Derviși rătăcitori

Balada dervișilor rătăcitori

Ziua întâi

Eram în Vamă de vreo câteva zile. Trei sau șase sau poate mai multe, cine mai ţinea socoteala? Timpul se topise în mare și cine era cu noi, ce făcusem, se risipise undeva prin cețurile minții, printre râsete până târziu în noapte și promisiuni spuse în glumă. Îmi vin înapoi doar frânturi – răsărituri rozalii care ne smulgeau din corturi, scoici sfârâind pe plită, chitara chinuită până îi plesneau corzile, un soare înfipt ca un pumnal în albastru, sticle goale de vin și o voce. O voce care zicea „Ce-ar fi să facem autostopul până-n Istanbul?” Și dintr-odată toți am căzut în nebunia aia, ne-am aruncat cu capul înainte, ca niște sinucigași frumoși, în vârtejul zilelor ce au urmat. Şi nimeni, absolut nimeni nu s-a mai uitat înapoi.                                             

Cinci. Prea mulţi ca să călătorim împreună. Am tras la sorți, ca subiectele la examen. Eu am picat cu Andi și Zoli, ardelenii cu plete și bărbi de pustnic și spinări de ţapinari. Nicio limbă străină, niciun sfanţ în buzunare. Ȋn schimb, duceau tot calabalâcul în spate, ca niște catâri tineri, fără să crâcnească. Din când în când slobozeau câte-un bassza meg. Ȋn rest, doar scrâșnet de bocanci pe asfaltul din care ieșeau aburi. Sperasem, în taină, să pic în echipă cu Igor. Nu că ar fi fost mai breaz, dar o rupea binișor pe bulgărește. Asta e, norocul Smarei.                                 

— Băi, fiţi atenţi, ne vedem peste patru zile, la ora 7.00 fix, seara, în faţă la Hagia Sofia. Be there or be square, a zis Igor săltându-și rucsacul pe umăr.                                                   

Tot ce îmi zbârnâia atunci prin minte era melodia verii, cântată prin toate cluburile, pe care o răcneam ca o bezmetică pănă rămâneam fără glas. Mai ales când ajungea la refren, ăla cu and I said: hey, what’s going on, în care ne regăseam toţi, fără excepţie.                                                     

25 years and my life is still                                                                                                    

Trying to get up that great big hill of hope                                                                           

For a destination.                              

Aceeași frază, la nesfârșit, ca un disc zgâriat rotindu-mi-se în cap. Dar undeva, prin bezna dintre neuroni, se înfiripase și o idee romantică. Macedonski, parcă? Sau vreunul din poeţii în căutare de senzaţii tari prin Levant. Chiar ajunsesem să cred că la capătul drumului, după ce ne vom fi spălat ochii în lumina minaretelor, acolo, prin colbul încins al Cetăţii celor Şapte Turnuri, vom găsi ceva. O scânteie, o mărgică, un ciob de înţelepciune, nu mai știu, ceva care să dea sens călătoriei.                          

Am trecut granița pe jos, printre priviri suspicioase și mâini cotrobăindu-ne prin rucsaci. Ardelenii mei stăteau încruntați ca doi gospodari cărora li s-a amestecat clisa cu slana. Cuprinși de zel, vameșii le-au dat peste cap geometria perfectă a conservelor. Fasolea cu ciolan și tocăniţa cu mazăre într-o parte, pateul în cealaltă. Bombăneau printre dinţi kurva anyád și, dacă privirile ar avea pumni, bulgarii și-ar fi cules dinţii de pe jos cu fărașul.                   

— Băi, ăștia cu ceafa groasă, ca să mă exprim poetic, în afară de castraveţi muraţi or mai ști să facă ceva?, a zis Zoli                                                                                                         

— Salată bulgărească, a răspuns Andi cu o moacă serioasă. Cu el nu știai niciodată dacă face bâză sau e pe bune.                                                                                                        

Noroc cu lingvista din mine, care și-a amintit la timp cuvântul magic, ăla care face ușile să se dea de perete mai ceva ca „Sesam, deschide-te.” Mai mult ca sigur, rămăsese agăţat de cerebel de la cursul de slavă veche. Blagodaria. Ne-au făcut și cu mâna la despărțire. Mai că nu ne-au îmbrățișat. Dovijdania, dovijdania!                                                                                   

Am lăsat Durankulakul mult în urmă. Mașinile treceau în goană pe lângă noi, ridicând trombe de praf și priviri ironice. Unii încetineau, claxonau lung, parcă în batjocură, dar de luat cine să ia trei tineri cu blugii rupţi și rucsacii cât căpiţele. Abia după vreo cincisprezece-douăzeci de kilometri s-a îndurat cineva de noi.

Ȋn cabină mirosea a salam cu usturoi și a șosete nespălate. Camionul se hurduca peste hârtoape, făcând să se legene crucea din lemn pirogravat agăţată de oglindă. Îl oprise Andi, imediat după ce trecuserăm de farul vărgat alb-roșu din Șabla. „Cel mai vechi din Peninsula Balcanică și vizavi.” O perlă de înțelepciune, primele lui cuvinte în ziua aia și foarte probabil și ultimele. Dar au rămas la fel de memorabile ca „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire.”                                                                 

Am încercat să leg o conversație simplă, în engleză, cu șoferul, un bărbat cu pielea arsă de soare și cu o sirenă cu un bust proeminent, pe nume Божидара, pe brațul drept.                 

— Nice truck, am zis.

Tăcere.                                                                                                                                               

— Good weather.

M-a fulgerat cu privirea prin oglindă, mestecând o scobitoare între dinți.                                       

— Who’s Bozhidara? Your girlfriend?, am mai făcut o încercare, arătând spre tatuaj.    

— Şăzi blânduţ și dă-i pace, tu, că ăsta mintenaș ne alduiește vreo două. Ní la el cum se jimbă, de zici că l-ai înjurat de mamă, a zis Zoli.                                                                                  

Nici cu cleștele nu-i scoteai o vorbă. Aș fi putut să jur că era frate cu Andi. Singura reacţie era să ridice din umeri, cu ochii lipiți de șosea. Nu încetinea decât când ne țineau calea turme de capre sau bivolițe.                                                                                                                        

Ne-a lăsat la intrarea în Albena și de acolo... tăcere, nimeni nu ne mai lua. Am mers până ne-a răzbit oboseala și la capătul orașului am dat peste o benzinărie, iar în spatele ei un pâlc de copaci și o poieniță cât o batistă, numai bună de pus cortul. Rumen, proprietarul, ne-a privit lung, fără să înțeleagă o iotă din ce îi spuneam, dar cutia albastră cu paiul lipit de ea a făcut minuni. Vodka Carpatia, sfânta noastră ocrotitoare, la bine, la rău și la drum lung. Și iată-ne acolo, între ierburile foșnitoare și bolta curată ca o promisiune. Am poștit pălinca adusă de băieți, una, două guri, să țină, și am simțit cum pământul se învârte încet sub noi, învelindu-ne în miresme amărui de iarbă pârjolită și sare.                     

— Jaj istenem, dacă și mâine-o fi ca azi, facem Crăciunul la Istanbul, a mormăit Zoli.

Andi nu zicea nimic, doar dădea din cap ca un înţelept care făcuse pactul tăcerii, trăgând din când în când câte o dușcă.                                                                                                                       

— Festina lente, am zis eu și ei s-au uitat ca la o problemă de fizică aplicată. Nu-i musai să ne grăbim, avem timp, am adăugat, ca un fel de notă explicativă.                                        

Apoi s-a lăsat o liniște ca înainte de tornadă și, dinspre benzinărie, s-a înălţat prin aerul ca de sticlă o melodie care ne-a tăiat răsuflarea. Tristă, învăluitoare, moale ca mătasea. Rumen, heruvimul cu salopeta pătată de ulei, cânta despre lucruri pierdute, despre iubiri plecate, despre timp care nu se mai întoarce niciodată. Mi s-a strâns pieptul. Poate de la pălincă, poate de la dor, habar n-am, și m-am gândit că dacă un om cântă singur, tot trebuie să se audă undeva, în cer sau pe pământ, altfel lumea s-ar prăbuși în nepăsare. Și noaptea a rămas o vreme nemișcată, ca și cum asculta și ea. M-am uitat la băieți. Dormeau duși. Am rămas trează până când doina lui Rumen s-a amestecat cu zgomotul mașinilor, cu greierii, cu răsuflarea universului. Măcar în noaptea asta, cineva l-a auzit.

Ziua a doua

Zorii s-au spart în culori și noi, cu ochii umflați de somn și gâtul uscat, am dat peste cap nessul fierbinte și gata, eram iar pe drum, spre cetatea făgăduinţei, în ziua care ardea deja sub tălpi. De data asta, norocul ne-a surâs. Trei mașini într-o singură zi, trei binecuvântări aruncate cu mărinimie pe asfaltul topit de zeul pelerinilor. Treceam în viteză prin sate prăfuite unde țăranii își mânau căruțele fără grabă, ochii stinși, țigara atârnată de buze.                                

Ȋnserarea ne-a găsit mergând spre capătul peninsulei. Turnurile și acoperișurile Nesebărului se profilau pe cerul lăptos ca niște himere. Băieții înaintau hotărâți, cu pași mari, egali, ca metronomul, fără o vorbă, privind doar în jos, de parcă sub nisip s-ar fi ascuns vreun tezaur nepreţuit. Mie, în schimb, mi s-au împiedicat ochii de o biserică părăsită, încrustată în coasta dealului, și m-a lovit cuvântul ăla drept în inima mea de filoloagă. A-liturghetos. Doamne, ce muzică avea în el! Biserica sfântului Ioan Aliturghetos. Cea fără sfințire. Şi am știut pe loc că și noi eram tot așa, nesfințiți, rătăcitori, pierduţi pe drumuri care se prefac că duc undeva.                                                                                                                                              

— Hai, tu, fătucă, că ne prinde noaptea prin biserici, a bombănit Zoli.                                   

— Unde te grăbești, măi Zoli? Ce crezi c-o să găsim acolo?, l-am luat la rost.           

— Căldură mare, a zis el, fără să se oprească.                                                                      

Am râs. Cred că mai mult de oboseală, nu de altceva. M-am uitat la el cum mergea înainte, simplu, tăcut, drept, ca pe la el prin Ardeal, și am simțit că da, uneori îi invidiez pe oamenii care nu caută nimic.                                                                                                       

Amfiteatrul zumzăia ca un stup. Turiști bronzaţi, vânzători de nimicuri, gură-cască cu ochii strălucind sub lumini, toți înghesuiți acolo, hipnotizați de muzică. Tobele băteau ca un puls grăbit care ni se infiltra în carne până în ultima celulă. Mi-am scuturat rucsacul din spate de parcă ar fi fost trecutul însuși și am zis:                                                                                             

— Eu, de aici, un pas nu mai fac!                                                                                              

N-au comentat, că și lor li se scursese ultimul strop de vlagă după ziua aia care ne călcase în picioare. Puțin mai încolo, niște tineri vindeau brățări și curele din piele, mici comori lucind sub razele lunii și aș fi vrut să le cumpăr pe toate, absolut tot, dar trebuia să țin cu dinţii de nenorociţii ăia de 35 de dolari adunați greu, storși ca sângele dintr-o rană, în ultimii trei ani de la revoluție încoace. Una dintre fete, brunetă, flori în păr, ochi ca migdalele prăjite, îi arunca ocheade lui Andi de parcă voia să-l picteze, dar el era, bineînțeles, veșnic plutitor cu capul în nori, cu totul străin de ce se întâmpla în jur. Când s-a terminat concertul și mulțimea s-a risipit, fata s-a apropiat.                                                                                 

— Where you from?                                                                                                              

Mi se adresase mie, dar cu privirea tot spre Andi, atrasă de el ca un magnet. El se uita tâmp, cu un surâs ca de copil care nu știe că a tras un loz câștigător, și m-am gândit că n-a iubit niciodată pe bune, nebunește – nici n-ai cum să iubești altfel la vârsta aia – fiindcă n-a avut vreme, că viața lui era făcută numai din drumeţii prin munţi, pălincă și acorduri de chitară.           

O chema Yulia. Absolventă de arte plastice, ca toți prietenii ei care își vindeau brățările pentru o pâine și o bere ieftină. Nici la bulgari capitalismul nu venise cu câini cu covrigi în coadă. Adusese inflație, șomaj, corupţie și gust de speranță spartă. Și uite-așa, între două conserve cu fasole și o sticlă de rakija, am devenit frați de deznădejde și vise sfărâmate. Damyan, cu zâmbetul întins pe toată faţa, ne-a umplut ceștile și am ciocnit pentru viitor, pentru viaţă, pentru orice, numai să nu simțim golul. Nazdrave!                                                                       

— Nò, hai și ne-om îmbăia, că tare faină-i apa!, a zis Zoli și s-a aruncat în mare fără să se uite înapoi, hainele zburând de pe el de-a valma pe nisip.                                                   

Ȋn două minute eram toţi până la brâu. Chiuiam, ne stropeam, alergam ca niște zănatici, ca și cum apa neagră a mării ne-ar fi putut spăla toate păcatele, toată mizeria, toată istoria. Apoi focul, mic, tremurat, abia pornit din câteva vreascuri găsite pe plaja pustie, chitara lui Andi care străpungea întunericul și noi urlând, în cor, rupți de fericire.  

I realised quickly when I knew I should                                                                                

That the world was made up of this brotherhood of man,                                                     

For whatever that means.                           

Valurile băteau țărmul ritmic, ca o inimă uriașă, Yulia râdea cu capul dat pe spate și focul se oglindea în ochii noștri. Când s-a făcut liniște, ea și-a scos brățara de la mână și mi-a întins-o, semn de prietenie, de clipă împărtășită, gravată în neuitare. I-am dat inelul meu cu onix, piatra începuturilor, și m-am gândit că poate chiar ne eliberasem puțin, fiecare, de trecutul care ne atârna de gât ca un rucsac ud.

Ziua a treia

Mai întâi orizontul s-a aprins ca un fitil lung, o linie subțire care ardea mocnit și apoi s-a transformat în ambră topită. Marea era în flăcări și aerul zvâcnea de atâta lumină. M-am trezit acolo, pe nisipul rece, cu brățara de piele pe mână și fără urmă de Yulia sau de prietenii ei, și mi s-a părut pentru o clipă că totul fusese doar un vis de noapte de vară, bântuit de Puck, și de Titania, și de toate nălucile acelea care râd de muritori și apoi dispar în zori.                       

Am pornit cu roua dimineții curgând pe glezne, spicele de ovăz grele, pline de boabe, floarea-soarelui întorcându-și obrazul spre soarele care abia se năștea, și asfaltul aburind, tremurând sub pașii noștri, și drumul mergea, mergea, fără sfârșit, iar noi ne străduiam să ţinem pasul cu el.                   

După vreo douăzeci și ceva de kilometri, a apărut un tractor ostenit, costeliv, parcă scăpat direct din regimul trecut, poate chiar din anul când Jivkov și-a pus pentru prima oară costumul de partid. S-a oprit într-o cacofonie de fornăituri amestecate cu fum albăstrui. Nouă ne fumegau tălpile de atâta mers. Băieții au strigat „Burgas?” și s-au cățărat în remorcă fără să mai aștepte răspunsul. Eu am rămas în față, invitată cu un gest larg, ca o regină pe tronul de fier ruginit. O muzică grecească se izbea de geamurile murdare. De pe bord, sfinţii din icoanele de hârtie lipite cu scotch mă priveau neputinciosși.                     

— Krasivo momice, kak se kazvaș?                                                                                      

A zis-o moale, aproape suav, dar cu un zâmbet viclean sticlindu-i în ochii ascunși în dosul ochelarilor de soare. N-am prins decât krasivo, dar a fost destul. Privirea lui cobora încet, fix, ca un gând murdar. Inima îmi bătea în gât, stomacul se chircise într-o încâlceală de noduri și totuși am zâmbit dintr-un reflex de supraviețuire, așa cum zâmbești la examene când știi că te vor întreba exact ce n-ai învățat. Afară, valuri de arșiță, în mine gheața râuri-râuri. Cu coada ochiului, îi vedeam degetele cum se mișcă nerăbdătoare, cum se apropie, centimetru cu centimetru, un limax lipicios care înainta spre genunchii mei. M-am tras abia simţit și am deschis geamul doar o palmă, arătând că îmi e rău.                                            

— Dobre li si, momice?, a zis și mâna i s-a oprit pe umărul meu, umedă, grea, trimiţându-mi fiori reci pe șira spinării.                                                                                              

Acum ori niciodată, mi-am zis, și am făcut un gest scurt, teatral, ca la repetițiile din studenţie, de la „Cântarea României”, prefăcându-mă că îmi vine să vomit. Ceva de genul „benzina, viteza, hurducăturile...” El s-a speriat, a frânat, iar eu am zburat afară din cabină. Un pui de căprioară scăpat din capcana vânătorului, fugind cât mă ţineau picioarele, țipând, cu soarele lovindu-mi ceafa și pământul cutremurându-se sub mine:                                                   

— Repede, jos! Haideţi, dați-vă jos, imediat!                                                              

Andi s-a blocat. Mă privea cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut o fata morgana plutind peste câmpii prin lumina înșelătoare a zilei. Dar Zoli, Zoli a reacționat primul, a sărit din remorcă, a înșfăcat rucsacii și într-o clipă eram din nou pe drum, trei nebunatici, trei suflete înecate în pulberea șoselei, trezite dintr-un vis care era cât pe ce s-o ia razna.                        

Arătam vai de steaua noastră, o ceată de prăpădiți, niște pribegi hălăduind între două zări, și atunci, în mila lui cea mare, zeul călătorilor ne-a aruncat încă o șansă, cum arunci un os unui câine care chelălăie la ușa bucătăriei. O doamnă într-un Mercedes lucios a oprit în dreptul nostru. Lumină dumnezeiască! Unde mai pui că vorbea o engleză de Oxford care m-a uns la suflet? Mergea la Sozopol în concediu. Mană cerească, bro.                                                 

— Three bums sitting on beautiful leather seats, am aruncat eu o glumă și, în același timp, o scuză. Dar și ca s-o testez, să văd dacă înţelege calamburul.                                          

A râs tare, un râs curat, liber, din acela care îți luminează ziua.                                    

— You remind me of myself not so long ago, a zis. It’s fair to say I also qualified as a bum before landing this job with the Council of Europe. Is it ok if I drop you at the edge of the town?                            

Am dat din cap afirmativ și ea s-a încruntat ușor.                                                            

— No? Did you change your mind or what?                                                                                

Atunci mi-a picat fisa, în al doisprezecelea ceas, că Bulgaria e probabil singura țară din lume unde „da” înseamnă „nu” și „nu” înseamnă „da” și m-a apucat un râs de nu mă mai puteam opri. Am chicotit tot drumul, ca o căpiată.                                                                                             

Când am coborât în Sozopol, Andi, care tăcuse toată ziua, mai aiurit ca de obicei, m-a tras deoparte.                                                                                                                                   

— Auzi tu, da’ care-o fost baiu’? Di ce-o trebuit să ne dăm jos din tractoru’ cela? O făcut pană sau ce?                                                                                                                                 

— Jaj, te Andi, or trecut două ore de atunci și tu tăt n-ai bunghit ce s-o-ntâmplat!, i-a strigat Zoli, cu gura până la urechi. Şi ne-am pornit la drum hăhăind, cu vântul încâlcindu-ne pletele și hohotele pierzându-se printre coline.                                                                        

Am trecut pe lângă un camping și, deși băieții nu dădeau semne că le-ar lipsi o baie serioasă, am zis să ne furișăm totuși la dușuri. Ne-am spălat în grabă, apă rece încălzită cu râsete din belșug. Am clătit și niște haine, le-am agățat de rucsaci, știind că soarele le va usca în mers. De rucsacul meu flutura tricoul cu Metallica, de ai lor câte două perechi de chiloți tetra. Nu-i de mirare că italienii au oprit imediat.                                                                                         

Un cuplu milanez, Fabrizio și Donatella, ne-au privit ca pe niște creaturi exotice, un soi de circ ambulant est-european, și ne-au luat în rulotă, sfinţind astfel primul lor contact cu Orientul viu. Drumurile alergau pe lângă noi, podișuri cafenii la geam, briza răcoroasă prin păr și muzică rock în boxe.   

On a dark desert highway, cool wind in my hair,                                                 

Warm smell of colitas rising up through the air.                                                                      

Şi noi cântam cu ei, fără să știm despre ce era vorba, doar simțeam vibe-ul, frate, simţeam că trăiam. După ce am trecut granița în Turcia, la Beğendik, Fabrizio a oprit și s-a dus la marginea drumului, unde niște bărbați în caftane negre stăteau strânși sub un felinar chior, ca niște molii însetate de lumină. S-a întors după câteva minute cu un pachețel mic în mână. Eu am crezut că era ceai. Nu știu ce au crezut ceilalți, dar pun pariu că nimeni n-avea idee ce era în pungă.                                                                                                                                      

Am ajuns în Edirne, la un camping. Luna se lăfăia pe catifeaua nopţii, greierii urlau ca demenţii, iar noi, sfârșiți cum eram, abia așteptam să cădem în sacii de dormit. Atunci Dona a desfăcut pachețelul, a scos o foiță subțire, a întins pe ea frunzele de „ceai”, le-a rulat între degete, a aprins ţigara și a tras adânc. Apoi a zâmbit și i-a pasat-o lui Fabri. A tras și el, încet, cu nesaţ și, cu un gest cât se poate de firesc, ne-a întins-o și nouă.                                                         

— Volete provarlo?                                                                                                               

— Nu suntem fumători, non fumare, am zis eu în italiana mea de baltă și ei au râs cu poftă și am râs și noi, deși nu pricepeam ce era așa amuzant. Abia mai târziu ne-am dat seama. Zoli s-a prins și el și a zis:                                                                                                                       

— Nò, hai să tragem și noi un fum, să nu murim proști.                                               

Am tras, m-am înecat puțin, dar altceva nimic. M-am uitat la Zoli, el la mine, am ridicat din umeri. După vreo cincisprezece minute, m-am gândit că gata, putem merge liniștiți la culcare.                                                                                                                                              

— Ok, am încercat-o și pe asta. Buona notte!                                                                      

Și atunci l-am văzut pe Andi. Andi, da, da, chiar el, ardeleanul de un calm imperturbabil. Şi-a ridicat braţele și a început să se învârtă, încet, apoi repede, din ce în ce mai repede.                    

— Andi, mi a bajod? Ce-ai păţit?, l-a întrebat Zoli, încercând să-l oprească.                      

— Nem vagyok Andi!, a strigat el, cu ochii sticlind. Nu-s Andi, îs un derviș rotitor!     

Am dat să mă ridic, dar totul s-a pornit să se învârtă pe ritmurile unei melodii unduitoare care nu știu de unde venea. Copacii, iarba, corturile, mașinile parcă strigau: „Uiuiui, suntem derviși rotitori!” Oamenii se mișcau fără să atingă pământul, ca și cum ar fi înotat printr-o apă invizibilă, cu capetele încoronate de aure multicolore, a lui Dona, un roz turbat, a lui Fabri, galben lămâi. Brațele li se lungiseră până la cer și culegeau stelele ca pe cireșe coapte. Zoli stătea întins pe pământ, cu ochii închiși și în loc de mâini avea aripi, niște aripi imense din puf și lumină. Le mișcaa molcom, lăsând urme în nisipul auriu, ca niște contururi de îngeri.                    

— Atunci nici eu nu-s Zoli, îs un înger, a șoptit el. Stăpân peste lumina lumii.

Ziua a patra

Soarele ne iscodea de pe cer ca un vecin spionând printre perdele, trăgându-ne afară din așternuturi, în lumină, în viață. Ziua cea mare sosise. D-Day. Și, cum altfel, ca niște ardeleni veritabili – și eu, ardeleanca prin adopție – nici prin cap nu ne-ar fi trecut să întârziem la întâlnirea cu Igor și Smara. Cu gura uscată ca deșertul și ochii încă plini de culorile împăturate sub pleoape seara trecută, am pornit în pas grăbit spre piața centrală din Edirne. „Stambul, Stambul, Stambul!” strigau samsarii cât îi țineau plămânii, dornici să își umple autocarele cu mușterii.                                              

Ar fi putut fi o călătorie banală. Copii care țipă, mame vlăguite, țărani cu sacoșe doldora de curmale, smochine și trudă. Dar nu, nu era nimic din toate astea. În fața ochilor mei se desfăcea o lume nouă, ca un trandafir negru de Halfeti, petală cu petală. Orientul cel adevărat, trepidând, amețitor, parfumat, ca unul din basmele Şeherezadei, care nu se mai termină. N-am putut să dorm o clipă, orbită de poveștile care se derulau dincolo de geam. Minarete ca niște sulițe aurite împungând albastrul fără pată, negustori cu marfa întinsă pe tarabe, bărbați cu yelekuri brodate, femei acoperite de văluri plutind pe străzi ca niște vedenii din altă lume.  Și am ajuns, în sfârșit, în Istanbul, și toată oboseala s-a topit în aerul clocotind ca un cazan uitat pe foc. Am rătăcit ore întregi, cu ochii mari de încântare, printre străduțe înguste, case care păreau cocoțate una peste alta, bulevarde largi cu blocuri de sticlă și plăci de marmură, parcuri cu fântâni și rotonde cu flori. Seara, orașul s-a îmbrăcat în lumini ca o cadână pregătită să danseze din buric. Mii, zeci de mii de luminiţe, cine să le numere? Toate oglindindu-se în apele Bosforului care se mișca alene, ca o prințesă abia trezită din somn.                                         

N-am întârziat niciun minut la întâlnire. I-am ochit de departe pe Igor și Smara și am rămas cu gura căscată. Ȋnlănțuiţi ca două liane. „Bravo, Igor!” mi-am zis. „Uite că n-ai bătut șase sute de kilometri degeaba.” Băieții le-au sărit în spinare, luându-i prin surprindere. Râsete, chirăituri, o bucurie de copii pierduți care se regăsesc și lume, lume adunată în jurul nostru, curioasă, ca la urs. Atunci dacă-i bal, bal să fie! Ca și cum ne-am fi vorbit, am izbucnit toţi cinci într-un glas.                                                                                                                                              

So I wake in the morning and I step outside,                                                                        

And I take a deep breath and I get real high,                                                            

And I scream from the top of my lungs:                                                                                

What’s going on?                              

Ne mai trebuia doar un loc unde să ne odihnim trupurile obosite. Parcul Gülhane. Da, ăla era locul ideal. Ne-am așezat pe o bancă sub un castan bătrân și am privit cum orașul curgea prin fața noastră ca un fluviu. Turiști ieșiți din muzee, copii țopăind, vânzători de jucării, înghețată, baloane, jongleri, muzicanți, dansatori, celebrele pisici urbane. O lume pestriță și nebună, la fel ca noi. Ne chiorăiau mațele dar am hotărât să mai așteptăm, să se liniștească spiritele. Ochii ni se lipeau de somn, dar de câte ori încercam să-i închidem, hop! Din pământ din iarbă verde, apărea un polițist.                                                                                                           

— No sleep! No sleep!                                                                                                 

„Ție-ți dă mâna să zici no sleep, dom’ șef,” îl bodogăneam în gând, „că sigur te așteaptă o casă curată, o masă caldă, un pat moale.” Târziu, după miezul nopții, când pierdusem orice speranță, s-a apropiat un băiat. Fără niciun cuvânt, ne-a pus în faţă câteva lipii aburinde, mirosind a jar și a mâini de om bun, fierbinți de ne frigeau degetele.                                     

— Please, for you, a zis cu un zâmbet cât tot Istanbulul.                                                          

— Thanks, bro, teşekkür ederim, i-am spus, rușinată. We don’t have money for this.    

— No, no money. Gift. From Azad to you, my friends. L-am privit cu toții ca pe un arhanghel la bunăvestire. Free. From the kebap house, a mai zis, arătând undeva după niște copaci. Me work there.                                                                                                                 

Și în noaptea aia, cu murmurul parcului în urechi, cu gustul de carne prăjită înca viu pe limbă și cu cerul mângâindu-ne creștetele, am știut că lumea e uneori mai bună decât o merităm, și poate că tocmai în nopțile astea oamenii își dezvăluie adevărata față. După ce și-a terminat tura, Azad ne-a luat cu el, fără multe vorbe. „Casa” lui era pe acoperișul tavernei unde lucra. Patru pereți imaginari și deasupra o boltă înstelată, acoperișul, ca o corabie plutind peste marea agitată a orașului. Ne-a făcut loc printre cutii, o saltea jerpelită, o pătură aruncată la întâmplare și noi ne-am trântit acolo, pe jos, ca niște naufragiați.                                                                      

Atunci, sub puzderia aia de stele, ne-a spus povestea lui. Azad – „Cel Liber.” Nume dat de cineva care poate îi ghicise viitorul în foc și fumul s-a ridicat drept ca o lumânare, curat ca gândul cel bun. Satul lui, undeva prin munții Bakurului, aproape de granița cu Siria, arsese din temelii, nu mai rămăsese piatră peste piatră. O lume ștearsă de pe hartă, cum ștergi praful de pe mobilă. Șaisprezece ani, doar un copil, rămas singur pe lume. Fără părinți, fără cei trei frați, fără cele două surori.                       

Ziua, se ascundea prin munți, printre stânci și tufe, învățase să respire încet, să nu-l audă nici vântul. Noaptea, cobora tăcut, târându-se ca o umbră. A ajuns la Istanbul după zile și nopți de mers, cu picioarele însângerate, și și-a jurat să nu-i scape vreodată un cuvânt în kurmanji, limba strămoșilor, limba interzisă. Numai în vise și în rugăciuni o mai pomenea. S-a angajat la o tavernă, spăla vase, căra lăzi, ștergea mese. Şi acoperișul ăla a devenit casa lui, lumea lui întreagă.                                                                       

Când ne-a zărit în parc, frânți de drum și de foame, i s-a părut că-i vede pe Azwer, Akam și Aram, frații lui pierduți, și pe Ariya și Arda, surorile, zâmbindu-i ca odinioară. Așa am ajuns, într-o noapte de august, în inima verde a Istanbulului, adoptați de un băieţandru kurd cu suflet de înger. O familie stranie, adunată de întâmplare și foame și milă, sub același cer.                   

Ne-am întins sacii de dormit pe cimentul cald. Orașul fremăta sub noi, se răsfăţa în vuiet de mașini, veselie și artificii. Dar sus, pe acoperișul lui Azad, era o liniște ca în vis, și am adormit toți acolo, legați unii de alţii prin fire nevăzute. Puteai tăia lemne pe noi și n-am fi simțit nimic. Ne veghea doar vântul și respirația ușoară a unui copil numit Libertate, a cărui menire era să oblojească răni pe care lumea se grăbea să le uite.

Ziua a cincea

Soarele nici nu se ivise bine, doar o geană zmeurie și timidă se agăța de orizont, iar noi încă pluteam prin apele somnului când dintr-odată am simțit cum Istanbulul se ridică aidoma unui trup uriaș răspunzând unei chemări din înalt. Chemările, cântate pe zeci de voci, desprinse din piepturile muezinilor, se amestecau în văzduh, zburau din minaret în minaret, se risipeau în aerul de miere topită și intrau prin ferestrele larg deschise în casele credincioșilor. Allahu akbar, Allahu akbar, hayya ’ala-s-salah… Ecoul își flutura aripile peste clădiri, peste frunzele copacilor, peste noi, într-un cor hipnotic, respirând în același ritm cu orașul care se trezea. Într-un colț al acoperișului, Azad îngenunchease pe un covoraș jerpelit, murmurând o rugăciune doar de el și de Allah știută. Băiatul din munții Bakurului îi vorbea Cerului în graiul pe care cei plecaţi prea devreme nu îi dădeau voie să îl uite.                                                         

Ne-am spălat pe față la fântâna din parc și am pornit, curați, proaspeți, spre locul unde piatra se ridică spre cer. Sau poate cerul se pleacă spre piatră, nimeni nu mai știa exact. Și acolo era ea. Ȋntre continente, între ere, între credințe, poleită de lumina iridescentă a dimineții. Sub cupola ca o coroană plutitoare, se îmbrățișau mozaicuri bizantine și inscripții arabe, cruci și semilune. Ne-am descălțat și am pășit și noi pe marmura rece. Am simţit atunci că ating cu tălpile trupul sfințit al lumii. Privirea mi s-a ridicat fără voie acolo unde razele alunecau peste rotunjimile cupolei, lăsându-se să cadă prin ferestrele înguste. Pentru o clipă, mi s-a părut că sufletul Hagiei Sofia se scurgea încet peste noi, în picuri mari, ca o ploaie de vară.                                                                                                                                                          

Cu ochii încărcați de sacru, am pornit spre rivala Hagiei. La capătul grădinii care le desparte, am descoperit-o. O bijuterie de echilibru între forță și grație. Moscheea Albastră, locul unde rugăciunea s-a preschimbat în piatră și geometria a prins viață. O explozie de cupole și semilune, ca și cum zidurile însuflețite ar fi vrut să prindă din urmă norii. Șase minarete – ah, ce îndrăzneală a sultanului Ahmet, ce sfidare a tradiției! – se ridicau ca niște brațe lacome, sorbind culoarea din văzduh și făcând întregul edificiu să cânte într-o polifonie de mozaicuri azurii ca marea într-o zi în care vântul a uitat să bată.                                              

Am pășit desculți înăuntru, lăsându-ne tălpile să se afunde în moliciunea covorului roșu ca sângele, ca viaţa însăși, și am privit fascinaţi cum cupola translucidă absorbea chihlimbarul amiezii, îl răsucea și-l torcea, preschimbându-l sub ochii noștri într-un fir de aur lichid. 

— Jaj, de szép, a șoptit Zoli, cu ochii umezi, și vocea i s-a pierdut în imensitatea bolților. Aș mai face oricând drumul până aici, desculţ, călcând numai pe spini.                                 

Andi doar a aprobat din cap, iar Igor și Smara s-au prins de mânâ de emoție, de parcă nu le mai fusese dat niciodată să vadă atâta splendoare adunată într-un singur loc. Stăteam acolo, beți de albastru, înțelegând, spunându-ne fără cuvinte, numai din priviri, că frumusețea, când e adevărată, nu cere nimic. Doar să taci și s-o lași să te umple.                                              

Am ieșit din moschee toropiți de atâta frumos, de lumina care ne pulsa în tâmple și de ecoul pașilor pierduți pe marmură. Mergeam fără țintă, doar lăsând orașul să ne poarte, cu miresmele și zgomotele lui amestecate într-o cântare veche de când lumea. Pe lângă noi treceau băieți cu tăvi de aramă, purtând cobiliţe cu ceainice aburinde și pahare mici, în formă de lalea, fete în blugi, cu părul până la brâu și femei învăluite din cap până-n picioare în negru. Negustorii de covoare strigau din praguri, tarabele erau grele de giuvaeruri. Și peste toate se revărsa, ca o incantație, aroma de cafea prăjită, desfăcându-se în aer în panglici catifelate.                                                                                                                                         

Am luat-o pe Divan Yolu Caddesi, vechiul drum imperial al Bizanțului, și dintr-o dată s-a deschis în fața noastră o poartă cu un verset din Coran gravat deaupra: „Cu adevărat, ţi-am dăruit ţie o biruinţă limpede.” Bazarul se deschidea ca o gură uriașă gata să ne mestece și să ne poarte în jos, către pântecele gigantic al metropolei. Am intrat și, din secunda aceea, totul s-a schimbat. Lumea de afară s-a stins și ne-a înghițit alta, mai ascunsă, mai întunecată. O lume încropită din culori, mirosuri, senzaţii și emoţii. Așa ceva, mi-am zis, nu poate exista decât în basme. Mirodenii, nuci, seminţe, zaharicale, fiecare cu povestea sa, fiecare cu o aromă care îți rămânea lipită de cerul gurii. Totul strălucea, sclipea, de am și uitat că nu aveam bani nici măcar de o roșcovă. Ne uitam la toate cu ochii cât strachina, hipnotizați, dar nici prin cap nu ne trecea să ne atingem de ceva, nu erau de nasul nostru asemenea comori.    

— Buyurun, tadân! Poftiţi, luaţi!, ne strigau precupeții cu fesuri, întinzându-ne caise uscate și fistic. 

Noi aveam replica pregătită:                                                                                                       

— Teşekkür, we don’t have money.                                                                                            

Dar ei râdeau pe sub mustățile răsucite, dezvelindu-și dinții strălucitori, și împingeau farfuria spre noi, spunând:                                                                                                                       

—  No money for tasting, my friends.                                                                       

Ȋn fiecare glas se ascundea o invitație la huzur, la risipă, la mirare. Și nu ne-am mai lăsat rugaţi. Am gustat. Ne-am înfruptat ca niște copii flămânzi de viață, ca niște sultani de ocazie, cu buzele pline de miere și soare. Și lumea toată devenise un ospăț și noi eram la masa ei, fericiți și liberi.                    

Ne strecuram prin mulțime amețiți de atâta abundenţă. Zoli și Andi mergeau în față, ca niște șerpași ce erau, încercând să păstreze echilibrul între hohote de râs și strigăte de uimire. Igor și Smara continuau să se ţină de mână, să nu se piardă în labirintul cu tentaţii. Iar eu, undeva în spate, mă străduiam să prind totul, fiecare clipă, fiecare chip, fiecare nuanţă. Voiam să le așez în memorie, să le încui acolo ca într-o raclă, să rămână în mine pentru vecie. Nu voiam să las grăuntele de înţelepciune să îmi scape printre degete. Vedeam acum, pentru prima dată, că armonia și haosul, sacrul și profanul, sunt feţe diferite ale aceleiași medalii. Tot ce se poate vinde, trebuie vândut. Tot ce se poate iubi, trebuie iubit. Tot ce se poate trăi, trebuie trăit până la ardere.                                                                                                                

Când s-a lăsat întunericul, ne-a cuprins o melancolie, ca un nod care ţi se pune în gât și nu-l poți explica. Era ultima noapte în Istanbul și parcă și orașul știa. Părea că își pusese straie cernite și se întristase odată cu noi. Am vrut să îi mulțumim lui Azad pentru tot, pentru că ne primise în casa lui de sub ceruri, dar n-aveam bani de daruri și nici nu s-ar fi cuvenit. Ce îi poți oferi unui om care a pierdut totul și totuși îți dă ce are mai bun? Pentru el, prietenia era comoara cea mai de preţ. L-am așteptat la ieșirea din tură și l-am luat cu noi. Am mers în tăcere, fără să ne spunem nimic, până acolo unde luminile moscheilor se oglindeau în Bosfor, înfiorând apa ca niște stele obosite. Dinspre bazar, vântul aducea adieri de covrigi calzi și de rodii coapte.                                             

Ne-am prins de mâini, toți șase, într-un fel de horă a rătăcitorilor prin lume, și apoi, unul câte unul, am ridicat brațele spre cer și am început să ne rotim. Încet la început, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, până când lumea întreagă s-a învârtit cu noi și Istanbulul a devenit un carusel în flăcări.                                                                                                                   

Când ne-am oprit, i-am dăruit lui Azad cadoul de despărţire, melodia noastră, ca pe o amintire, o relicvă pe care s-o țină aproape, s-o pună la rană când va durea prea tare. Am schimbat puţin cuvintele, să i le aducem mai aproape, în limba credinței lui:

So I wake in the morning and I step outside,                                                                        

And I take a deep breath and I get real high,                                                            

And I scream from the top of my lungs: What’s going on?                                                   

And I try, oh, Allah, do I try, I try all the time in this institution.                                               

And I pray, oh, Allah, do I pray, I pray every single day for a revolution.

Brusc, lumea s-a deschis ca o promisiune și totul era sclipire și ritm și culoare. Istanbulul ni se cuibărise în inimă și am priceput că fusese acolo mereu, așteptând exact clipa asta ca să ni se dezvăluie.

Epilog

Treizeci și trei de ani. S-au dus, ca o părere. Stau la o măsuță mică și îmi beau ceaiul rubiniu dintr-un pahar în formă de lalea, în timp ce luminile metropolei se rostogolesc prin apele Bosforului ca niște stele tremurânde.                                                                                    

De Andi și Zoli nu mai știu nimic. S-au pierdut pe undeva pe la ei, prin Ardeal, cum se pierd câteodată oamenii și lucrurile de demult. Cu Smara m-am mai întâlnit, din când în când, pe stradă, prin oraș. Zâmbete scurte, amintiri lungi. Se despărțise de Igor la câteva luni după ce ne-am întors. Și totuși, între noi toți a rămas ceva. Ceva care nu moare. O punte pe care am trecut-o împreună către acea nebunie dulce a tinereții, când lumea părea fără margini și totul căpăta sens.                                   

În serile lungi de vară, când ierburile foșnesc în aerul cald, mi se pare că aud din nou doina lui Rumen, venind de undeva de departe, și în gând mi se perindă lucruri pierdute, iubiri plecate si timpuri care nu se mai întorc niciodată.                                                                           

Mai port și acum brățara de piele cafenie cu pietricica verde primită de la Yulia și am convingerea că pe degetul ei strălucește onixul de la mine. Şi încă mai cred, cu încăpățânarea unui copil, că apa mării poate spăla totul. Păcate, mizerii, partea urâtă a lumii.                              

De atunci n-am mai fumat țigări cu „ceai”, dar și fără fumul lor văd uneori capetele oamenilor încoronate în aure multicolore și-atunci mi se face dor să mă învârt iar ca o apucată și să strig „Uiuiui, sunt un derviș rotitor!”                                                                                           

Dar cel mai des, în anii din urmă, m-am gândit la băiatul cu nume de libertate. Am trecut azi pe la taverna unde lucra, am privit acoperișul pe care dormisem toți, sub stele. Am știut că nu-l voi mai găsi acolo. În mintea mea îl văd patron de restaurant și, inșallah, neapărat cu o familie mare, frumoasă, iubitoare. Și știu – în adâncul sufletului știu – că ori de câte ori greul și răul și urâtul l-au găsit, și-a amintit să ridice braţele la cer, să se învârtească și să strige tare I say: hey, what’s going on?                                                                               

Istanbul. Oraș, stare, binecuvântare, învăţătură... Toate încă reverberează în mine ca o chemare de muezin. Alhamdulillah pentru drum.

N.A. - Versurile melodiei „Hotel California” sunt semnate de Glenn Frey & Don Henley, muzică: Don Felder. © 1976 / 1977 Asylum Records (UMG / Universal Music Publishing Group).

Versurile melodiei „What’s Up?” sunt semnate de Linda Perry. © 1993 Sony/ATV Harmony o/b/o Stuck in the Throat Music (ASCAP). Înregistrare: 4 Non Blondes, albumul Bigger, Better, Faster, More! (Interscope Records), 1992/1993.

de Mona Saluca