top of page

Cartoful și Siberia

Lui Ică nu îi plăcea să fie trimis cu sifoanele, de-asta primise să îl însoțesc şi chiar îmi îngăduise să car unul, pe cel fumuriu, cu gâtul arcuit, prelung, ca al unei lebede de argint. Cine își mai aminteşte cum arătau sifoanele prin anii ’60? Mersul cu ele la umplut nu era o treabă de copil, însă cei zece ani împliniți îi aduseseră vărului meu această responsabilitate. N-a trebuit să mă milogesc decât un pic şi m-a luat cu el, deși eram fată şi cu trei ani mai mică. Cu ele pline, ne-am întors pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum brașovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la tații şi bunicii lor.

Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să-mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă“. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit doar privirea lasă, vorbim noi mai târziu!

Eu şi Ică ne-am așezat la măsuța noastră, unde jucam de obicei țintar şi tocmai începusem a treia partidă, când l-am zărit venind pe unchiul Traian. Nu era singur, alături de el pășea tata – se întâlniseră pe drumul dinspre Tribunal? Tații noștri erau veri primari, ceea ce, în copacul rămuros de rudenie al familiei, ne făcea pe mine şi pe Ică veri de-al doilea. Tata venise doar ca să mă ia acasă, însă cum l-a văzut, tanti Iolanda a mai scos un rând de farfurii, tacâmuri, pahare.

Curând ne-am pomenit în jurul mesei, înfruptându-ne din bucatele gustoase pe care mătușa le aducea din bucătărie. Gulaşului – un fel de tocăniță ninsă din belşug cu boia – îi urma neapărat un papricaș de pui, cu găluște şi sos de smântână, lângă care se încolăcea un ardei iute. Şi tot ca de obicei, pe masă trona un castron cu mămăliguță pripită, cum îi plăcea unchiului. La desert aveam ori piure de castane, ori langoşi cu brânză, gem sau ciocolată. De data asta am primit fiecare lapte de pasăre, în care pluteau bulgărași de albuș de ou bătut spumă.

O vreme nu s-a auzit decât clinchetul lingurilor şi al furculițelor; toți le mânuiam cu sârg, numai unchiul Traian ducea fiecare îmbucătură la gură încet, ca la împărtășanie, mestecând-o îndelung să îi simtă gustul. Mămăliga – care nouă nu ni se părea cine ştie ce delicatesă – a mâncat-o singur, până la ultimul dumicat. Aşa era unchiul, se bucura până şi de lucrurile mărunte, care altora li se păreau fireşti.

Mătuşa vorbea cu tata de-ale vieţii: despre sticlele pentru lapte lăsate în faţa Alimentarei la patru dimineaţa, despre pândele după maşina de pâine, ca să apuce şi altceva decât franzela de ieri. Tatăl lui Ică nu zicea nimic, păstrându-şi gândurile în tainița minții. Nu se plângea de vreo lipsă – deşi el aducea bani în casă şi stătea adesea la cozile tot mai lungi. Chiar nu vedea ce se întâmplă în jur? Avocaţii puteau fi orice, zicea mama, numai naivi nu. Uneori, copiii repetau cui nu trebuie ce auzeau de la cei mari. Îi era teamă de asta? Dar, ce se spune în casă, rămâne în casă – eu şi Ică ne învățaserăm lecția înainte de literele alfabetului. Şi-atunci, ce temei aveau tăcerile unchiului, împăcarea de neînțeles cu lucruri care, până şi pe tata, molcolm din fire, reuşeau să îl scoată din ale lui?

Şi deodată m-a fulgerat o bănuială: dacă era agent secret? Spiona pentru americani, pentru englezi? Scund, mai degrabă firav, îmbrăcat modest în ciuda eforturilor nevestei ce l-ar fi vrut la patru ace, aşa cum arătau avocaţii prin filme – unchiul Traian nu te ducea cu gândul la un James Bond din Ţara Bârsei. Liniştit şi cumpătat, fără ambiţia de a parveni în lumea bună, părea mulţumit cu ce avea – nu voia mai mult, nici de la oameni, nici de la soartă. Gândul ăsta mă sâcâia într-atât încât am uitat să zic săru’mâna pentru masă; a făcut-o Ică pentru amândoi, din fericire. Tot el ne-a condus până la poartă, unde mi-a strecurat un pachețel cu bezele luate din bucătărie şi o șoaptă la ureche.

– Data viitoare jucăm șah. Mă învaţă tata...

Am dat din cap, deși mă trecuse un fior rece. Sigur că da! Strategie şi tactică, jocul preferat al agenților secreți. Ideea mi-a dat târcoale până în Parcul Central. Tata luase pe drum o pungă cu floricele şi ne-am oprit pe o bancă, să le împărțim cu porumbeii. Ne-am uitat cum ciuguleau de zor, nelăsând să se apropie câteva amărâte de vrăbii, apoi mi-am făcut curaj.

– Unchiul e spion?

Când puneam câte o întrebare naivă sau tranzită, tata râdea. Acum s-a încruntat şi asta nu era de bine.

– De ce crezi asta?

Dacă bănuiala mea ar fi fost o pisică hăituită de câini, acum i s-ar fi zburlit blana şi s-ar fi cățărat pe un gard înalt.

– Lumea se plânge ba de una, ba de alta, până şi tanti Iolanda. Numai el e mulțumit de toate, ca şi cum i-ar veni cu poșta, drept din Rai. Ascunde ceva, cum altfel?

Mă miram cât de deșteaptă puteam fi câteodată! Reușisem să-l pun în încurcătură pe tata... A tăcut o vreme, de parcă își aduna vorbele ca pe niște pietricele din albia unui râu, alegându-le numai pe cele rotunjite de ape – uneori adevărul zgârie, înțeapă, e greu să-l cuprinzi între palmele minţii.

– Traian a trăit aproape cinci ani într-altă lume. Încă nu s-a întors pe de-a-ntregul într-a noastră.

Credeam că ştiu despre ce vorbea: ultimul război. Destui taţi îl făcuseră, unii nu veniseră înapoi, iar celorlalți li se întâmplaseră acolo lucruri foarte rele.

– Unchiul a fost un erou?

Eroii primeau decorații, despre faptele lor se scria în cărțile de istorie. Recunosc, eram impresionată.

– Mai mult chiar. E un supraviețuitor.

Şi așa am aflat taina unchiului, pe care n-o știa nici mătuşa Iolanda, nici Ică, fiindcă există două feluri de secrete: cele ascunse de cei din jur şi altele despre care nu vorbeşti niciodată, poate aşa o să le uiţi. Toţi bărbaţii din generaţia tatei care puteau să ţină o puşcă în mână făcuseră războiul – pe frontul de Răsărit, de Vest, ori pe amândouă. Spre ghinionul său, Traian a ajuns în 1942 cu batalionul lui până la Stalingrad unde, şase luni la rând, nemţii şi ruşii au rupt fâşii din oraş, ca două mâţe încăierându-se cu furie pe un ghem, până ce l-au deşirat. Încercuiţi, rămaşi fără muniţie, nemţi, italieni şi români au pus jos armele – o sută de mii de prizonieri din care s-au întors la casele lor şase mii. Unchiul Traian a fost unul dintre aceştia.

– Mare noroc a avut!

Altfel n-ar fi întâlnit-o pe tanti Iolanda, Ică nu s-ar fi născut, iar eu n-aş fi avut cu cine să joc ţintar şi, în curând, şah.

– Da... şi nu, a spus tata, cu jumătate de gură. Bine ar fi fost dacă asculta povaţa lui Anton.

Anton fusese ordonanţa unchiului. Flăcău din Vlădeni, de unde erau amândoi, soldatul i-a mărturisit ce plănuise, fără să ascundă nimic, deşi numai pentru gândul nepus în faptă şi îl păştea Curtea Marţială. Voia să treacă noaptea linia frontului, apoi să o ia pe jos spre casă, mergând numai la adăpostul întunericului până ce va ajunge în satul lor. „Domnu’ locotenent, nu-i altă scăpare, aici ne lăsăm oasele!“ Anton o ţinea pe-a lui, să încerce nebunia aceea împreună, însă Traian nici n-a vrut să audă. Cum să dezerteze, să-şi lase fraţii să lupte singuri? Până la urmă fiecare a făcut cum l-a dus mintea. Unchiul a ascuns fuga ordonanţei, iar Anton...

Soldatul credea cu tărie în sfântul căruia îi purta numele şi care îi va călăuzi paşii. Poate chiar a făcut-o; altfel cum s-ar fi strecurat printre santinelele ruseşti, cum ar fi străbătut atâta amar de drum, luându-se după licărirea stelelor? Pierduse socoteala zilelor şi-a săptămânilor, dar într-o bună dimineaţă a zărit clopotniţa bisericii din Vlădeni.

Când Anton săruta colbul de pe uliţele satului, fericit că se întorsese acasă, Traian vedea cerul dintr-un lagăr din îngheţata Siberie. Erau acolo, între garduri de sârmă ghimpată, trei naţii. Dintre nemţi, pe care ruşii aveau cea mai mare pică, n-a trăit niciunul să povestească nepoţilor prin ce trecuse. Pe români şi italieni nu îi snopeau în bătaie în fiecare zi, însă îi munceau până cădeau din picioare, iar gerul, foamea şi bolile le veneau de hac până şi celor mai zdraveni. Totuşi, unii se încăpăţânau să trăiască. Iarna tăiau lemne pe un frig ce le lipea cozile topoarelor de palme, iar în unele zile plecau la lucru ţinându-se de frânghii ca să nu fie smulşi de viscol. Vara coseau iarba din zori până seara, năpădiţi de roiuri de musculiţe sau ţânţari, iar celor care rămâneau în urmă li se tăia raţia de ţigări sau ajungeau în carceră.

Aproape cinci ani unchiul Traian a primit, zi după zi, aceeaşi mâncare: dimineaţa o cană cu ceai de cicoare, la prânz un polonic dintr-o zeamă numită caşă – orez cu un strop de ulei – , iar seara ciorbă de varză – o apă tulbure în care fierseseră coaste de cămilă şi atât de sărată încât setea îl chinuia după aceea mai rău decât păduchii. Unchiul nu fuma, dădea ţigările lui altora pe un colţ de pâine mucezită din făină de orz, sau pentru o bucată de săpun. Îi fusese frig, foame, dormise ca vai de lume, sub acelaşi acoperiş cu alţi şaisprezece ofiţeri, fiindcă soldaţii aveau baraca lor, unde era şi mai rău – ori aşa se zvonise. Traian nu voia să păstreze amintiri din lagăr, dar una dintre ele i se înfipsese în minte ca un spin pe care nu îl putea smulge.

Într-o zi, pe drumul de întoarcere de la locul unde tăiau lemne, el şi încă un prizonier, căpitan de artilerie, găsiseră, îngropat între frunze, un cartof scăpat dintr-una din lăzile aduse la cantina gardienilor. Bucurie mare, mai ales că era ajunul Crăciunului! Au împrumutat nişte cărbuni de la bucătărie şi noaptea, după ce au adormit ceilalţi din baracă, s-au pus pe gătit. Traian nu înţelegea nici după atâţia ani, cum de mirosul de cartof copt s-a putut răspândi într-o clipită. Toţi s-au trezit din cel mai adânc somn, adulmecând ca nişte copoi hămesiţi. Să împartă un cartof la şaisprezece oameni? Doar Isus, făcătorul de minuni, a hrănit o mulţime de credincioşi cu cinci pâini şi doi peşti! Cartoful tot unul a rămas şi fiecare primit o firimitură, cât să sature un pui de vrabie.

În 1946, când unchiul s-a întors acasă, la părinţi, nimeni din Vlădeni nu credea c-ar mai fi pe lumea asta. Vestea venirii lui se întinsese deja în sat, iar Anton a fost printre cei care au alergat să-l vadă. Ordonanţa şi locotenentul au rămas faţă în faţă, primul cu ochii mari, ca Toma Necredinciosul, până ce Traian a făcut paşii care îi despărţeau şi l-a luat în braţe. „Dacă te-ascultam...“ Atât i-a spus. Anton se însurase, avea copii, o gospodărie aşezată. Unchiul pierduse patru ani şi şapte luni în lagărul din Siberia, dar se putea socoti norocos fiindcă scăpase cu viaţă.

Traian terminase Dreptul şi, înainte să fie luat în armată, fusese asociatul unui avocat de pe strada Maiakovski. S-a dus la Braşov să îl caute, fără mari speranţe. În atâta vreme domnul Brăileanu îi găsise cu siguranță un înlocuitor, poate nici nu îşi mai amintea de el. Când a bătut la uşa biroului, a avut parte de cea dintâi surpriză: numele lui rămăsese scris pe plăcuţă, cu litere aurii. I-a deschis chiar avocatul cel bătrân – mai împuţinat la trup, însă altfel cum îl ştia –, iar când i-a strâns mâna, ochii i s-au umezit.

Traian se va întoarce într-o zi – domnul Brăileanu a fost singurul care crezuse asta cu tărie, în toţi acei ani. Bătrânul n-a mai dus-o mult, de parcă doar aşteptarea îl ţinuse până atunci în viaţă. N-avea copii şi i-a lăsat asociatului său totul, casa, cabinetul, clienţii. Şase luni mai târziu, când îşi făcuse deja un renume printre avocaţii din oraş, Traian a cunoscut-o pe Iolanda, s-au căsătorit, l-au avut pe vărul meu – viaţa îşi intra pe făgaşul firesc.

Orice nenorocire lasă urme adânci, exact ca o boală. După foamea îndurată în pustietăţile nordului, eroul lui Jack London din Dragoste de viaţă ascundea biscuiţi sub saltea, oricâtă mâncare era în jur... Şi Traian rămăsese cu ceva din lagăr – tata îi zicea optimism bine temperat. După atâţia ani de iad, ce mai conta sculatul cu noaptea în cap pentru o coadă la lapte? Nu c-ar fi fost orb, surd sau nepăsător; vedea bine lipsurile şi nedreptăţile din noua normalitate în care se pomenise după război. Însă, spunea el, relele sunt ca vântul, ori ca şuvoaiele: întâi vin, apoi trec, dacă omul se face stâncă şi nu se lasă clintit din locul lui.

– Unchiul a fost un supravieţuitor, am repetat vorbele de la început ale tatei. Ică știe asta?

– Doar că a fost în prizonierat la ruşi. Nici Iolanda, nici părinţii lui n-au habar de mai mult. Câte au pătimit ai noştri acolo mi-a povestit doar mie şi bătrânului avocat...

Ştiam de ce îl alesese pe tata. Nu fiindcă îi era văr şi aveau aceeaşi vârstă. Fuseseră camarazi de arme, trecuseră prin grozăvii pe care numai cine le trăise le putea înţelege, unele atât de cumplite încât nu voiau să sufle nimănui vreun cuvânt despre ele. „Când vorbesc de lagăr, e ca și cum m-aș întoarce acolo. Ică o să afle totul într-o zi, când va fi mare...“, i-a spus unchiul Traian.

Mie, tata îmi povestise. Cum oscilam între mândrie şi nedumerire, s-a grăbit să îmi lămurească dilema.

– Vrei să te faci scriitoare? Pentru asta trebuie să cunoşti oamenii, începând cu cei din familia ta.

Am dat din cap, deşi, sincer, nu pricepeam mare lucru. Pe vremea aceea eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc! – de un adevăr ce îmi părea de necontestat: imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles ce tata încercase să mă înveţe încă de atunci, dacă aş fi avut urechi de auzit şi răbdarea să-l ascult: tot ce îi trebuie cu adevărat unui romancier este o memorie bună...

Tata tăcea, rătăcit prin cine ştie ce ţinut al aducerilor-aminte, iar când i-am auzit iarăşi glasul, nu mie îmi vorbea, ci unei amintiri.

– Ştii ce l-a făcut pe Traian să se agaţe atât de zdravăn de firul vieţii?

N-am şovăit vreo clipă.

– Voia să vadă iarăşi Lunca cea înflorită.

Dacă ar fi fost după mine, fâşia de pământ dând pe dinafară de culori şi miresme de peste drum de casa bunicii era una dintre minunile lumii, pe care uitaseră să o treacă pe listă. Răspunsul însă, nu-l nimerisem.

– Mămăliga. În lagăr, când nu putea să doarmă, îşi amintea gustul mâncărurilor care îi plăcuseră odinioară. Le simţea pe vârful limbii, pe toate în afară de una.

Când a ajuns în sat a cerut un ceaun de mămăligă şi l-a mâncat încet, cu o lingură de lemn, până la ultima îmbucătură. După ce s-a căsătorit cu unguroaica lui, a învăţat-o secretul mămăliguţei pripite, cum se face în Vlădeni. De-atunci, felul acela de mâncare n-a lipsit niciodată de la vreo masă în casa unchiului şi a mătuşii...

de Rodica Bretin

95 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

2 Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Rated 5 out of 5 stars.

Captivant! Am citit cu deosebită plăcere!

Like
Rodica Bretin
Rodica Bretin
Oct 17, 2023
Replying to

Întâmplările adevărate au un farmec aparte...

Like
bottom of page