Arta în comunism

Politizarea artei şi esteticii

Mă voi referi cu precădere la arta vizuală, dar în linii mari observaţiile sunt valabile şi în zona creaţiei muzicale şi literare, cea din urmă puternic influenţată de către realismul socialist de inspiraţie sovietică. Totuşi, datorită naturii lor, ultimele două s-au strecurat mai uşor, reuşind să rămână în zona valorii sub foarte multe aspecte.

Încă de copil am fost atras de picturi şi de statui, de monumente. Călătorind prin ţară, în vacanţe, nu ratam statui de genul celei ecvestre a lui Mircea cel Bătrân din centrul Tulcei, ori monumente precum Mausoleul Eroilor de la Câmpulung. Desigur și multe alte statui mai modeste, basoreliefuri, picturi murale sau mozaicuri. Toate evocau eroism şi istorie şi chiar dacă faţă de unele aveam o repulsie instinctivă, am respectat mereu acele evenimente sau întâmplări care generaseră apariţia lor – pentru că nu toate erau gratuite.

Este foarte clar că la acel moment nu puteam aprecia valoarea lor artistică, însă funcţiona un oarecare simţ estetic (bun simț artistic), aşa cum am spus, probabil instinctiv. Pe majoritatea lor pur şi simplu nu le găseam frumoase. Ba dimpotrivă! Ceva mai târziu am reuşit să fac o delimitare netă între statui precum cea de la Tulcea sau grupul statuar din centrul Clujului (Matia Corvin) şi altele, cum ar fi, luat la întâmplare, statuia soldatului necunoscut, din Târgu Mureş. Este între ele o diferenţă clară de stil, pe care nu o poți ignora, dar vreau neapărat să subliniez încă odată faptul că aprecierea mea, şi de atunci, ca şi de acum, este una pur estetică.

Dincolo de ce simbolizau ele în cazul eroilor căzuţi în război, de exemplu, erau efectiv urâte, nu îmi provocau nicio emoţie. Muncitorul, întotdeauna în posturi eroice, la fel ca şi ţăranul, zugrăvit departe de idilicul grigorescian, deşi se doreau a fi exponenţi ai bunătăţii emancipate de sub diverse juguri, pentru mine erau personaje reci şi neprietenoase. Şi simţul nu m-a înşelat deloc.

Întreaga artă vizuală proletcultistă e ca un fruct care ți se vinde ca fiind deosebit de bun. Atunci când vrei să muști din el simți deja gustul unui măr zemos, dar, în schimb, atunci când îți ajunge în gură are gust de gutuie uscată, imposibil de înghițit. Este tot un fruct, e drept, dar unul al cărui gust nu ți-l dorești. Exact precum gutuia, te amăgește și te dezamăgește. Statuia din Târgu Mures, alături de sute sau poate mii câte existaseră în toată țara, pare una brută, nefinalizată, brutală vizual, fadă artistic. Asta pentru că e o artă vândută ideologic, creată la comandă, nicidecum izvorâtă dintr-o sinceră emoție creatoare.

Această manifestare artistică încurajată de stat, a fost încă de la începutul ei dominată de politic, subjugată de acesta și astfel angajată în propășirea valorilor societății socialiste multilateral dezvoltate. Cred că niciodată nu a fost altceva decât o simplă unealtă de propagandă care se dorea o iconografie, dar care a devenit imediat hilară, cu teme limitate. Arta comunistă sărăcește, se reduce și devine ea însăși propagandă. Altfel nu se explică spațiul tematic strict limitat la unele clase sociale ce se doreau eroice chiar și acolo unde eroismul nu avea nimic de-a face.

De orice am vorbi, (picturi, picturi murale, sculptură monumentală, mozaicuri, basoreliefuri, stele și flamuri cu pretenții de sculptură, eroi ai clasei muncitoare, dar si arhitectura în sine, lipsită de orice imaginație) ne găsim într-o zonă cenușie, fără valoare, brută, vetustă. Pare un kitcsh blocat între arta naivă și o grafică din topor, creatoarea unei lumi vizuale ce nu poate satisface nici mintea, nici sufletul omului. Aria tematică admisă pune lesă imaginatiei, înnăbușe estetica. Criteriul estetic pălește în fața temei impuse, pe care artistul era obligat (și moral, dar și fizic uneori) să o exprime: colectivizarea, iar mai apoi muncitorii, șantierul, ședintele partidului, ctitoriile, soldatul eroic cu bărbia pătrată și cu statut de muncitor, fundalurile cu muncitori, cu schele, fabrici, uneori holde, alteori sonde…

O temă predilectă, mai ales odată cu venirea lui Ceaușescu, a devenit figura conducătorului care trebuia preamărit – vezi statura sa faraonică din toate reprezentările de grup – iar această orientare s-a extins ca un val, de la vârful societății către marginile ei, unde sălășluiau cultura și oamenii de cultură. Artistul, omul cult, intelectualul, efectiv nu munceau în accepțiunea regimului comunist. Ca urmare nici valoare prea mare nu aveau. De aceea au și fost înlăturați și înlocuiți de nulități cu origine sănătoasă.

Exista o politică culturală, dar care era politică și nimic altceva. Nu era vorba de o strategie în domeniul culturii, ci de o înregimentare a ei în politica partidului. Dacă voiai să te manifești artistic, asta era calea, iar prin anii ’80 se puteau câștiga chiar bani frumoși. Desigur, trebuia să cânți în strună în general și astfel să ai acces la cineva suficient de influent astfel încât să primești fonduri pentru o lucrare, pe care să o dedici (prinos de recunoștință) fie conducătorului, fie vreunei insitituții, cu ocazia sărbătorilor consacrate. Aș putea spune că resortul artistic nu era unul intim al artistului, ci comandat ideologic. Iar această observație este valabilă chiar și atunci când creația era voluntară, pentru că nici chiar acest voluntarism nu putea depăși ideologicul și nu putea sparge cercul pătrățos al tematicii.

De cele mai multe ori arta are și o funcție de opoziție, este o formă de rezistență, subliniază un dezacord, pe când în cazul de față arta comunistă rămâne integrată în sistemul pe care îl suține sub toate aspectele, deși prin mijloace limitate de expresie. Asta chiar dacă Ceaușescu, de exemplu, dorea diversificarea mijloacelor de expresie artistică, dar fără să accepte părăsirea temelor predilecte. Regimul în sine, prin însăși restrângerea libertății individuale, exponenții săi limitați, dar atotputernici, artiștii mai mult sau mai puțin potenți (dar mereu încorsetați) au dorit să rescrie frumosul și să reinventeze, să reorienteze sentimentul. Doar că frumosul astfel redefinit – chiar corect după respectivele vederi – nu a servit simțurile omului și nu s-a putut metamorfoza. Estetica comunistă a rămas una ideologică, având o funcție politică foarte bine definită. Ceea ce este în totală opoziție cu noțiunea de artă și de cultură. Grandoarea și monumentalitatea fluturată în arta vizuală n-au putut-o salva. Politizarea culturii nu a reușit mai departe de secunda căderii regimului, pentru că, în sine, cultura este infinit mai mult decât politică.

Concluziile mele se desprind deja din opiniile de mai sus. Arta comunistă se constituie într-o vulgarizare cu accente de parodie a artei veritabile. A fost o încercare de înlocuire a principiilor esteticii cu unele pe care omul nou nu era capabil să le nască, din mai multe motive. Accepțiunea lui era de mai multe ori îngustă: demola tot și dorea să inventeze totul de la capăt, ignorând tot ceea ce omenirea descoperise între timp; avea o acută lipsă de pregătire; avea un orizont cultural și chiar politic deosebit de îngust; avea valori – de toate felurile – îndoielnice.

Îi recunosc, astfel, artei comuniste, doar o valoare istorică. Ea nu poate fi autentică din moment ce nu are ca izvor sentimentul artistului. Estetic este aproape de zero. Dovadă că nimeni n-a simțit nevoia să o conserve, să o păstreze, să o aprecieze, dincolo de mărturia istorică pe care o dă. Cred că estetica umanismului naționalist socialist este una ce poate fi liniștit ignorată, cu condiția ca această ignorare să nu permită repetarea ei.