top of page

Balcic în septembrie

Vechi note de jurnal


Drumul spre Balcic, la lăsarea serii. Imaginea câmpurilor luminate de puzderia focurilor împrăștiate până-n geana orizontului, avea să mă urmărească multă vreme. Am regăsit-o după ani pictată de Anselm Kiefer și tot după ani, descrisă memorabil de Cezare Pavese, în romanul „La Luna e i Falò”.

Septembrie, noapte caldă ca de miez de vară. Luna văzută prin clopotnița bisericii de la drum, nimbând clădirea masivă a portului, vârful teilor de pe alee, marea vălurită.

Fântâna cu însemne arăbești și cele două drumuri care urcă abrupt de-o parte și de alta a casei roz cu un cat, toate într-o lumină nostalgică, orientală.

Am văzut pentru prima oară, în unghiul unei grădini, cum cresc rodiile, mici lămpașe rubinii, luminând verdele întunecat al unui smochin învecinat.

Mă gândesc la Jeni Acterian, la cât de mult a iubit locul acesta, la cum arăta, în anii ’30, Golful de Argint cu celebrele „La mahoane”, „Cafeneaua lui Mamut” – cu arțarul sub cupola căruia se ridicau arome divine de cafea, bragă, dulceață de smochine, trandafiri sau gutui. Mi-e dor de atmosfera de atunci, admirabil păstrată în jurnalul Prințesei Arșavira.

Din pietre și smalțuri colorate, pe fundalul de lapislazuli al mării, încerc să schițez Balcicul interbelic:

trec măgăruși pe poteci ca de var

marea-n sclipiri de topaze pulsează

umbrele grădinilor de turcoaz

purpura rodiilor luminează

prin aerul încins

trec pisici ca de cuarț

cafele - ciubuc

turcii-n lumina de ambră visează

sus, din foișorul cu minaret de opal

ochii melancolici ai Reginei

veghează.


De dimineață, scurtă plimbare pe străzile în pantă. Nu vezi, nu auzi pe nimeni; un soi de pianissimo în toate, un aer prăfuit, de parcă ne-am plimba printr-un cimitir; ca într-o poză mișcată, ești și parcă nu ești aici.

De pe panourile din stațiile de autobuz, din vitrinele chioșcurilor, de pe trunchiurile pomilor și stâlpii porților, de pretutindeni ne privesc din fotografii chipurile morților. Ploaia a spălat culorile; doar literele din nume se mai disting și cele opt cifre ale destinului – anul nașterii și cel al sfârșitului. Poate că locuitorii nici nu mai bagă de seamă cum orașul lor a devenit treptat – prin puterea acestor chipuri care-i urmăresc de pretutindeni – un soi de necropolă. Acesta să fie oare motivul pentru care prezența umană este atât de discretă aici?! Puterea morților asupra viilor estompează accentele prea puternice ale vieții, le adaugă o surdină. Viața devine astfel, firesc, anticamera morții.


În foșnetul aspru al ierburilor cățărate pe albul de calcar al stâncilor, la umbra bolților de vie și a smochinilor stufoși, pe străzile calcinate ale bătrânului orășel-port, cei rămași în viață par a aștepta ziua când vor deveni amintire – o fotografie supraexpusă, peste care se vor lipi cu timpul alte și alte fotografii.

Am intrat la muzeu – eram singurii vizitatori. Pânzele pictorilor noștri interbelici par a fi căzute în păienjenișul uitării, undeva, în depozit.

La apus, plimbare în micul port. „Vezuviul” – cum am botezat monticelul ce flanchează linia orizontului, își desfășura în aer vaporoasele-i degradeuri violete. Un mare smochin lângă casa Tonitza – scundă, acoperită cu olane – ne-a dăruit în noaptea înstelată de septembrie, ofranda fructelor sale. Întoarcerea pe străzile slab luminate de felinare, îmi întărește senzația de plutire, de ireal.

Să te trezești dimineața și să vezi cu uimire, ca pentru-ntâia oară, marea pulsând în lumina albă, casele cocoțate unele peste altele ca-n desenele lui Klee, umbrarele smochinilor frunzoși, castanele pocnind pe pavaj, rubiniul rodiilor....

La apus, de pe terasa cu vedere spre port, cer de chihlimbar. Treptat, culorile încep să se subțieze; întunericul dizolvă materialitățile, acoperindu-le.

Nori groși, negri, rostogolindu-se în ritmul valurilor albite de spume. Ajungem pe o stradă pustie cățărându-ne pe scări de calcar. Case vechi cu un cat, frontoane cândva elegante, acum ruinate. Din loc în loc arțari bătrâni cu umbră parfumată. Din liniștea unei curți, vedem apropiindu-se de noi o apariție – o bătrână gârbovă, care ne întreabă ceva pe limba ei. Aflând că suntem români, începe să vorbească pe limba noastră. Copilărise la Constanța, dar în ’40, prin tratatul de la Craiova, se făcuse un schimb de populații și fiind bulgăroaică, a trebuit să plece din România. Îi părea rău și acum, fiindcă îi plăceau tare mult românii! Zâmbea. Ne zâmbea cu chipul gravat adânc de timp, ca de însemnele unor trecute tratate.


de Livia Iulia Bălan

74 afișări4 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Costa del Sol

4 Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Guest
Jan 01
Rated 5 out of 5 stars.

Felicitări!!🌹😘

Like

Guest
Nov 20, 2023
Rated 5 out of 5 stars.

Fascinant de frumos și profund! Cinematic!

Like

Guest
Nov 09, 2023
Rated 5 out of 5 stars.

Felicitări! 🌹

Like
Guest
Nov 10, 2023
Replying to

Super! ❤

Like
bottom of page