top of page
Poza scriitoruluiSimona Ferrante

Avril Bénard

Începând cu această săptămână, Revista „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante vă propun un nou proiect: pe de o parte o prezentare a unor romane recente, care s-au impus pe piața de carte din Franța, pe de altă parte o posibilă intrare a acestor apariții (prin traducerea lor) pe piața românească (dacă, evident, unor editori sau/și redactori de carte români traducerile le vor stârni interesul). În acest sens, veți putea citi, în traducerea doamnei Ferrante, începutul volumelor la care ne referim (unu-două capitole).



Avril Bénard. Născută în 1986, a fost o muză a fotografului Sarah Moon. În 2019, a publicat nuvela „Une langue sans lune”/„A Language Without Moon” („O limbă fără lună”) în revista „Pan & The Dream”. Primul ei roman, „À ceux qui ont tout perdu” („Acelora care au pierdut totul”), a fost publicat la „Éditions des Instants” în 2023 (cu o prefață de Sylvie Germain). Autoarea ne oferă o poveste plină de emoție despre momentul crucial al exilării. Suntem în plin război, fără nume și dată, într-un oraș distrus de bombe. În oraș sosesc soldați care au ca misiune evacuarea civililor spre o destinație necunoscută. Locuitorii au la dispoziție o oră ca să-și pregătească un bagaj mic pe care să îl ia cu ei, strictul necesar, esențialul vital. Zece povești umane, zece personaje apar în lumina reflectorului în acest moment dramatic. Ce să alegi, ce să sacrifici, ce să iei cu tine din tot ce presupune o viață de om, ce să pui într-o valijoară când ești pradă angoasei, fricii de moarte sau fricii pentru viața celor pe care îi iubești? Ce rămâne în urma unui exod? Mai există speranță după aceea? O multitudine de întrebări se nasc din scriitura plină de emoție și forță evocatoare a scriitoarei. Avril Bénard ne pune față în față cu dilemele oamenilor forțați să lase totul în urmă.

Am descoperit romanul lui Avril Bénard la Festivalul primului roman din Chambéry, ca laureat, în 2023. Din nefericire e o perioadă propice pentru a scrie despre război, iar autoarea o face cu multă emoție, nu redând scene ale ororilor abătute asupra orașelor, ci vorbind despre cele cauzate oamenilor în intimitatea cea mai profundă a sufletului, acolo unde supraviețuirea intră în conflict cu iubirea, cu apartenența, cu identitatea” – Simona Ferrante.

 

Prima noastră propunere este romanul lui Avril Bénard, „À ceux qui ont tout perdu” („Acelora care au pierdut totul”), „Éditions des instants”, 2023: 

























„Acelora care au pierdut totul”

 

„Se poate să fi făcut parte

Dintr-o familie umană

Mai înapoiată și mai simplă,

cea a făuritorilor de mituri”


„Îngerul exilat”, Thomas Wolfe

 

Eu

 

M-am născut în 1986. Și ce ne-au promis a fost fericirea.

În deceniile acelea, Occidentul era o întreagă sărbătoare. Era scânteietor până în vârful unghiilor. Era de un optimism dincolo de orice măsură. Puteam visa la orice, puteam cumpăra orice, ne puteam dori totul. Credeam că am prevăzut totul.

Ororile aveau loc, dar doar la televizor, iar noi luam masa în fața lor. Adulții ne insuflau sentimentul datoriei împlinite, nouă, zgâmboilor, îndemnându-ne să expediem orez cu avionul înspre foametea descărnată. Și apoi asta le permitea să ne facă un pic de educație. Ne spuneau să mâncăm tot din farfurie: „Gândește-te la copiii africani care mor de foame.” Oroarea avea utilitatea ei. Somalia, Uganda, Kuweit, Cenobîl, erau nume imposibil de pronunțat, nume exotice pe care le auzeam la știri, iar apoi le uitam. Și asta era tot. Era departe. Prea departe ca să ne facem griji pentru ei. Cât mai de departe posibil.

Și totuși, părinții noștri au crezut că fac bine. Au crezut cu adevărat în fericirea lor și ne-au ferecat în ea. Acum, n-o să ne plângem de asta, era confortabil înăuntru. Voiau să ne protejeze de răul suferinței. Își imaginau fără îndoială că fericirea noastră este invincibilă, că nu va cădea niciodată pradă loviturilor Istoriei.

Se vedea pe fața lor, cei care își trăiseră copilăria în acei ani idilici. Vedeam umbra deziluziei. Vedeam că erau dezamăgiți la fel ca mine. Ne recunoșteam fără cuvinte. Toți resimțeam o tristețe inconsolabilă în fața faptului că ne mințiseră. Creștea pe noi ca o a doua piele. Eram chiar mofturoși la porcăriile cotidiene, nu știam cum să le rezolvăm. Crescuserăm cu o asemenea nepăsare... Fără grija de a ne căli. Credeam că nouă nu ni se putea întâmpla nimic grav.

Creaseră o generație de tineri adulți fragili ca niște păsări. Blânzi ca niște mielușei. Inspiram încredere ca cea în bunul Dumnezeu, doar că nu eram credincioși. Am crezut în viitor. Dar acum nu mai știam în ce fel să ni-l imaginăm.

Lumea pe care am cunoscut-o ne scăpa printre degete. Ne încăpățânam să rămânem surzi. Ne amețeam cu idealismul. Discuțiile filozofice de doi bani ne ajutau să ne suportăm invidiile și mediocritățile. Zâmbeam mai mult decât era cazul. Mai trăiam cu nostalgia poveștii. Am fi vrut ca cineva să ne ia în brațe și să ne spună că totul va fi bine și de-acum înainte. Regretam timpul iluziilor care ne orbiseră ca un soare.

Iar acum, în nebunia asta pe care nu o prevăzuserăm, ceea ce nu mai reușeam să ne amintim era trecutul.

E război. Undeva. Peste tot. Aici. Nu contează care război.

Asta credem întotdeauna: că ororile nu vor avea loc la noi. Ne credem invincibili și apărați de ravagii, ascunși la adăpost ca pe un vârf de munte.

La început, nimic din viețile noastre de zi cu zi nu lăsa impresia că se prăbușește. Trăiam normal. Fără să ne dăm seama de ceea ce începea să se instaleze. Conversațiile de cartier se preocupau un pic de evenimente, de acele evenimente izolate care nu aveau încă legătură între ele, dar doar așa cum te preocupi de nori, sau mai degrabă de o furtună, ca de un lucru care poate va surveni, sau poate că nu, împotriva căruia nu putem face nimic și care va trece foarte repede. Ca de ceva îndepărtat și fără consecință. Întâlnirile dintre noi se încheiau cu banalități de genul: „Ce mai face tatăl dumneavoastră? Ce frig este astăzi. Transmiteți salutări micuței”. Nimic nu părea că se clătinase.

Doar că, în momentul în care un sunet creștea violent pe stradă, când o ușă se trântea subit, dacă un obiect cădea cu o bufnitură, când o mașină trecea în trombă, simțeai cum corpul tresare, o ușoară convulsie a fricii gata să o ia la fugă, în străfundul său, în străfundul nostru. Nimeni nu era pe de-a-ntregul netulburat, dar se întâmpla fără comentarii. Ne prefăceam, pe dinafară, indiferenți din toate puterile. Nu voiam să ne fie frică sau să arătăm că ne era teamă, nu voiam să aprindem fitilul. Sperie o găină într-un coteț și vei vedea cum toate celelalte vor încerca să scape. Ne rețineam.

Apoi, am învățat să reacționăm mai sincer la sunete. Războiul se învață. Să trăiești cu el se învață. Să îi supraviețuiești mai ales. Să îți dai seama că e real, că e de-adevăratelea. Să constați, în primele ore ale dimineților care au urmat după începerea lui, că nu este un coșmar din timpul somnului.

Credem întotdeauna că nenorocirea va ciocăni la ușa vecinului. Nu la a noastră, bineînțeles. La fel credem și despre război. Ne gândeam că izbucnește doar în țări nevoiașe. Nu se știe care a fost elementul declanșator. Se petrece cu repeziciune începutul unui război, începutul unei prăbușiri. E ca un cal speriat de flăcări, se stârnește, se îmbolnăvește de arșița urii. Însă am rostit cuvântul. Ni l-au pus în gură, mass media ni l-a servit, iar el a început să existe în viața cotidiană și așa a început războiul. Războiul începe astfel, când îi spui pe nume, când cuvântul acela locuiește împreună cu voi. Îmi aduc aminte de momentul în care l-am pronunțat și de gustul lui perfid, gustul care costă sacrificii. Cuvântul acela era ezitant, greu de semnificații, capital, pentru că în secunda în care l-am fi rostit, ar fi început să existe.

Nimeni nu s-a bucurat. Euforia tinerilor din secolele trecute n-a avut loc. Nimeni nu avea chef să creadă, nimeni nu voia să ia parte. Nu ne reveneam: se întâmpla chiar la noi...

Ne-am ghemuit în apartamentele noastre, ca un animal care se ascunde ca să tremure de frică singur sub o mobilă. Se întâmpla la noi.

L-am sunat pe tatăl meu. Pentru că, deși crescuserăm mari, deși eram adulți, când totul se năruiește, așteptăm ca părintele să ne liniștească și să ne salveze, așteptăm să se poată opune celui mai mare rău, să aibă o explicație și o soluție. Să se ridice imens în fața lui. Părintele este o fortăreață în timpuri dificile. La telefon aveam 4 ani. Aș fi vrut să aflu imediat cum să fiu curajos. Tatăl meu mi-a spus ceea ce trebuie să spună toți părinții într-un astfel de moment, în fața imposibilului; că totul se va aranja; că nu va dura. Iar eu l-am crezut. A închis și apoi a sunat-o pe mama lui.

Foarte rapid nu s-a mai înțeles nimic din ce se întâmplă. Nu știm nici măcar cine trage. Nu știm prea bine cine sunt cei care fac revendicările. Nu sunt cu adevărat mai multe tabere, ci mai degrabă un fel de furie mușcătoare, mizerabilă, care se aprinde peste tot, ca o revărsare a prea multor amărăciuni, un fel de ocazii de a-și lua revanșa, s-ar părea...

Ne aflăm în colapsul haosului; în mâl, și ne împotmolim în el.

Aud de câtva timp vorbindu-se despre soldații care au sosit, au înfruntat pericolul pentru a veni după noi, ca să ne deschidă o cale de retragere. Au venit pentru noi, așa cum înainte veneau pentru popoare îndepărtate pe care nu le cunoșteau, a căror limbă nu o vorbeau.

Au venit pentru că de câteva zile situația se agravează. Până acum erau mai ales bombardamente. Dar de câtva timp au loc masacre. Nici nu m-am putut uita la imagini, e prea abject; cum a putut degenera totul în așa hal...

Într-o piață mică unde oamenii veniseră să ridice orezul distribuit de voluntari umanitari, toți au fost uciși. Era într-o marți, o zi de marți care ar fi trebuit să fie una obișnuită.

Și la radio au spus că cineva ar fi strigat „și eu sunt chirurg!”, înainte de a mitralia bolnavii, medicii, într-un spital...

Acum intră în blocuri și împușcă pe oricine le iese în cale.

Nici nu putem înmormânta cadavrele, e prea multă zăpadă;  sunt atâtea că nu mai știm ce să facem cu ele. Chiar am văzut muște, sau cred că am văzut, dar poate că m-am înșelat, pentru că e prea frig, nu e posibil.

Așa că avem noroc că acești soldați au venit după noi...

În timpul unui război, unii își salvează pielea, alții își salvează familia, iar alții își salvează țara. Eu nu știu din ce categorie voi face parte; sper mai ales să fac tot ce pot.

Nu scriu rândurile acestea cu un scop, nu le voi lua cu mine, le las aici, nimeni nu le va citi. Le aștern pe hârtie pentru că mi s-a părut că pot înțelege când s-a prăbușit totul. Dar apoi am pierdut firul. L-am simțit alunecându-mi printre degete și nu îmi mai rămâne timp ca să recitesc aceste fraze și să-l reiau. Și oricum, ce s-ar putea schimba dacă aș găsi cauza, admițând că ar fi una logică, acceptând că n-ar exista decât una singură?

Am fost falși regi, într-o falsă împărăție. Cântecele de leagăn, în walkmanuri, ne-au murmurat încontinuu doar iluzii. Acum himera e arsă. Am lipăit scrumul, ultimele urme ale utopiei; am lipăit coada acestei comete. Limba ne-a ajuns pe de-a-ntregul neagră și uscată. Și apoi n-a mai rămas nici scrumul, doar amintirea lui, și nici măcar atât.

Nu am mândrie, nu mai am. Cu atât mai rău dacă acum e rândul nostru. Cu atât mai rău, de altfel, dacă e sfârșitul. Ne credem superiori pentru că am creat monumente și concepte, dar poate că animalele, din înțelepciune, se abțin să construiască ziduri. Se concentrează asupra esențialului, asupra legăturii pe care o țes sau nu între ele.

Înainte, înainte să se întâmple toate astea, întâlneam adesea un cerșetor. Nu îi zâmbeam; de fapt da, dar doar după ce îl depășeam, iar el nu știa. Nu îndrăzneam să îi zâmbesc în față; aș fi dat impresia că nu îmi pasă de el? Nu e adevărat, îmi păsa. Mă emoționa, dar într-un fel foarte dur, într-un fel secret. Mă protejam în spatele barierei expresiei închise a chipului meu, a buzelor mele pe care le strângeam. Aveam totuși aproximativ aceeași vârstă. Am fi putut discuta.

 

Aș face mai bine să mă pregătesc, să-mi fac bagajul, cum spun ei.

 

 

Manon și Jeanne

 

Războiul acesta, Manon îl simțise venind, în ciuda aparențelor. Simțise că epoca pe care o trăiau se străduia din răsputeri să mai găsească încă entuziasm și sens; dar că oamenii erau blazați, că ajunseseră la sfârșitul lumii; erau ca acela care încearcă cu disperare să ejaculeze, și zice „vreau să termin fir-ar!”, și se freacă și se mișcă din ce în ce mai rapid și mai violent, dar nu reușește.

 

O muscă zbura prin cameră. Probabil intrase în timpul scurt în care Manon deschisese și închisese ușa de la intrare. O numiseră întotdeauna „intrarea”, dar de fapt nu exista una în adevăratul sens. Nu exista un spațiu dedicat acestei funcții, de a intra, a-ți da jos paltonul și cizmele, a-ți aranja șuvița de păr care se desface tot timpul, a-ți confecționa un chip pentru ceilalți. O numeau totuși în felul acesta, la fel cum spuneau „casa”. Era un apartament care era o casă, care era un apartament. Spuneau „casă” pentru a putea auzi zilnic acel cuvânt, ca să îl rostească referitor la un lucru al lor, ca să le aparțină puțin. Să spună „casă” însemna să își imagineze că era poate spațioasă și că avea neapărat o grădină, chiar dacă nu exista și chiar dacă nu era nici mare. Când pronunțau „casă” pentru acel acasă al lor, se simțeau ca și cum ar fi avut deja o grădină, în acel moment perfect în care cuvântul „casă” se rotunjea pe buzele lor.

Musca bâzâia, o muscă scârboasă cu pătrățele negre și gri, cu doi ochi negri căscați. Împreună cu suratele ei fusese stârnită din afundul hibernării, trezită de mirosul războiului. Nu rezistau îndelung în aerul înghețat, se refugiau pe unde puteau, ghidate de căldura caloriferelor. Aceasta tocmai se pusese pe una dintre pernele înfățate cu huse ornate cu flori enorme, albe și portocalii pe fond roz, lenjerie de pat cu siguranță made în China. Își lingea boticul de miasmele nopților lor scurte. Noaptea, Manon și Jeanne dormeau împreună, aliate contra viselor rele ale fiecăreia, ca să le poată face față, să fie deja laolaltă la trezire. Jeanne se cuibărea în îndoitura brațelor mamei ei, în locul cel mai cald, înspre subraț, lipită de coaste.

Manon nici măcar nu încercă să alunge musca. Văzuse prea multe lucruri imposibil de pronunțat cu voce tare, ca să se mai simtă deranjată de o insectă. Și apoi, oricum, nu vor mai dormi în patul acesta începând de deseară. Așa că o lăsa să se sature și să se bucure de fluidele umane.

Lumina era leșioasă și amesteca formele obiectelor. Era ca lumina sfârșitului unei dimineți de decembrie, un răsărit ce se prelungește și întârzie fără rost, care răspândește o lumină fără vlagă. Aprinse becul. Se vedea mai bine. Musca își continua masa.

Cu câteva clipe mai devreme, Manon urcase scările în fugă, căzând aproape la fiecare treaptă, lovindu-și genunchii la rotule. Urca această scară din lemn a blocului de ani de zile, reflexele îi erau familiare, dar dintr-o dată i se părea ostilă; îi era străină, n-o mai recunoștea. Treptele îi păreau mai înalte și instabile; barele erau deja verzi ieri? Nu mai era sigură, iar barele îi alunecau din mână ca nisipul printre falange. Respira cu greu, fiecare gură de aer se simțea ca o hărțuire și iarna asta, care intra în ea ca o stăpână, îi pârjolea plămânii. Dar, în ciuda durerii, aplecată înainte, se chinuia să o lase să-i pătrundă în corp. Ajunsese la etajul trei. Privi în sus, spre ținta ei, cu fața descompusă, încordată spre singurul lucru care conta, care îi părea de neatins. Trebuia totuși să ajungă la al cincilea etaj și la Jeanne, și apoi să plece. Nu voia să o sperie pe Jeanne. Frica e contagioasă.

Așa că se concentră asupra unui singur punct: inima ei care exploda. Oamenii primitivi simțeau cu siguranță bătând în piept acest organ pe care nu știau cum să îl numească, despre care nu știau că le aparține, că este parte a ființei lor. Își simțeau inima, înainte ca noțiunile să vină și să distrugă inefabila magie. Înainte de a fi o inimă, fusese o muzică; muzica cea de la început, tamburul de la origini; de acolo probabil toate celelalte instrumente de percuție. Era în timpurile cele mai îndepărtate, înaintea focului, era pe când se năștea primul zeu, și el era cel care bătea așa în spatele coastelor lor.

Zeul lui Manon se zbătea să-i iasă din piept și să o ia la goană. Dar ea urcase ultimul etaj pas cu pas, forțându-se să încetinească, să facă fiecare gest cu cea mai mare precizie și să își stăpânească panica, disimulând-o sub masca calmului, adunându-și ideile într-un mic mănunchi inteligibil și domolindu-și inima cu promisiuni. În fața ușii lor, a lăsat să-i scape un suspin foarte hotărâtă să nu îl mai repete.

Manon avea acum expresia neutră pe care și-o impunea. Era lividă și tremura, dar se putea crede că frisoanele erau o prelungire a frigului de afară.

Și în acest moment vocile din stradă care o făcuseră să urce scările panicată îi reveneau în minte.

„- Strângeți-vă lucrurile!

- Nu luați cu voi decât strictul necesar!

- Grăbiți-vă! Grăbiți-vă!

- Grăbiți-vă!

- Grăbiți-vă să vă faceți bagajul! Doar ceea ce puteți duce cu voi, un singur sac de persoană!

- Un singur sac de persoană!

 - Strângeți-vă lucrurile!”

Frazele acestea reverberau încă între zidurile însingurate, răsunau în urma ei.

„Nu luați cu voi decât strictul necesar!”

Pentru privirea grăbită care scrutează o ființă dintr-un univers străin fără nume și prenume, strictul necesar este ceea ce îi poate permite acesteia să supraviețuiască, să nu moară imediat; un cuțit, medicamente, chibrituri, bani, o pătură, apă...

Soldații sunt aici în uniformele lor, cu megafoanele lor, ca niște salvatori sau ca o fatalitate, croncănind urgența acestei evacuări; un stol de corbi pe un câmp de stuf. Un refren al îndepărtării. Au sosit ca niște invadatori; salvarea nu are timp de considerente morale. Și totuși, nu invadează nimic. Steagul le servește doar pentru a flutura pe camioane și nu îl vor înfige pe nici o redută.

Până acum doar frigul înghețat opaciza ferestrele. Când e frumos afară, credem că nimic grav nu se poate întâmpla și că timpul frumos va dura etern. Dar acum era frig, foarte frig. O astfel de iarnă era istorică. Iar când e atât de frig, speranța amorțește, ca și mușchii. La un asemenea grad de frig, uităm chiar și de speranță. Nu că ne-am resemna, dar ceva adoarme în ființa umană care uită să mai spere.

„Grăbiți-vă! Grăbiți-vă!”

Vocile acestea de afară sunt exact cum ni le-am fi imaginat: nazale, brutale. Sunt glasuri care utilizează doar imperativul. Ciocane care stârnesc o tresărire; iar pe unele tresăriri nu trebuie să le treci cu vederea. Ele vin ca să ducă cu ele, să pună la adăpost această turmă de suflete pure care persistă în încrâncenare: încăpățânarea de a nu-și părăsi casa.

Încrâncenarea e uneori o boală. Chiar frumoasă câteodată. Alteori însă nu e decât o naivitate tenace, și poate și puțin revoltătoare. O naivitate pretențioasă care se crede încă ferită de marile nenorociri.

Soldații au voci de șefi, dar și ei trebuie să se supună la rândul lor ordinelor cu grade mai mari. Nu va fi loc pentru fiecare caz în parte. Nu va fi loc pentru excepții. Și în plus nu e foarte sigur că ei sunt conștienți că ne salvează; fac parte din marea mașină de război, ordine de executat. Unde ne vor duce, asta nu li se spune.

„Grăbiți-vă! Grăbiți-vă!” 

  Traducere de Simona Ferrante

 

 

 

69 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page