Cronica barbară

Fragment de roman

Am fost ocupat toată ziua, dar gândurile mi se întorceau tot la apele verzui ale pietrei, iar mâinile îmi tremurau de nerăbdare. Nici pe Ahmad nu l-am văzut, fiind plecat cu unul dintre fiii stăpânului la magazinul din suk. Ciudat mai este timpul! Când ești nerăbdător, parcă te simte și ți se agață de picioare, deși altfel fuge ca vântul. L-am pândit toată ziua pe Ahmad, privind la porțile mari ce dădeau spre gang, iar în același timp, ascultând încordat zgomotele din casă. Deși până atunci nu-mi făcusem probleme că gestul meu ar fi avut vreo urmare, mai ales că mai furasem și înainte și nu se întâmplase nimic, am început să tresar la fiecare zgomot mai puternic. De câteva ori, vocile ridicate ale servitorilor m-au făcut să simt sudori reci, așteptându-mă să văd pe cineva țâșnind din vreo încăpere ca să mă apuce strâns de braț și să mă târască în fața stăpânului ca pe un hoț. Nu s-a întâmplat însă nimic de acest fel, așa că treptat starea de teamă mi s-a transformat într-una de anticipare plăcută a momentului în care Ahmad avea să intre pe poartă.

Când acesta a ajuns în cele din urmă, asudat, cărând în spinare un sac aproape la fel de mare ca el, m-am repezit la el prefăcându-mă că vreau să-l ajut și i-am șoptit că trebuia să-l văd după căderea întunericului. M-a privit cu ochi obosiți și a încuviințat ușor înainte de-a dispărea în întunericul unui depozit. M-am întors la treaba mea, dar toată seara am fost agitat și nu am mâncat aproape nimic, stârnind un potop de vorbe din partea Deebei, care mă crezu bolnav, sau măcar atins de soarele fierbinte al verii, și mă mână la culcare. M-am întins pe așternutul meu, alături de ceilalți robi, dar nu am adormit, ci m-am ridicat de îndată ce zgomotele casei s-au liniștit.

Am coborât în curte, atent să nu fac vreun zgomot. Locul era pustiu, luminat doar de stele. Când o umbră s-a desprins de lângă perete, am fost gata să scot un strigăt de groază.

– Ce te sperii așa? Nu tu m-ai chemat aici?

Ahmad m-a apucat cu brațul de după gât și și-a trecut mâna prin părul meu. Am răsuflat ușurat.

– Parcă erai un ifrit. Hai să vezi ce am pentru tine! am spus pe jumătate râzând.

Liniștea și întunericul făceau ca lucrurile să semene din ce în ce mai mult cu o aventură. L-am luat de mână și l-am tras după mine prin întuneric. Nu aveam nevoie de lumină, găseam locurile unde îmi ascunsesem comorile și cu ochii închiși. Ahmad s-a lovit de câteva ori de mobile și a chicotit. Era un joc – cea mai palpitantă aventură pe care mi-o aminteam, mai ales că o împărțeam cu un om la care țineam. În beznă, eram protejați ca și cum am fi fost în mijlocul unei câmpii pustii, iar o zeitate binevoitoare ar fi vegheat asupra noastră.

Am îngenuncheat în cotlonul în care îmi pusesem o parte din comoară și am pipăit cu mâna după crăpătura căscată aproape de podea. Năframa în care pusesem pietrele era acolo. Am scos-o cu grijă ca să nu o scap din greșeală, l-am tras pe Ahmad lângă o fereastră și i-am pus pietrele în palmă. Încă rădea ușor când a ridicat mâna la lumina ce venea de afară și le-a văzut. Mă așteptam să se bucure, mă așteptam să mă îmbrățișeze și să îmi mulțumească, dar în tăcerea ce se lăsase, am auzit un sunet înfundat ca o exclamație pe jumătate înăbușită de teamă.

– Sunt ale tale! Toate! i-am spus încă cuprins de fericire ca un copil de brațele mamei sale.

Ahmad nu zicea nimic, iar eu nu înțelegeam de ce tăcea.

– De unde le-ai luat? a șoptit în cele din urmă.

Tare aș fi vrut să îi văd mai bine expresia de pe chip, dar era prea întuneric.

– De peste tot, le-a găsit prin camere și prin curte, mai puțin asta verde. Pe aceasta am luat-o de la Eman azi dimineață, când a venit să vorbească cu mine. Dar stai liniștit, nu a observat, altfel ar fi zis cineva ceva până acum.

Am râs ușor și i-am dat un pumn în umăr.

– Haide, nu te bucuri? Sunt ale tale. Acum n-o să mai fii sărac, dar să-mi promiți că mă iei cu tine și nu mă lași aici.

Ahmad nu a zis nimic, dar nu mi s-a părut ciudat, fiindcă mintea mea era plină de voci vesele.

– Și asta nu e totul, mai am și altele. Așteaptă-mă aici!

Am fugit prin întuneric la cealaltă ascunzătoare aflată tot într-o crăpătură a peretelui, sub o scară. Pipăiam încă după batista înnodată, când am auzit voci mânioase deasupra capului și am înghețat. În întuneric, strigătele păreau și mai furioase. Am lăsat repede batista la locul ei și am ieșit în curte. Față de pustietatea de mai înainte, acum locul era plin de servitori ce arătau ca niște fantome în luminile lămpilor, ca niște duhuri ce ieșiseră în mijlocul nopții din găurile umblătoarelor. Nu îndrăzneam să mă gândesc ce se întâmplase. Mi-am făcut cu greu loc prin îmbulzeală destul ca să îl văd pe Muhammad, fiul cel mare al stăpânului, ținându-l pe Ahmad de haină și strigând la el. Nu înțelegeam prea bine ce-i spunea din cauza vocii deformate de furie, dar asta nu însemna că inima nu mi se strânsese în piept și nu bănuiam ce se întâmplase.

Muhammad ținea în mâna stângă năframa în care pusesem cele mai frumoase pietre pe care le furasem, inclusiv pe cea verde a lui Eman, și o agita prin fața ochilor îngroziți ai prietenului mei. Acesta încerca să se apere, să își strige nevinovăția, dar nu cu mare convingere. La un moment dat, a privit în jur cu o expresie hăituită și a dat cu ochii de mine. Am înțepenit, simțind cum tot sângele mi se scurgea în picioare, și am văzut numai stele jucând în fața ochilor. Trebuia să mărturisesc că eu luasem totul, că pe multe le găsisem pe jos, că le adunasem așa cum o pasăre hoață fură lucrurile lucitoare. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus adevărul. Probabil, m-ar fi bătut, apoi m-ar fi iertat. Nu cred că aș fi fost în pericol să îmi taie mâna sau să mă omoare din cauza vârstei mele fragede și a neînțelegerii lumii în care fusesem aruncat, dar nu am putut să scot o vorbă, parcă aveam gura încleștată. L-am privit și eu lung, și cred că inexpresiv, pentru că nu mai aveam control asupra feței și expresiei de pe ea. L-am văzut deschizând gura, gata să spună că eu eram hoțul, dar și închizând-o curând după aceea.

L-au înconjurat lovindu-l cu pumnii și l-au dus spre grajduri. Am rămas aproape singur în curte, privind buimac în urma lor, apoi nu mai știu ce s-a întâmplat, pentru că m-am trezit a doua zi cu mâna Deebei mângâindu-mi fruntea și cu vocea ei alinându-mă, fiindcă plângeam în hohote.

– Știu că erați prieteni, îmi spuse, și că fapta lui Ahmad te doare, dar nu te mai gândi la el. Așa a vrut Allah în mare mila lui!

Apoi am auzit-o murmurând cântat în timp ce-mi apropia de buzele arse de febră un șipot:

– În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător,

Laudă lui Allah, al lumilor Stăpânitor,

Cel Milostiv, Îndurător,

În Ziua de Apoi Cârmuitor,

Pe Tine Te cinstim, la Tine cerem ajutor,

Pe drumul drept Tu fi-ne Călăuzitor,

Drumul celor cu care fost-ai Tu dăruitor, nu al celor pe care Tu Te-ai mâniat, nici al rătăciților.[1]

Am clătinat din cap, simțindu-mă ca și cum aș fi avut între urechi o mână de boabe ce se mișcau dintr-o parte în alta.

– Trebuie să-l salvez, am șoptit, iar femeia a aprobat încet.

– Ești un băiat bun, dar nu te mai frământa. Inima celor care nu-l cunosc pe Allah nu are parte de liniște. Ahmad a ales drumul lui, așa că nu mai este aici, deci nu ai pe cine să mai salvezi. Așa a fost să fie!

Am deschis gura să îi spun adevărul, dar fălcile au refuzat să se descleșteze la fel ca în seara precedentă. Am vrut să întreb ce s-a întâmplat cu el și ce pedeapsă va primi, dar tot nu am fost în stare să scot un cuvânt. Am mai zăcut câteva ore, refuzând hrana cu care biata femeie mă îmbia. Deși stăteam cu ochii închiși, mă gândeam ce ar fi trebuit să fac ca să-l ajut pe Ahmad. Dacă aș fi mărturisit, m-ar fi crezut cineva? Nu cumva nu era prea târziu?

M-am ridicat în cele din urmă și am ieșit în curte în mijlocul agitației obișnuite. Mărfuri erau aduse sau scoase din depozitele de la parter, așa că nimeni nu mă luă în seamă. Parcă ceva mă făcuse, la fel ca pe duhuri, să nu pot fi văzut. Am ieșit pe poartă și m-am trezit pe ulița arsă de soare și la fel de aglomerată. Am luat-o spre suk, fără să am, de fapt, vreo țintă. Picioarele mă duceau singure, iar în curând m-am trezit lângă zidul grădinii unde petrecusem cu Ahmad atâtea clipe plăcute. M-am strecurat prin deschizătura de la poalele lui, mi-am făcut un culcuș în vegetația aproape uscată, la umbra unui sicomor, și am început să plâng cu sughițuri, ghemuindu-mă cu fața în îndoitura brațului. Încă de pe atunci simțeam că nu eram bun de nimic și că viața avea să-mi fie, în cel mai bun caz, un lung șir de dezamăgiri, atât pentru mine, cât și pentru alții. Am plâns până am adormit și m-a trezit răcoarea nopții.

M-am ridicat buimac, întrebându-mă cât trecuse de când mă ascunsesem în grădină. Poarta casei se închisese de bună seamă, așa că nu mă mai puteam întoarce în acel moment. Ar fi fost mai bine să rămân acolo decât să mă umblu noaptea pe străzi. Mă speria singurătatea locului, dar și mai mult să stau pe vreo bancă de piatră și să fiu în văzul tuturor. M-am răsucit pe spate și am privit în sus, printre ramurile sicomorului.

Cerul era plin de stele și traversat de un brâu mai luminos, plin de scânteieri de argint, ca una dintre broderiile făcute pe o pânză albastră de soția cea mai tânără a stăpânului. Am stat mult timp cu ochii pierduți la acea minune. Trebuie să fi existat ceva mai presus de oameni, ceva înalt și minunat, care să fi creat toate acestea. Poate că făptura aceea m-ar fi ajutat și pe mine, și pe Ahmad dacă aș fi ajuns cumva la ea și aș fi cunoscut limba ei.

Îmi minte îmi veneau tot felul de cuvinte, care proveneau, probabil, din limba părinților mei. Știam cum se zicea la cer în două feluri, dar existau și alte popoare și alte cuvinte, deci, care era limba cea adevărată și unde puteam să o învăț? De bună seamă că un astfel de lucru nu putea fi aflat într-o casă de negustor, oricât de bogat ar fi fost el, ci ar fi trebuit să merg în altă parte, poate chiar la capătul lumii.

Îmi imaginam un munte înalt, cu vârful străpungând cerul, și pe care, dacă urcam, aveam să găsesc drumul strălucitor de pe firmament. Mergând pe el, urma să ajung în regatul celui care zidise întreaga lume, iar acolo, dacă știam cum să-i vorbesc acestuia, precis avea să mă asculte și să-mi dea ajutor. Deeba îmi spusese odată o poveste despre un tânăr care urcase pe un astfel de munte, așa că nu era o speranță nebunească să mi se întâmple și mie același lucru.

Am stat așa mult timp, cu ochii pierduți la constelații, căutând un sens în felul în care stelele erau aranjate și chiar mi-am închipuit că, dacă întrebam ce trebuia, acestea aveau să-mi răspundă lăsându-și pleoapele peste ochii strălucitori. Stelele erau tăcute, dar asta nu însemna că nu îmi vorbeau, așa că nu m-am mai simțit atât de singur, iar lacrimile mi-au secat. Am adormit din nou și m-am trezit scuturat de umăr. Era încă întuneric, dar cerul nu se mai vedea – deasupra mea se lăsase o umbră neagră. Am vrut să strig, dar cred că am scos doar o exclamație de uimire, când o mână grea mi s-a lăsat peste gură și o voce mi-a mârâit la ureche:

– Un sunet de mai scoți, poți să-ți iei adio de la viață!

Am tăcut la fel ca stelele de deasupra mea. Dintr-o dată, cerul devenise foarte îndepărtat ca și cum cineva ar fi tăiat brusc drumul ce ducea la el.

Am fost răpit în noaptea aceea, deși pot spune că am mers cu ei de bună voie, dacă asta însemnă să urmezi pe cineva de frica morții. Am fost băgat într-un sac, apoi într-o ladă și scos din oraș a doua zi dimineața, și așa am călătorit până într-un loc destul de îndepărtat ca răpitorilor mei să nu le fie frică de eventualii urmăritori. Sigur că nu mă căuta nimeni la atâtea leghe de Cairo, pentru că nimeni nu știa că sunt acolo. Poate crezuseră că fugisem sau mă rătăcisem plecând în căutarea lui Ahmad, dar cu siguranță că umblaseră după mine mai mult prin hara, prin vecinătatea cartierului nostru, decât în afara orașului. Unde ar fi putut ajunge un copil blond, care de abia cunoștea limba, și care ieșea oricum în evidență?

Așa am fost pierdut pentru totdeauna, iar destinul meu nefast a început să îmi conducă viața. Am fost ascuns bine și vândut la un popas al caravanei unui bătrân care s-a arătat interesat de mine și care a mai și plătit prețul cerut.

[1] Sura Al-Fâtihah, Coran.

Ana-Maria Negrilă este absolventă a Facultății de Litere, scriitoare și traducătoare. A debutat, în 1993, cu povestirea „Fragile” în Jurnalul SF, iar prozele sale au obținut numeroase premii la concursurile de profil. A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: „Orașul ascuns” (2005), „Împăratul gheţurilor”(2006, 2018, 2019 – pentru care a obținut premiul „Vladimir Colin” în 2008) și „Lumile se prăbușesc” (2015, ebook). În 2016, i-a apărut primul volum al seriei „Stelarium”,„Regatul sufletelor pierdute” („Crux Publishing”), urmat, la câteva luni, de volumul al doilea, „Ascensiunea stelară”, un space opera unic în peisajul românesc de gen. În 2019, a apărut tot la editura „Crux Publishing” ultimul volum al seriei, „Agenții haosului”. În același an, drepturile de publicare ale romanului „Împăratul ghețurilor” pentru limba maghiară au fost achiziționate de editura „Metropolis Media”, iar acesta a fost publicat cu titlul „Jégcsászár”. În 2020, a publicat primul volum al romanului fantasy „Stăpânul umbrelor”, iar, în 2021, un roman de ficțiune istorică, „Cele patru oglinzi ale adevărului” (editura „Hyperliteratura”). Tot în 2021, romanul „Agenții haosului” a fost distins cu premiul „Vladimir Colin”, iar în 2022, romanul „Cele patru oglinzi ale adevărului” a primit premiul special al juriului la Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, Ediția a XXXIV-a. În 2023, va publica al doilea volum al romanului „Stăpânul umbrelor” și un alt roman istoric, „Cronica barbară”.