Emigrantul… ca o ceapă
Smulsă din rădăcină, uneori prea devreme, alteori prea târziu... O ceapă care îşi poate pierde multe învelişuri la fel de uşor precum şi le poate câştiga. Pentru că viaţa ei de după smulgerea din rădăcină devine un carusel.
Aşa văd eu emigrantul şi aşa mă văd şi pe mine. Omul, prin natura lui nu este doar într-un fel, ci în mii şi mii de feluri. Azi poate fi mulţumit şi fericit, iar mâine trist, îngândurat şi trimis direct în infernul celor mai negre gânduri. E vorba de circumstanţe, de secunda care aduce schimbarea. Şi evident, în momente diferite, circumstanţe diferite, omul ia decizii diferite. Şi nu pentru că azi e geniu şi mâine e mediocru. Nu, deloc. Ci pentru că azi viaţa lui arată într-un fel şi mâine în cu totul alt fel.
Decizia de a emigra vine, fie după repetate momente de reflecție, după îndelungi perioade de cugetare ca o mantie solară care te învăluie pentru a te încălzi, fie brusc şi aspru ca o vreme rea care te trezește din amorțeala verii călduțe.
La mine a venit brusc şi extrem de aspru. M-a lovit ca un trăznet, dar decizia nu putea fi alta. Am gândit „smulgerea” mea din rădăcină ca pe o ofrandă, ofrandă pe care nu îmi permiteam să nu o ofer Zeului Suprem.
Mi-am rupt brusc rădăcinile româneşti, lăsând câteva fire în adâncime. Speram să fie suficient de puternice pentru a putea păstra seva vieţii de acasă cât mai mult timp vie. Noua „grădină” – Germania – m-a primit exact în noiembrie, pe o vreme rea, rea. Simt şi acum frigul care mi-a pătruns direct în oase când am coborât din maşină într-un sătuc din Bayern. O burniţă rece, pe care vântul o purta în toate părţile, îmi răvăşea părul şi îmi izbea faţa cu putere. Cum să-mi imaginez că aş putea prinde rădăcini aici?
M-am încălzit cu gândul că o să fie temporar, că cel mai probabil voi pierde câteva învelişuri din ceea ce eram ca om, ca formare, ca demnitate, dar că ofranda mea va merita efortul. Şi nu a durat mult până a venit zăpada şi Sărbătorile de iarnă. Nici vorbă de Crăciunul de acasă. Am reuşit să fac sarmale, cozonaci cred că am încercat, dar nici urmă de gustul de acasă. Cu toate astea, le-am dat vecinului maghiar şi celui croat, care care avea teribile dureri de rinichi, mâncare tradiţională şi bucuria lor a fost cadoul meu de Crăciun.
Apoi am căutat disperată să mă agăţ de tot ce părea să ne aducă o rază de lumină pe chipuri. Şi am găsit. Am început să cred în mine şi în noi şi să-mi întind şi mai mult rădăcinile spre centrul noii mele lumi, pentru a prinde un pic mai mult curaj şi a pierde cât mai puţine foi. Şi am găsit din nou. Şi sprijin, şi putere, şi căldură...
În mod miraculos, în loc să-mi pierd învelişul am început să mi-l netezesc, să-l îngrijesc mai mult şi să mi-l îmbogăţesc. Cu oameni, cu fapte, cu experienţe.
Şi vremea trecea... şi eu am început să cresc şi încet-încet să beneficiez de tot ceea ce oferea noua mea grădină.
Emigrantul – ca o ceapă – trăieşte mereu cu urmele trecutului în seva proprie. Dezrădăcinat, dar nu definitiv, înrădăcinat, dar nu complet, tânjeşte mereu despre întrgul vieţii sale.
Nu e întodeauna dor, uneori e frustrare, alteori speranţă, dar un lucru e sigur: acel „ceva” nu te părăseşte niciodată.
Eu nu mai aştept nici să treacă timpul, nu sper la ziua reîntoarcerii ca la o mântuire, nu visez să fac minuni, nici pentru mine, nici pentru alţii. Diaspora – aşa cum ne numeşte lumea - poate face minuni, dar devine tot mai greu şi eforturile încep să-şi piardă din zel. Nici la rădăcini puternice într-o ţară care mă vrea doar pe jumătate nu pot visa.
Îmi doresc să-mi fac înveliş de fapte bune, de zâmbete şi urma ce o voi lăsa atunci când cel mai probabil voi fi smulsă din noua mea grădină va fi limba română iubită şi dăruită spre cunoaştere celor care ne-au îndrăgit graiul, profesor de limba română ca limbă străină fiind.
Voi mai lăsa urme scrise prin ceea ce am nădăjduit că voi construi: o carte de vizită pentru românii de peste hotare, cuvinte şi fotografii care să spună lumii că noi suntem mai mult decât „sezonierii”, mai mult decât „cerşetorii” şi mult mai mult „ţeparii” Europei.
Am căutat să pun în lumina reflectoarelor, prin activitatea echipei mele şi a revistei bilingve Leute MAGAZIN, românii care au rupt rândurile, care au reuşit să se remarce, care schimbă lumi la propriu şi la figurat. Şi sunt mulţi, foarte mulţi.
Despre aceşti români, emigranţi şi ei, lumea îşi aminteşte de 2-3 ori pe ani. Dintre aceşti români fac parte şi eu şi simt cum mantia speranţei mă învăluie atunci când strângem rândurile.
Mi-aş fi dorit să pot avea o clepsidră a timpului cu care să mă joc, tot învârtind înainte şi înapoi nisipul, pentru a vedea ce mă aşteaptă. Dar nisipul e necruţător şi se scurge doar într-o parte, iar clepsidra... nici nu o pot vedea măcar, ca să pot afla ce rezervă mi-a mai rămas. Un lucru e sigur, fiecare fir de nisip îngreunează povara, dar scurtează drumul. Şi e greu şi dureros. Şi sunt conştientă că nu pot schimba nici viteza cu care se scurge nisipul, nici direcţia. Pot doar să fac ca trecerea să strălucească în lumină şi nu să înnegrească clepsidra. Da, asta pot. Şi putem fiecare, oriunde am fi.
Noi, expaţii, cepe smulse din rădăcină, avem mereu un fir invizibil care ne atrage spre locul de origine, avem o iluzie şi în acelaşi timp o strângere de inimă când auzim cuvântul „România” în presă, în discuţiile altora, în zilele de 1 Decembrie şi 24 Ianuarie.
Eu uit de urâţenia ţării când orice alt neam o vorbeşte de rău şi o iubesc şi vreau să o apăr, pentru că e grădina care m-a dat lumii. Şi tot eu o cert, o judec şi o urăsc când mă răneşte, ca o mamă care-şi pedepsește copilul şi-l aruncă de la sânul ei fără milă.
Eu, noi, expaţii, în ambiguitatea apartenenţei noastre, vom avea mereu o rădăcină rămasă acasă care va hrăni la infinit frunzişul verde, oricât de mult ne-am îndepărta. Noi vom păstra mereu în suflete un semn de întrebare. Şi ştim cu toţii că nu e nimic mai greu de purtat pe umeri decât o întrebare fără răspuns, povara unei existenţe în dubiu.
de Paula Ciupag
Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Paula Ciupag este licențiată a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării şi absolventă a Masteratului în Mass-media şi relaţii publice la Universitatea de Vest din Timişoara. Jurnalist cu o experiență de peste 15 ani în presa din România, în anul 2021 a fondat singura revistă bilingvă (româno-germană) din Germania – revista Leute MAGAZIN. Din 2022 profesează ca Lector la una dintre cele mai importante instituţii de şcolarizare din Germania – Volkshochschule Augsburg, unde predă Limba română ca limbă străină.
Bravo, Paula! De abia aștept sa citesc primul tău roman! ☺️😘
Felicitări!
Felicitări Paula Ciupag, un text foarte mișcător și profund.
Superb! Felicitări!