top of page

Artă și vandalism


Cultura între artă și vandalism - „Paper & Glue” (Hârtie și lipici), 2021


Aş vrea să vă recomand un film documentar și implicit imaginile statice la care se referă. Va trebui să aveţi răbdare pentru el. Şi neapărat să vă deschideţi nu doar mintea, ci şi sufletul. Nu ştiu prea bine cum ar trebui să îl comentez, pentru că mi-a plăcut şi m-a intrigat deopotrivă, iar tulburarea pe care mi-a adus-o are două capete – unul alb şi unul negrul, întocmai ca şi fotografiile despre care vorbeşte filmul. Mi-a plăcut bunătatea şi frumuseţea oamenilor, dar în acelaşi timp m-a intrigat indolența, delăsarea, violența lor. Nimic nou, a-ţi zice, la fel cum şi eu mi-am zis.

Numai că acest film, în adâncul lui, nu este nici despre oamenii care apar în el şi nici despre omul care a înfăptuit minunile – artistul francez de origine tunisiană, JR (Jean-Rene). Este despre artă şi puterea ei, chiar independent de valoarea ei, aşa cum o percepem în mod obişnuit. Desigur, pe fondul poveştii lui JR, aflăm despre povestea imigranţilor săraci ajunşi în Franţa, despre umanitatea deţinuţilor dezumanizaţi din închisoarea Tehachapi, Statele Unite, a mexicanilor săraci de la graniţa de nord cu SUA sau aflăm despre soarta locuitorilor din cea mai veche şi mai săracă favelă din Rio de Janeiro, Morro da Providencia. Toate sunt tulburătoare, prin uriaşele probleme ale comunităţilor respective sau ale oamenilor, indiferent cât li se datorează asta sau cât au cauze obiective.

Şi toate sunt acoperite cu hârtie lipită. Sunt tapetate de artistul francez cu portrete alb-negru ale oamenilor locului. Cât înseamnă asta pentru ei şi cât de celebrii îi face, scoţându-i din anonimat, este măsura mică a filmului. Măsura mare este dată de ce anume realizează actul artistic în timpul creaţiei sale, prin însuşi faptul creaţiei şi mai ales ce consecinţe produce ulterior.

JR este fotograf și artist graffiti. Aceasta este o formă de artă relativ nouă, constând în realizarea de imagini sau caligrafierea pe pereți care nu sunt destinați acestui scop. Conexiunea cu devalorizarea, prin vandalizare, nu provine doar de aici, ci și pentru că, inițial, măzgălirea pereților, monumentelor sau a mobilierului urban avea această finalitate. Sunt de acord cu această etichetă atât timp cât suportul este degradat, devalorizat şi nu înnobilat. Un graffiti pe zidul vechi al unei cetăţi este condamnabil şi trebuie sancţionat, însă pe un zid sau pe o clădire urâtă devine nu doar imagine şi culoare, ci chiar artă.

Etimologia cuvântului italian „graffito” este mult mai veche, însă ne interesează numai accepțiunea modernă a termenului, mai exact cea de după cel de-al Doilea Război Mondial, când găștile din cartierele americane își marcau teritoriul în acest fel, mai mult sau mai puțin estetic. Apoi a început încet-încet să predomine componenta artistică a acestei manifestări, a existat o preocupare artistică, iar, începând cu anii ’70 ai secolului trecut, a fost popularizat în New York, devenind artă, fiind adoptată mai apoi inclusiv de artiști veritabili. Graffiti ca mod de exprimare s-a legat inclusiv de muzica rap și hip-hop, originară din Bronx, fiind potrivită pentru genul de manifest promovat.

Tratamentul legal al graffiti-ului a evoluat și el și diferă de la țară la țară, în România continuând să fie considerat contravenție și sancționat ca atare. Prin alte părți ale lumii, pe lângă binomul estetic-distructiv, au fost luate în considerare și alte aspecte, precum calitatea vieții în țările sărace, libertatea de manifestare, sprijinul artiștilor, implicațiile mediului infracțional etc., dar, în general, rămâne o contravenție minoră.

Cert este că, deși a depășit stadiul de fenomen, graffiti crează o cultură și a devenit parte a culturii urbane. M-am gândit mult la afirmaţia mea din cadrul unui eseu mai vechi, unde am spus că nu există o evoluţia valorică a culturii, întrucât fiecare stadiu cultural şi-a avut propria valoare. Dar, existând o subcultură, ea pătrunde inevitabil din ce în ce mai mult în cultura veritabilă sau o influenţează şi o transformă. Ajungem, astfel, în prezența unei culturi mai modeste, mai slabe calitativ. Ceea ce contrazice aprecierea iniţială. Cultura poporului nostru, spre exemplu cea muzicală, este, deja, pătrunsă, formată şi cunoscută inclusiv prin genul manelelor. Mi se pare că este evident un pas îndărăt pe o scară valorică. Şi totuşi, văzând acest film, am rămas la convingerea că fiecare civilizaţie, popor sau ev, au o cultură valoroasă prin ea însăşi, independent de vreo scară, fie ea şi valorică. Cu precizarea că aprecierea aceasta nu se poate face din interior şi, mai ales, din prezent. Linia şi concluziile vor trebui trase abia peste zeci sau sute de ani. Şi atunci nicio cultură nu va putea părea mai valoroasă decât alta. Pentru că mare partea din cultură se construieşte prin şi de către artă, creația este implicită. Una complet liberă, neîncătuşată, neorientată, nefolosită pentru nimic altceva decât pentru ce se folosește ea singură, atunci când ecoul ei reverberează în mintea şi sufletele oamenilor. Și mă gândesc că – probabil – creaţia este atât de importantă şi binefăcătoare, pentru că însăşi existenţa are drept cauză actul creaţiei primordiale.

Estetica are regulile ei, iar acestea nu sunt simpla părere a teoreticienilor, ci își au izvorul în capacitatea artei de a crea emoție, dincolo de frumusețe. Și atunci când ceva crează această emoție în destinatarul artei (să zicem o emoție pozitivă), atunci suntem și în prezența valorii, pe care nu cred că avem voie, cu mici excepții, să o încătușăm.

Revenind la JR, el îmbină fotografia cu graffiti-ul. Realizează fotografii, le imprimă la scară mare, combină imaginile si apoi tapetează diverse clădiri sau structuri, poduri, schele, garduri, curți etc.. Însă a introdus în acest tip de manifestare un ingredient foarte valoros: spune poveștile unor oameni obișnuiți, săraci, defavorizați, marginalizați. Rezultatul este unul cu multiple fațete: renumele său ca artist, ajutorul direct și indirect dat subiecților fotografiați, semnalul de alarmă emis în societate. Și chiar mai mult: a reușit să scoată la suprafață bunătatea oamenilor și să creeze o coeziune spirituală chiar și acolo unde se credea că nu poate exista, spre exemplu între găștile din închisoarea americană, segregate de apartenența de rasă.

Această poveste din spatele actului de creație artistică este ea însăși emoționantă și valoroasă printr-o simbolistică ce adesea ne scapă, mai ales datorită mediului cultural destul de mult diferit în care trăim noi, în România. Dincolo de imagini, filmul documentar mertă să fie văzut, în ciuda abordării cinematografice ușor stranii.





38 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Cititorul

Comentários

Avaliado com 0 de 5 estrelas.
Ainda sem avaliações

Adicione uma avaliação
bottom of page