Călătoria

Soarele se afla la apus, părea o jumătate de portocală pe cerul azuriu, iar pământul era bătătorit de atâtea picioare, de cine știe cât timp, și mărginit de câmpuri cu iarbă și tufișuri. Drumul, ca o panglică răsucită, părea să dispară după un pâlc de copaci. Abia aștepta să ajungă la adăpostul pelerinilor, transpirase și tricoul jilav i se uscase de la căldura emanată de corp. O dureau tălpile și bășicile pe care încercase să le oblojească, dar mersul pe jos atâția kilometri le frecau de încălțăminte și deveniseră o rană care se deschidea în fiecare zi. Își simțea sudoarea la rădăcina părului strâns într-o coadă la spate. A dat jos șapca, legănând-o în mâna stângă, ca și cum se pregătea să-i facă vânt și să o arunce. Și-a trecut brațul celălalt peste frunte, frecând urmele lăsate de cozoroc. Se simțea obosită și, ca în multe dăți de când începuse să străbată acest drum, simțea inutilitatea efortului ei. Își luase concediu de la serviciu și își uimise colegii și prietenii cu decizia ei de a face singură Drumul pelerinului. Ea, care nu iubea călătoriile ce implicau plimbări și se plictisea să vadă muzee și castele. Ea, care adora să meargă la mare și să stea sub o umbrelă o zi întreagă, tolănită, și să asculte sunetul valurilor. Decizia în sine fusese o călătorie și a avut ca sursă o rană, de data aceasta a sufletului.

Roni, iubitul ei din liceu, devenise un străin. În cei doi ani de pandemie, când au lucrat amândoi de acasă, ajunseseră să se certe de la orice nimic. Ea îi reproșa lui că nu era atent când mânca pe birou și făcea mizerie, el o acuza că e egoistă, că stă prea mult la baie și că nu gătea bine. Au decis să-și comande fiecare mâncarea separat, iar serile în care adormeau supărați deveniseră tot mai dese. Părea un stil de viață cearta care aștepta împăcarea odată cu zorile. Însă, pe măsură ce trecea timpul și sabia dintre ei se ascuțea, împăcarea venea uneori și după săptămâni. În tot acest timp își vorbeau strictul necesar, pe un ton sec, evitând să se privească. De cele mai multe ori, Ava era cea care căuta să reînnoade firul rupt, dar îi era tot mai greu să găsească și să se prindă de capetele rupte. Se simțea obosită, iar reluarea serviciului la biroul din oraș a venit ca o salvare. Se gândea că probabil ceva ar fi crăpat undeva dacă ar mai fi stat ca doi condamnați în cincizeci de metri pătrați. Roni pufnea mereu, devenise nervos și agitat. Ava se simțea depășită și nu mai avea chef să se aranjeze. O prietenă i-a sugerat să meargă la un psiholog, pentru că avea simptomele unui început de depresie. S-a speriat când a auzit asta. Unde se dusese viața ei veselă și liniștită de dinainte ? Se cunoștea cu Roni de șaisprezece ani, iar de zece ani stăteau împreună. Se cunoscuseră la balul de absolvire din liceu, el se număra printre premianți, iar ea mai avea un an până să termine. Fusese invitată să cânte la chitară, era instrumentul pe care l-a studiat din școala generală și deja se pricepea să adapteze cover-uri celebre și chiar să improvizeze. Vocea ei era gravă și puțin răgușită, ceea ce o avantaja când cânta balade rock. Iar asta i-a adus mulți fani. Profesorul ei de chitară plecase din țară, dar a rugat-o să continue, ar fi putut face carieră, spunea el. Însă părinții ei au fost de altă părere, muzica nu aducea bani, pe când meseria de avocat, da.

Roni o invitase la dans în timpul balului și i-a spus că are o voce interesantă, dar chitara i s-a părut mereu pentru băieți. Ava l-a privit mirată, aștepta să-i spună că a glumit, însă el era foarte serios. Așa cum îi șade bine unui olimpic internațional la matematică, ceea ce îi adusese nu doar o droaie de admiratoare, dar și un loc la o universitate din Marea Britanie, pentru că absolvise cu brio și un curs Cambridge. Părea că orice făcea era la cele mai înalte standarde. Poate vocea ei nu se ridica la nivelul lui, s-a gândit ea în timp ce dansau, fiind decisă să nu mai continue discuția cu el. Deși dansa bine, iar ea nu s-a putut abține să nu-i trântească la final, când el i-a mulțumit politicos în timp ce-i strângea palma :

- Dansezi destul de bine pentru unul care stă toată ziua cu nasul în cifre.

Și s-a îndepărtat repede, pierzându-se în mulțimea care dansa efervescent în clubul închiriat de liceu pentru balul absolvenților. Nu i-a văzut fața când i-a spus ce i-a spus și aproape fugea printre colegi, făcându-și loc cu coatele. Nu mai voia să-l vadă pe acel tip. S-a oprit la bar unde a comandat un cocktail, apoi altul și altul. Îi era sete, a mai stat de vorbă cu câte o colegă care venea să ia o băutură, iar când s-a uitat la ceasul din telefon, a văzut că trecuse de miezul nopții. S-a ridicat de pe scaun și abia a reușit să pășească și să ajungă la baie. „M-am îmbătat”, își spunea amuzată. După ce a ieșit din cabina de toaletă, s-a stropit cu apă rece pe față și pe ceafă și a stat sprijinită în ambele mâini de chiuvetă, până când a simțit că vertijul s-a mai ameliorat și putea păși fără să simtă cum se învârte totul cu ea. Deci asta însemna să fii băut, nu era chiar așa rău, și-a spus la fel de înveselită. A ieșit din club și a încercat să găsească taxi prin aplicație. Era sfârșit de săptămână și sezonul balurilor de absolvire, părea că toată lumea fusese la cluburi în acea seară și se întorcea acasă cu taxiurile. Plouase și căldura cu umezeală care ieșea din caldarâmul prăfuit îi întorsese stomacul pe dos. Trecuse mai bine de jumătate de oră de când se căznea să prindă un șofer disponibil, când a apărut Roni lângă ea, cu telefonul în mână.

- Ce faci ? Nu prea găsești la ora asta mașină. Hai, că am găsit eu un Uber și te duc acasă ! i-a spus el.

Ava a deschis gura să-i mulțumească, nu voia să refuze, pentru că se simțea rău. Însă, în loc de cuvinte, i-a țâșnit din gură un jet de vomă, care i-a stropit pantofii lui Roni. Acesta a sărit într-o parte să se ferească, dar a apucat-o de după umeri și a stat cu ea până a terminat de vomitat. I-a dat un șervețel dintr-un pachet din buzunar, iar Ava l-a luat și s-a șters la gură și pe bărbie. Îi era rușine și nu mai știa ce să spună. Noroc că taxiul sosise și s-au urcat mai întâi ea, apoi el. A întrebat-o unde să o ducă, iar ea i-a dat adresa. Pe drum au tăcut amândoi, iar când au ajuns la ea acasă, Roni a coborât și a întrebat-o dacă se simte bine, Ava a dat din cap afirmativ, iar el a îmbrățișat-o și a stat până a văzut-o că intră în scara blocului. A doua zi i-a scris pe Facebook și au început să iasă împreună până în toamnă, când el a plecat la studii. Se vedeau în vacanțe vorbeau și se vedeau zilnic în online, ea se pregătea pentru Drept și a fost admisă. Roni era alături de ea, o încuraja, își făceau planuri de viitor. Toate vacanțele le petreceau împreună, iar prima noapte de dragoste a fost la Veneția. El a revenit în țară, i se făcuse o ofertă la o companie britanică, dar găsise un post foarte bun și la o companie de acasă. Ea terminase facultatea, se înscrisese la masterat și el o tot presa să-și deschidă un cabinet de avocatură. Însă ea nu se simțea în stare să ducă singură o asemenea afacere. Abia după cinci ani de când lucra pentru una dintre cele mai renumite case de avocatură din țară, s-a reîntâlnit cu o fostă colegă de facultate care căuta un partener pentru a deschide un cabinet. Ava trăia atunci cea mai bună perioadă a vieții ei, Roni câștiga bine, ea la fel, călătoreau unde le plăcea, își amenajaseră locuința dintr-un modern cartier rezidențial așa cum își doriseră. Viața lor intimă nu era atât de pasională, dar Roni îi oferea un senzație de protecție, iar inteligența lui sclipitoare o atrăgea irezistibil. Cumva, trăia în lumina lui, ca atunci când stai sub o lampă, dar îi era bine. I-a spus și lui de propunerea colegei, iar el s-a arătat încântat, au ieșit amândoi cu Bia, colega ei, care purta fuste strâmte și tocuri, avea gene false, lungi și buzele umflate cu botox. Provenea dintr-o familie bogată, iar părinții ei erau dispuși să-i cumpere un apartament pentru cabinet, ca să devină independentă. Cât au mâncat la un restaurant scump, din centrul orașului, a povestit cu nonșalanță că fusese ani de zile cu un judecător mult mai în vârstă decât ea, dar părinții ei i-au condiționat ajutorul cu întreruperea relației.

- Măcar m-am ales cu astea și astea, a spus ea râzând și arătând spre gene și spre gură.

Când au ajuns acasă, Roni i-a spus puțin încruntat că viitoarea ei parteneră i se părea cam „pițipoancă”, dar se vedea că avea și ceva în cap. În plus, faptul că deținea un spațiu amplasat foarte bine pe un bulevard central constituia un noroc. Iar Bia, în ciuda aspectului ei artificial, părea că deține experiență în domeniul comercial, probabil că domnul în vârstă, care-i fusese partener, avusese o influență asupra ei. La primul proces la care au fost împreună în calitate de partenere, Ava s-a convins de prestanța profesională a colegei ei și a rămas uimită de contactele pe care le avea și la care apela ca să rezolve diverse probleme care le-ar fi luat timp.

Îi povestea lui Roni în fiecare seară, când luau cina împreună, despre reușitele avocățești și despre cât de descurcăreață și generoasă era Bia. Comanda prânzuri și prăjituri, iar de câteva ori îi dăduse Avei vouchere la spa și la salonul unuia dintre cei mai cunoscuți stiliști. Roni abia a recunoscut-o când a ajuns acasă cu noul look și i-a spus pe un ton sarcastic să nu-și pună botox și silicoane. Ava a râs, însă simțea un gol în piept, mai întâi a fost ca o părere, apoi tot mai rece simțea pe dinăuntru, acolo unde ceva se săpa singur în sufletul ei.

Roni pleca des în delegații, mai ales în străinătate. I se propusese un job la o firmă din Olanda și se gândea să accepte.

-Eu ce voi face ? l-a întrebat ea într-o seară, când reușiseră să mănânce împreună.

Și acele cine în doi se răriseră.

Roni a ridicat din umeri, iar acest lucru a lăsat-o șocată, nu putea să creadă că făcuse acel gest de nepăsare, pesemne că a fost o scăpare, s-a gândit ea.

-Mai întâi să văd ce e acolo, apoi, dacă pare ceva stabil pe termen lung, vii și tu, se poate face oriunde avocatura, i-a spus el gânditor.

Dar Avei i s-a părut că îl preocupa situația lui în acel moment, nu situația lor. Putea să-l înțeleagă, însă ceva parcă se schimbase. În acea seară, mult timp după ce Roni adormise, ea s-a gândit dacă schimbarea aceea tocmai apăruse sau se instalase mai demult, iar ea nu o observase.

La cabinet, lucrurile mergeau bine, aveau multe dosare, iar Bia le selecta cu atenție. I-a povestit și ei despre intenția lui Roni de a pleca la o firmă în Olanda, iar Bia a făcut același gest ca și Roni, a ridicat din umeri. Însă la ea era logică indiferența, nu o interesa, de ceva vreme părea mai tăcută ca de obicei, iar Ava putea ghici semnele îndrăgostirii, deși nu o văzuse cu niciun bărbat. Se bucura pentru ea, în cei trei ani de când colaborau, a descoperit că avea multe calități pe lângă acel talent de a câștiga bani.

Acum, Ava își permitea să se îmbrace cu haine foarte scumpe și să meargă la saloane de lux, însă nu o făcea. Se simțea bine în garderoba ei și cu părul ei șaten deschis, natural, lăsat pe umeri în valuri. Se machia discret și se ruja, iar încălțările ei au fost alese mereu după criteriul confortului. Se mira că Roni nu o întreba cât câștigă, duceau aceeași viață în doi, fiecare cu drumurile lui pe timpul zilei, doar noaptea îi găsea împreună în patul care devenise tot mai rece. Roni era tot mai concentrat pe mutarea lui, însă pandemia i-a oprit plecarea și s-au găsit închiși în casă amândoi. Ava s-a bucurat la început, vedea în situația aceea un motiv bun să stea mai mult timp împreună. Însă s-a dovedit că a fost mai rău decât și-ar fi imaginat.

După ce și-au reluat programul la serviciu în mod normal, Ava se gândea că parcă totul fusese un test, să se cunoască, și abia atunci văzuse la Roni aspecte pe care nu i le știa : răutatea, insultele, amenințările. Și, da, acea nepăsare care-i provocase golul rece din piept. Era ceva cert acum, nu doar o părere. Roni nu mai era interesat de ea, pur și simplu. Iar la câteva luni după cei doi ani de pandemie, i-a spus că pleacă la postul din Olanda. A atins-o cu buzele reci pe tâmplă și a ieșit cu trollerul pe ușă spunându-i din mers că vor vorbi și vor vedea ce vor face în continuare. Ava a închis ușa în urma lui și, când a intrat în cameră, într-un colț, a văzut chitara. Era chitara din liceu, aceeași cu care cântase la balul absolvenților, când l-a cunoscut pe Roni. O luase cu ea în toate apartamentele pe unde au stat, o ștergea de praf, dar nu mai cântase de mult. A luat-o în mâini și i-a mângâiat corzile, a acordat-o cu mișcări blânde și a ciupit-o, iar sunetul atât de drag care i-a învăluit copilăria și adolescența a rezonat din chitară, ca și cum stătuse acolo mereu și a așteptat o ocazie să iasă. Ava cânta „True colors”, iar vocea ei neexersată de mult a falsat gâjâit la început, apoi a curs lin. Când a terminat cântecul, a simțit cum o apasă o tăcere grea, a pus chitara cu grijă la loc, iar ochii i-au lăcrimat. Cântatul la chitară rămânea un lucru cert în viața ei, care nu o părăsise niciodată, însă ea îl abandonase.

Bia părea tot mai abătută, se plângea că pandemia a fost pentru ea un iad și că simțea că nu mai rezistă, că are nevoie de vacanță. Și a plecat în insulele Bahamas, de unde posta intens fotografii pe Facebook. Îi lăsase Avei dosarele care trebuiau rezolvate urgent și îi dăduse toate contactele. Ava se descurca și îi făcea bine să se cufunde în muncă. Roni a sunat-o când s-a instalat în locuința din Olanda, apoi au mai vorbit de câteva ori, însă nimic concret. Apoi el i-a spus că va lipsi o perioadă, pentru că va participa la un congres în SUA și o va căuta el când se întoarce. Nu, nu știa când vine acasă, nu-și putea lua concediu, abia se angajase.

Într-o zi, în pauza de prânz, Ava a văzut într-una din pozele postate de Bia chipul lui Roni reflectându-se în ochelarii ei, el o fotografia cu un telefon. A simțit o săgeată în inimă, apoi golul acela rece din piept care săpa tot mai adânc în ființa ei. A închis toate dosarele și le-a băgat într-un fișet pe care l-a încuiat. A reziliat pe laptop contractul cu Bia și și-a fixat banii pe care mai trebuia să-i primească, i l-a trimis pe mail fără niciun mesaj, a printat foile, le-a semnat și le-a lăsat pe birou. A stins lumina și a ieșit din cabinetul de avocatură, fără să se uite în urmă și s-a dus la un cabinet notarial, o cunoscuse pe notara șefă din mai multe cauze la care fusese apărător. Aceasta, bucuroasă, a acceptat-o pe loc.

După o săptămână, Bia i-a trimis un mesaj pe mail în care spunea că era de acord cu rezilierea acordului lor, că îi virase banii și că îi ura succes la noul loc de muncă ! Ava nu i-a răspuns, însă l-a sunat pe Roni, iar acesta i-a răspuns posac. L-a întrebat direct cum a fost în Bahamas, iar el a tăcut câteva clipe, apoi a răbufnit:

-Da, suntem împreună de doi ani și vreau să mă căsătoresc cu ea. Te rog să nu mă mai cauți !

Ava a avut o senzație de electrocutare, bărbatul în jurul căruia se învârtea viața ei nu mai era cu ea de doi ani, de fapt. „Suntem împreună…”, îi răsunau vorbele în cap, ca niște ciocane, producându-i o rană care sângera și care o făcea să sufere. Așa i-a venit ideea să facă Drumul pelerinului singură, citise multe despre vindecările pe care le producea, despre miracolele pe care le găseau oamenii la capătul lui. Fiecare om avea o poveste și avea să se convingă cu cei pe care-i întâlnea și ea pe drum. Erau oameni din diferite părți ale lumii, de unele localități nu auzise, aproape toți purtau greutăți în spate și cicatrici în suflet, unii se aflau pentru a treia oară pe acest drum, alții îl făceau anual, la fel cum se ducea ea pe vremuri la mare în fiecare vară. Iar alții se aflau ca și ea pentru prima oară în această călătorie. Mergea cu rucsacul în spate, care i se părea tot mai greu, cu o pereche de pantofi sport deja uzată, așteptând să ajungă la capătul drumului și să vadă ce va găsi. Să le dea peste nas colegilor de la notariat care nu o credeau în stare de o asemenea performanță.

A sosit la pensiunea pelerinilor când începea să se însereze, pe drum o ajunsese din urmă o vietnameză, mică și agilă, cu care s-a înțeles în limba engleză. Și-au ales paturile suprapuse de la geam și a lăsat-o pe Ava să stea pe cel de deasupra, apoi au mers la duș împreună și Ava o auzea pe Lan cum cântă ceva sub apa care curgea. Părea o fire veselă și dezinvoltă. Și-a uscat părut cu uscătorul pus la dispoziție de pensiune și a împărțit cu Ava un pachet cu biscuiți. Ajunseseră prea târziu ca să mai gătească. Dimineața, după ce ce au pregătit și mâncat micul dejun, pâine prăjită și ceai, au mers împreună o bucată de drum, iar Lan a ascultat-o cu atenție când Ava povestea de despărțirea de Roni și cum colegii ei nu o credeau în stare să facă tot drumul. După câteva clipe, i-a spus răspicat :

-Tu mereu ai făcut ce au vrut alții, nu ce ai vrut tu. Așa am fost și eu, dar m-am vindecat și trăiesc viața mea, nu pe a altora.

După câțiva kilometri, drumurile lor s-au despărțit, Lan urma să ia trenul spre un oraș unde o așteptau niște prieteni, nu avea ca scop să termine drumul, ci să facă o călătorie nouă. Nu credea că va mai rezista până la capăt. A îmbrățișat-o strâns pe Ava și a rugat-o să-i promită că își va trăi viața așa cum simte ea.

Era trecut de amiază, iar Ava nu-și mai simțea picioarele, de câteva ori au depășit-o cupluri sau mici grupuri de pelerini, au salutat-o și au mers mai departe. Drumul s-a bifurcat, iar un panou arăta că aeroportul se afla la cincisprezece kilometri, iar un afiș pe stâlp indica stația de autobuz care ducea acolo. Ava a privit în jur, peisajul se schimbase, erau dealuri verzi străpunse de razele soarelui care curând avea să devină jumătate de portocală. A respirat adânc și a ascultat liniștea. Era totul ireal de frumos, a simțit cum o pace îi inundă golul din piept și îl încălzește. A deschis brațele în lateral și a început să cânte „True colors”, a cântat cu tot sufletul dealurilor verzi, pădurilor, ca și cum se afla într-o sală mare de concerte și sute de spectatori o priveau. Îi era dor de chitara ei de acasă, abia aștepta să ajungă să o ia în brațe. De ce s-a oprit din cântat atâția ani ? De ce s-a făcut avocat și a vrut să aibă propriul cabinet ? De fapt nu a vrut ea, alții au vrut, alții îi trăiau viața. Și a înțeles perfect vorbele lui Lan, care se afla probabil cu prietenii ei. Când a terminat de cântat, a privit roată în jur și a mers mai departe pe lângă panou. Se zărea stația de autobuz care avea să o ducă la aeroport. Apoi acasă. Cu puțin noroc, în acea noapte, putea să mai exerseze la chitară. Călătoria abia începuse.

de Corina Ozon

Corina Ozon (născută la Timișoara) este licențiată în Filologie, Jurnalism și Științele Comunicării. A lucrat o vreme în presa scrisă și televiziune, apoi ca specialist în Relații Publice & Comunicare. Deține un doctorat în cotutelă româno-franceză (București – Montpellier) în Științele Comunicării, iar rampa de lansare ca scriitoare a fost blogul personal. A debutat în 2014 cu „Zilele amanților”, pus în scenă de compania Teatru „La Infinit” (Sibiu, 2019) și devenit primul volum dintr-o serie de șase cărți – „Amanții” (2014-2021) – care a strâns o comunitate mare de cititori. Au urmat volumul de proză scurtă „Pană cand mă voi vindeca de tine” (2016), romanele „Tentații” (2016), „Codul lui Zoran” (2018) și „Dincolo de furtună” (2019), volumul de eseuri „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (2017) și un alt volum de proză scurtă, cu inserții poetice și fantastice, „Povești scrise in palmă” (2022). Cărțile Corinei Ozon au fost prezentate și la evenimente din afara țării, în Europa, SUA și Canada. Este primul autor român premiat cu Silver for Excellence la Gala Internațională PR Award (2015) pentru promovarea cărților în online, iar, în 2017, a fost în Top 100 femei de succes („Capital”). Poate fi urmărită pe: www.corinaozon.com. Cea mai recentă carte este romanul „Cineva în orașul acesta te iubește” (editura „Trei”, 2023).