătările dragostei, toate zâmbetele impregnate de frumusețe au pornit de la ei și ne-au luminat chipurile într-o tristă post-istorie. Ale lor au fost toate bunele și relele pământului și ale cerului, ale unor criminali romantici – simpatici, pișicheri și guralivi, pe care nu îi putem urî indiferent de cât rău au făcut. Și ale unor victime cu trăiri mântuitoare și de o anvergură fabuloasă, pe care nu le putem decât iubi.

Mitologia este ceea ce am fi putut fi și trăi, dacă ne-am fi născut când trebuia, în visele de început ale lor. Dar nu a fost să fie. Istoria pe care o trăim rămâne doar o mitologie fără ștaif.

Anii au trecut și, cum este firesc în viață, lucrurile devin serioase atunci când începem să căutam răspusuri la frământări și întrebări, iar mitologia, cu toată frumusețea ei, a rămas să trăiască mai departe în copilăria mea, iar eu am plecat mai departe să ÎL caut pe Hristos.

Peste ani am ajuns la Roma, locul unde se prăvălește peste tine istoria, la tot pasul. Catedrale, mănăstiri, palate, vestigii, statui, monumente, toate minunățiile despre care citeam doar în cărți, le vedeam pe viu. Să te întâlnești cu istoria la ea acasă și să o respiri, nu este puțin lucru! Faptul că poți călca pe umbrele pașilor apostolilor nu poate fi decât o mare bucurie și un privilegiu, iar faptul că treci prin locuri în care au triumfat cezarii sau prin altele, în care au fost aclamați gladiatorii, te fac să iubești și mai abitir istoria.

Dacă mergi la Roma fără să te duci la Vatican este, păstrând proporțiile, ca atunci când mergi la o nuntă și nu vezi mireasa. Prin urmare, a doua zi la ora zece intram în Muzeele Vaticanului (Musei Vaticani). Măreție și frumusețe din abundență, asta oferă cu generozitate Muzeele Vaticanului. Te rupi greu dintr-un loc, dar te bucuri de desfătarea pe care ți-o oferă următorul. Timpul se risipește repede și parcă îți pare rău că nu ai ochii lui Argus, ca să poți vedea totul.

După câteva ore de umblat, am făcut o scurtă oprire și am ieșit din traseul clasic, abătându-mă spre un fel de cotlon, un loc ferit, o sală mică cu pereți albi, pe care erau puse câteva litografii, iar, în mijlocul ei, un soclu pe care era.... crucea. O cruce stingheră. Îmi aminteam eu câteva reprezentări iconografice ale crucii, dar o astfel de cruce nu mai văzusem niciodată. În mintea și sufletul meu, crucea, chiar și ca simbol creștin, îmi inspirase mai degrabă ideea de tortură, de durere, deși știam, undeva în adâncul sufletului, că după jerfta lui Hristos, crucea se lepădase de vechile năravuri. Dar pe mine nu prea mă lăsa inima și nu puteam fi de acord, înăuntrul meu, cu sacralizarea unui instrument de tortură. Până la urmă, Hristos murise pe cruce. Era o realitate. Crucea ÎL chinuise, fusese părtașă la moartea Lui, ba chiar mai mult, fusese la propriu locul celei mai odioase crime de care a fost în stare umanitatea.

Dar crucea aceasta era altfel... Avea brațele strânse spre sine, nu întinse. O cruce care se lua pe sine în brațe și care îl îmbrațișa pe cel care o privea. O cruce care ocrotea. Era o cruce care nu purta povara crimei, ci doar risipea blândețe. Nu avea nimic vătămător, ci doar vindecător. Era o cruce blândă care izvora dragoste. O cruce frumoasă care te învia mai degrabă decât să te răstignească. Sau mai bine zis, fără să te răstignească. Era viață, iar nu moarte.

Am zâmbit neîncetat uitându-mă la ea. Sufletul meu și-a găsit în acel cotlon de muzeu un partener de discuție blând, iubitor și impresionant.

Ea, solitară, cu brațe frânte spre interior, ca niște silabe de evanghelie părăsită care vrea să mântuiască oricum și pe oricine. Crucea care și-a frânt aripile ca să poată îmbrățișa. Era crucea despre care gândeam că i-a cerut iertare Lui Hristos pentru grozăvia făcută și își răscumpărase păcatul, îmbrățișându-L, plângând mai apoi. Iar Hristos o iertase.

La răstimpuri, când îmi amintesc de ea, zâmbesc și mă simt nemuritor. Chiar dacă nemurirea mea durează doar o zi.

Privind înapoi spre ea, spre crucea stingheră, îmi dau seama că a fost un semn, o firimitură spre îndumnezeire, din care încă mă hrănesc, dar până la pâinea întreagă, până la Hristos, mai este mult de dumicat.

Drumul spre Hristos, deși a început pe când încă nu albisem la tâmple, este abia la început, iar călătoria continuă în felul ei. Drumul e știut. Doar căile sunt necunoscute. Știu doar că acum îmi fac cruce cu speranța că îmbrățișez în inimă ceea ce va rămâne din mine când drumul se va fi terminat. Hristos a înviat!

de Dan Trifanciuc

221 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

7 poeme

1 Comment

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Guest
Oct 22, 2023
Rated 5 out of 5 stars.

B

Like
bottom of page