Curcan de Sf. Ioan

Pe 7 ianuarie, a doua zi după Bobotează, era în anii ’60 un fel de sărbătoare naţională. Două milioane de români îşi aveau onomastica deodată, ceea ce punea prietenii şi cunoştinţele în mare încurcătură: pe cine să aleagă? Fiecare avea printre rubedenii un Ion sau Ioana, sau măcar un Ionuţ, o Jana. Cum să îl prefere pe unul fără să îi supere pe ceilalţi? Un an la un Ioan, un an la altul, părea un răspuns rezonabil, însă ducea la o răcire a relaţiilor cu cei neglijaţi, măcar pentru 365 de zile. Unii braşoveni, mai inventivi, au găsit soluţia: se vor duce, pe rând, la toţi sărbătoriţii pe care-i cunoşteau. Pelerinajul începea dis de dimineaţă şi se încheia în miez de noapte, ori câteodată în zorii zilei următoare, de ziceai că a fost un al doilea revelion.

Dacă toată suflarea urbei trecuse măcar câteva nume pe lista celor cărora trebuia să le calce pragul, unchii mei aveau agenda plină. Paul era chirurg, Cezar internist, dar împărţeau aceeaşi faimă: niciun bolnav nu plecase fără medicamentele potrivite din cabinetul unchiului Cezar, iar fratele lui salvase pacienţi pe care alţi doctori pregetau să îi opereze, considerându-i fără speranţă. Cine nu voia să-i vadă în capul mesei pe domnii doctori? Foşti bolnavi recunoscători, nomenclaturişti ipohondrii sau oameni cu funcţii importante, toţi le trimiteau invitaţii de nerefuzat. Unchii reuşeau turul de forţă să nu supere pe nimeni. La fiecare popas rămâneau cât să schimbe nişte vorbe, gustau ceva, îşi muiau buzele în paharul de vişinată ori de vin, apoi, cu nevasta de braţ coborau în stradă, unde maşina directorului de la Spitalul Mârzescu îi ducea spre o nouă destinaţie. Cu atâţia foşti şi viitori pacienţi, prieteni sau obligaţii, unchii mei abia puteau să îşi tragă sufletul. Când să mai găsească vreme pentru tata, unul din milioanele de Ioani care îşi serbau ziua şi care, întâmplător, le era şi frate?

Toţi, cumva, găseau timp. Sângele apă nu se face, chiar dacă fratele cel mare era un simplu şi modest contabil. Vizitele unchilor semănau cu oprirea unui tren în gară; una-două auzeai iarăşi fluieratul locomotivei. Doctorii veneau, stăteau puţin şi plecau, grăbiţi să îşi continue periplul, iar asta se repeta an de an, ca o rutină. Ce nu ştiam era când vor veni. Momentul se schimba după cum bătea vântul relaţiilor sau intereselor. În iarna lui 1968 trecuse de prânz şi unchii nu apăruseră, ceea ce însemna că ne lăsaseră mai la coada listei.

Trezită de cu zori, mama pregătise pentru masa de Sfântul Ioan ce ştia că le place cumnaţilor ei: salată de boef, ouă umplute, gustări cu telemea, cârnăciori, pate de ficat. Platourile ornate cu gogoşari şi castraveciori muraţi aşteptau cuminţi în frigider. Să le pună pe masă ori să mai aştepte? Anul trecut se grăbise cu aranjatul bucatelor şi, cum unchii întârziaseră mai mult decât de obicei, maioneza se înmuiase, pateul prinsese pojghiţă, cârnăciorii se răciseră, frunzele de pătrunjel şi salată nu arătau ca abia culese din grădină. Şi ce greu era să faci rost de atâtea, la câte cozi stătuse, apoi robotise ore în şir în bucătărie, pentru nişte feluri de mâncare potrivite unor musafiri simandicoşi.

Nu-mi aminteam să o fi văzut pe mama stând degeaba. Când nu mesteca în oale spăla geamuri, vase, freca rufele în albie, dădea parchetul cu ceară, era mereu în mişcare, ca un perpetuum mobile din carne şi oase. Întotdeauna făcea ceva pentru casă, pentru mine sau tata şi, la urmă, când nu-i mai rămânea chiar nimic de isprăvit, se ocupa de ea. De Sfântul Ioan voia să arate bine în ochii cumnatelor şi îşi pusese părul pe moaţe, un fel de strămoaşe ale bigudiurile, din hârtie. Toate gospodinele deceniului şase, din Braşov până în Dallas, din Bucureşti până la Moscova, credeau cu tărie că sărmăluţele de pe cap le fac irezistibile în ochii bărbaţilor, luându-le mintea de la Războiul Rece. Aşa o fi fost, fiindcă nicio rachetă n-a pornit din silozuri, deşi în 1962 era cât pe ce să iasă rău în Cuba, poate fiindcă acolo femeile nu îşi făceau permanent.

Mama tocmai îşi potrivea ultimul moţ în păr, când am auzit telefonul şi soneria, deodată, de parcă s-ar fi înţeles dinainte. Am încremenit, aşteptând să se mai pornească vreo sirenă, însă nu era alarmă nucleară, doar musafirii care veneau, ca de obicei, pe neaşteptate. Tata s-a dus să le deschidă, eu m-am năpustit la telefon, iar mama a început un du-te-vino între sufragerie şi frigider, cu o iuţeală pentru care Superman ar fi invidiat-o. Una-două masa arăta ca un bufet suedez de la Aro Palace, cu aperitive atât de apetisante, de îţi venea să le mănânci întâi cu ochii. Din hol, tata a aruncat o privire spre mine, deja căţărată pe scaun şi cu mâna întinsă spre aparatul care continua să sune isteric. Cine putea fi? Ne întrebam asta amândoi, cu oarece îngrijorare. O dată, unchiul Paul fusese chemat la o urgenţă şi s-a ridicat de la masă ducându-se să îi umble unuia în măruntaie – era primul apendice pe care-l scotea chiar de Sfântul Ioan!

Telefonul a tăcut înainte să-l ating şi n-a mai sunat. Poate fusese o greşeală, deşi pe atunci oamenii aveau mai puţine cifre de ţinut minte şi era greu să le amestece; unii totuşi izbuteau. Existau însă greşeli pentru care îţi cereai de îndată scuze şi erai, la fel de repede, iertat şi gafe, cum făcusem eu cu un an înainte, când le încurcasem pe soţiile unchiului Cezar, fosta şi actuala, nu c-ar fi avut două în acelaşi timp. Asta era cu putinţă numai la mormoni – un fel de sultani ai zilelor noastre, care trăiau o viaţă simplă, de fermieri, în America –, cât despre unchi, amândoi divorţaseră de prima nevastă. La gândul ăsta m-a trecut un fior. Dacă mama şi tata vor păţi la fel? Oamenii mari se ciondănesc, exact cum fac copiii, doar că nu se împacă la fel de lesne... După o clipă mi-a venit să râd de frica aceea prostească. Ai mei nu se contraziceau vreodată, nici măcar nu ridicau glasul unul la altul. Mama, ca femeile, mai semăna câte o sămânţă de gâlceavă, însă tata care, cum spunea bunica „avea şcoala vieţii“– o lăsa să biruie în bătăliile mărunte ale zilei, fiindcă războiul cel mare nu se duce sub acoperişul casei tale, ci cu lumea de afară.

Am lăsat telefonul şi am alergat în hol, de unde se auzea foşnet de celofan, staniol şi hârtie creponată. Cui nu îi plac cadourile? Sărbătoritul zilei a primit o cravată vişinie – avea un sertar plin, unele de la mătuşile cele vechi, altele de la cele noi. Să fi fost o tradiţie? Tata nu purta cravate, aşa cum nu bea sticlele de coniac, whisky sau gin cu etichete negre-aurii pe care mama le aşeza frumos în vitrină, printre bibelouri. Eu am căpătat o cutie cu bomboane „Dezrobirea“, din cele scumpe, de metal. Nu mă omoram după fondante, dar cutia cu un ursuleţ albastru pe capac era numai bună să ţin înăuntru colecţia de nasturi.

Mama n-a primit nimic că nu era ziua ei, doar pupături pe obraz de la cumnate şi un compliment de la unchiul Cezar.

– Ce bine îţi stă astăzi părul, Hermiona!

Unchiul îi greşea înadins numele, iar mama se supăra de fiecare dată. Însă nu de-asta a dispărut ca un vârtej în baie, de unde s-a întors fără moaţe în păr. Noi, ceilalţi, ne aşezaserăm în jurul mesei rotunde din sufragerie – nu era vreme de pierdut, unchii aveau un program mai încărcat decât un vapor ce pleca vara din Portul Constanţa şi nu ştiam cât vor sta astăzi. Puţin sau foarte puţin?

Tata s-a grăbit să destupe clondirul păstrat pentru ocazii speciale, umplând paharele musafirilor cu pălică de Bihor şi pe-al meu cu Frucola, un fel de Pepsi autohton. Tanti Vera a strâmbat din nas la mirosul de ţuică, însă cealaltă mătuşă a dat paharul pe gât dintr-o înghiţitură, ca pe un schnapps la Octoberfest. Deşi nu era blondă precum săsoaicele din Ardeal, ci brunetă cu ochi verzi şi o tunsură de Mireille Mathieu – tanti Helga era nemţoaică get-beget. Acum un an unchiul Cezar se întorsese dintr-o excursie în RDG cu multe amintiri frumoase şi o nouă mireasă.

Mama a înlocuit paharul din faţa Verei cu unul de vişinată, dar nici de data asta nu a nimerit-o. Mătuşa – o admiratoare a lui Eliot Ness, nostalgică a prohibiţiei dintr-alte vremuri şi de pe un alt continent – a binevoit în cele din urmă să îşi deslipească buzele:

– Apă, fără bule!

Cumpărasem sifon şi ape minerale, din cele care se găseau pe atunci, Zizin şi Borsec. De apă plată nu auzisem şi, cum nu era să aştept să iasă bulele dintr-o sticlă, am umplut o carafă cu apă de la robinet, în bucătărie, am pus-o pe o tăviţă, apoi am adus-o la masă cu grijă, de parcă eram în Japonia, la ceremonialul servirii ceaiului. Cât despre unchi şi cealaltă mătuşă, n-au făcut nazuri nici la primul, nici la al doilea pahar de palincă. Or fi avut ei cămările pline cu clondire pe care scria Johnnie Walker, Hennessy sau Courvoisier, aduse de pacienţi cu relaţii la Shop, dar nimic nu se compara cu o băutură neaoşă, „care-ţi toarnă jeratic în cerul gurii şi îţi creşte păr pe piept“, cum a zis unchiul Paul – orice va fi însemnat asta.

Auzindu-l, Helga a zâmbit cu seninătate, ca atunci când nu înţelegea o anume expresie în româneşte, adică mai tot timpul, însă Vera şi-a privit soţul dezaprobator. Îmi plăcea mai mult mătuşa dinainte. Noua doamnă doctor, fostă asistentă medicală, „îi sucise minţile lui Paul“, zicea mama când cumnaţii nu puteau să o audă. Roşcată, cu pistrui de irlandeză, Vera fusese curtată de tot Spitalul Mârzescu, medici sau infirmieri. Îl alesese pe unchiul fiindcă era un bărbat inteligent şi fermecător, credeau unii, sau pentru că tocmai fusese numit şeful secţiei de chirurgie, considerau alţii, mai cinici ori mai realişti.

După încă o palincă, unchii uitaseră de noile neveste, întorcându-se în zilele când erau cei mai râvniţi burlaci din Chişinău. Tata şi fraţii lui petrecuseră destui ani acolo, unde bunicul, plecat din Ţara Bârsei, prinsese cheag: ridicase o gospodărie, cumpărase terenuri, avea până şi-un restaurant lângă gară. După al patrulea pahar amintirile înceţoşate începuseră să se limpezească şi am aflat o grămadă de lucruri despre nişte vremuri când nici mătuşile, nici mama nu erau încă în vieţile fraţilor. Tata îmi povestise câte ceva despre oraşul tinereţii lor, care fusese în ţara noastră şi-acum nu mai era. Hotarul se mutase peste noapte şi toţi românii rămăseseră cu căţel, cu purcel, într-o ţară străină, după care au trebuit să plece din Basarabia devenită a ruşilor, lăsând în urmă case, pământuri, recolte neculese. Ceva au luat totuşi cu ei: amintiri.

– Da, verile târzii din Chişinău, tocmai zicea unchiul Paul. Cumpăram câte o căruţă de pepeni şi o deşertam în pivniţă, să ne ajungă până în martie. Iar toamna...

– ... ca să culegem via aduceam o şatră întreagă, ţigăncile zdrobeau strugurii câte o săptămână, te îmbătai numai de la miros, i-a luat Cezar vorba din gură.

– Chiar la restaurantul gării, era unul care cânta romanţe mai cu patimă decât Zavaidoc, l-am auzit pe tata. Nu l-aţi prins, eraţi la Cluj atunci.

La spanioli, fiul cel mare moştenea totul, iar următorii fie se călugăreau, fie plecau să îşi caute norocul pe mare. Cutuma medievală ţinuse laolaltă averi care altfel s-ar fi risipit, şi-aşa, veac după veac, nobilii au devenit tot mai bogaţi, iar săracii... vai de capul lor! La români era altfel – n-o ştiam din cartea de istorie, ci de la bunica –, primul născut ducea greul. Pe el se sprijneau şi părinţii, şi fraţii.

Poate de asta, poate fiindcă n-avea chemare să ajungă doctor, tata rămăsese acasă când fraţii lui plecaseră la Cluj, la Medicină. Deşi se făcuse basarabean, bunicul era întâi de toate din Ardeal, unde oamenii nu sunt cheltuitori din fire. Îşi trimisese feciorii să înveţe pe brânci, fără pauze pe la bodegi şi cluburi, aşa că vreme de şase ani n-au primit de la el decât scrisori de încurajare. Cel care le trimitea bani era tata – pe ascuns, lună de lună, până când s-au întors în Chişinău cu patalamaua la mână, dar şi cu multe de povestit despre viaţa de noapte din oraşul studenţiei. Silită să lase în urmă Basarabia în 1941, familia tatei s-a rupt iarăşi: părinţii au rămas la Vlădeni, iar cei trei fii s-au mutat la Braşov.

Domnii doctori au ajuns curând renumiţi în oraşul de la poalele Tâmpei. Braşovul era mai mic pe-atunci, iar faima se răspândea iute chiar şi fără Facebook. De câte ori n-aveam să aud, îndată ce îmi rosteam numele de familie: „A, eşti fiica chirurgului? Nu? Atunci a internistului? Mai există un al treilea frate?“

Tata, contabilul de care nimeni n-auzise – poate fiindcă nu era invitat la petrecerile din casele fraţilor lui, unde venea toată protipendada Braşovului, iar mătuşile îl primeau în bucătărie când soţii lor erau ocupaţi cu un fost sau viitor pacient –, nu le-o lua în nume de rău. Pentru el rămâneau fraţii mai mici şi continua să aibă grijă de ei, în felul lui. Când mergea la vreunul deschidea uşa cu piciorul, fiindcă avea braţele încărcate cu pachete – nu că n-ar fi fost belşug în cămările unchilor, dar astea erau de la el.

Acum le-a turnat iarăşi din palinca după care se dusese tocmai în Bihor, unde se afla o faimoasă livadă de pruni.

– Grozavă! a aprobat Paul.

– Arde ca focul. Ar merge nişte slăninuţă la ea, a întregit Cezar.

Mama, care abia se aşezase la masă a sărit în picioare şi fuga în cămară unde era atârnat un dărab de slănină adusă din Vlădeni – mai bună decât cea de la măcelărie. A adus-o tăiată în felii subţiri de se vedea prin ele şi a pus farfuria în faţa unchilor.

– Sărut mâna, Hermenina dragă!

Cezar ştia bine cum o cheamă, dar o striga în toate felurile şi fără să se repete vreodată. Aşa erau doctorii, le plăcea să glumească, încerca tata să o împace. Fiindcă văd atâta suferinţă îşi cresc singuri o armură de os pe dinăuntru, luând totul în râs – viaţa, moartea, boala. Dacă le-ar pune la inimă, s-ar nărui ceva în ei şi le-ar tremura mâinile când să taie cu bisturiul. „Paul face asta“, răspundea mama supărată, „Cezar se plimbă prin saloane cu stetoscopul la gât“. Mama avea necazul cu numele încă de când i-l poceau copiii satului, dar nu se aşteptase ca ditamai doctorul să se poarte ca un plod fără minte.

Unchiul Cezar parcă îmi ascultase gândurile, fiindcă l-am auzit spunând:

– Unii n-au simţul umorului...

Apoi a început să fredoneze, ca pentru el, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă...“ Deşi se trăgeau din Vlădeni, ca şi mama, unchilor li se părea că familia lor era mai cu moţ decât altele, poate fiindcă se trambalaseră dus-întors la Chişinău, pe când ceilalţi rămăseseră în sat. Erau convinşi că tata ar fi putut să ia de soţie o orăşeancă, cum făcuseră ei, pe care să o dea pe una nouă, o dată la zece ani, cum tot ei îşi schimbaseră nevestele şi Trabanturile – unul cu un Renault, altul cu un Wartburg.

– Cezar!

Atât a spus tata şi unchiul a tăcut deodată, de parcă auzise glasul tatălui, nu al fratelui mai mare.

– Nu-l lua în seamă, cumnată, nu-i obişnuit cu palinca, a intervenit Paul, ca să împace pe toată lumea.

– Aşa-i, dă vina pe mine, a râs tata, semn că totul era iarăşi bine între fraţi.

Se ridicase în picioare, punând o mână pe umărul lui Cezar, alta pe al lui Paul şi mi-am adus aminte de o fotografie pe care mi-o arătase tot de ziua lui, anul trecut. În poza aceea el era în mijloc, ţinându-şi fraţii de după umăr, la fel ca acum. Cei trei zâmbeau, niciunul mai fericit decât tata, fiindcă Cezar şi Paul se întorseseră acasă de la Cluj, plecaseră liceeni şi erau doctori acum, cu numele scris pe plăcuţe deasupra uşii unui cabinet de pe strada Ştefan cel Mare, chiar în centrul oraşului. În albumul cu amintiri se aflau şi alte fotografii din Chişinău, iar într-una se vedea o casă lungă, pe modelul celor din Ardeal; până şi cocoşul de tablă din vârful acoperişului privea mereu spre Vlădeni, de oriunde ar fi bătut vântul.

Una dintre pozele din Chişinău era de grup: tata şi fraţii lui înconjuraţi de vreo duzină de băieţi şi fete îmbrăcaţi după moda dinainte de război. În album erau şi poze cu prieteni de-ai tatei de-acum – şi unii, şi alţii aveau chipuri vesele, însă bucuria celor de astăzi nu părea adevărată, ci parcă le retuşase cineva feţele, ridicându-le colţurile gurii... Apoi erau hainele. Cei din Chişinăul anilor ’30 păreau desprinşi dintr-un cadru de film. Bărbaţii cu jachete Esquire, pantaloni largi, cum se purtau pe ringul de swing, cravate de mătase cu nod Windsor şi pantofi din piele în două culori; femeile în taioare, cu umeri căptuşiţi, talii de viespe ajutate de corsete, fuste strânse pe şolduri, pălării descoperind cochet bucle prinse cu agrafe, eşarfe în culori pastel. O eleganţă ce le venea bine, ca o a doua piele. Prin contrast, fotografiile luate la un grătar după 1 Mai arătau bărbaţi în costume ieftine, femei în rochii înflorate, cu părul ascuns sub pălării-clopot. Pe ultima pagină a albumului instantaneele din timpuri diferite se nimeriseră faţă în faţă. Nu două epoci erau închise în fiecare, ci două lumi: una ce credea că viitorul îi aparţine, iar alta care nu aştepta nimic de la ziua de mâine.

Paul şi Cezar nu făcuseră războiul, dar trecuseră prin destule, întâi în Basarabia – unde părinţii lor pierduseră tot –, apoi în Vlădeni, când gospodăria bunicilor fusese înghiţită de colectivizare. La Braşov fraţii o luaseră de la capăt, noroc că doi dintre ei aveau meserii cu căutare. De doctor şi de popă are nevoie toată lumea. În anii ’60 medicii şi familiile lor o duceau mai bine decât mulţi, plecând chiar în excursii prin Europa de Est, ceea ce le dădea iluzia libertăţii. Când lanţul e mai lung, câinii uită că-l au, umbla o vorbă la români. Unchii mei îşi închipuiau că sunt încă în acea fotografie îngălbenită, cu colţuri şifonate, izbutind uneori să se convingă că puteau trăi acum la fel ca atunci.

O astfel de zi era Sfântul Ioan, sărbătoare în care mesele românilor arătau mai ceva ca la restaurant. A noastră dădea pe dinafară de tăvi, platouri, pahare şi carafe, când mama a apărut cu o nouă tipsie cu antreuri, încercând să o înghesuie între şunca de Praga şi crenvuşti.

– Ermino, ne răsfeţi cu atâtea feluri!

Paul, care ridicase vocea ca să se facă auzit peste glasurile Helgăi şi Verei, ce discutau ceva cu însufleţire, s-a pomenit cu două felii de pastramă în farfurie şi o şoaptă la ureche.

– Mai încet, ne aud vecinii...

Îndată mi i-am şi închipuit, de cealaltă parte a peretelui sufrageriei, atârnaţi de câte o ureche-ventuză: întâi Vasile, tâmplarul moldovean, apoi nevastă-sa şi fiică-sa, ba chiar şi pechinezul familiei – toţi ca într-un basorelief de pe Columna lui Traian, intitulat „Daci ascultând secretele romanilor“. Pe vremea proprietarului sas etajul fusese un singur apartament, iar zidurile dintre camere erau subţiri, nu chiar „ca hârtia“ cum zicea mama, dar destul ca să ne simţim într-o mare familie, părtaşi fără voie la ce se petrecea dincolo. Normal că nici vecinilor nu le scăpa vreun cuvinţel când mama ţipa la mine, scoasă din sărite de vreo trăznaie de-a mea; îşi aducea atunci aminte că avem ascultători, ca la radio, şi amuţea brusc, făcându-mi semn să o urmez în bucătărie. Până puneam două uşi între noi şi familia Spireanu, îi trecea supărarea; în loc să mă muştruluiască, îmi dădea ceva bun să mănânc. Avea şi vecinătatea foloasele ei...

Paul era la – al câtelea? – păhăruţ de rachiu, moment în care îi veneau idei, unele fericite, altele nu.

– Ia de-aici icrele negre. Ştii că nu-mi plac!

În tăcerea lăsată deodată unchiul Cezar a trimis în eter o nouă rachetă verbală.

– Pleacă d-aici cu curcanu’! Mi-a ajuns friptura de fazan. Poate un picior de homar să mai iau, ori nişte caracatiţă, salata de fructe de mare poţi s-o laşi. Mai adă pâté de foie gras, din ăla canard, ar merge cu Armagnac-ul!

Şi-aşa s-a pornit tămbălăul, unchii îşi dădeau ghes, mama făcea feţe-feţe, tata s-a stăpânit o vreme, dar până la urmă a trecut de partea lor, strigând după un consommé şi gâscă în aspic. Vera şi Helga chiţăiau subţire, deşi ultima nu pricepuse pe de-antregul poanta, mie mi-era milă de mama, dar tot m-a pufnit râsul, prea era din cale-afară ca domnii doctori să se poarte ca nişte puştani.Toţi parcă dăduseră în mintea copiilor şi, sătulă să mai ţină piept torentului de fantezii culinare, mama s-a lăsat dusă de şuvoi.

– Purcel la tavă nu vreţi? A mai rămas de ieri, are până şi mărul în gură. Altfel, îl dau la pisică.

N-aveam pisică, dar ce conta, unchii au salutat propunerea cu aplauze. Din cauza tărăboiului, nici n-am auzit soneria. Abia la al doilea apel tata s-a ridicat, pornind spre uşă. Până să deschidă s-a făcut linişte şi toţi cei de la masă ne-am răsucit capetele spre femeia care apăruse în prag, în capotul de diftină care era uniforma oricărei gospodine şi cu nelipsitele sarmale sub o basma galbenă.

– Ce le-am zis? E Veronica.

Şoapta mamei n-a ajuns decât la mine, dar musafirii au înţeles ideea fiindcă se uitau de parcă venise Ana Pauker în uniformă kaghebistă. La rândul ei, vecina rămăsese cu ochii lipiţi de platourile de pe masă, căutând să dea de urma homarilor, icrelor negre, sau măcar a unor coaste de godac. Ce vedea era o masă de sărbătoare, mai bogată poate decât ar fi trebuit de ziua unui sfânt ce se întâmpla să fie şi om al muncii – însă nu destul ca să aibă ce scrie într-o scrisoare anonimă pe care s-o trimită unde trebuie. Sau avea?

Era în 1967, când nimeni nu murea de foame în România; galantarele goale şi iernile cu calorifere reci nu se întrevedeau încă la orizont, ieşind din negura anilor ’80. E drept, magazinele n-aveau de toate şi încă ceva în plus, cum era în Occident, dar nici doar praful de pe rafturi. Cu bani, cu relaţii, puteai cumpăra mai multe decât s-ar crede acum, privind în urmă. Iar păienjenişul cunoştinţelor se întindea pretutindeni, învăluia totul cum o va face mai târziu țesătura păianjenului virtual al internetului. Tata nu era conectat destul de sus ca să plece într-un concediu la Praga, dar de nişte kaiser, muşchi ţigănesc sau carne de-o fleică putea face rost.

Veronica şi-a muşcat buzele, întinzându-i mamei râşniţa de cafea pe care, vezi bine, venise să i-o înapoieze, deşi nu-mi aminteam cu ce ocazie o împrumutase. Poate fusese înainte de naşterea mea, o perioadă la fel de îndepărtată precum era dinozaurilor. „De ce ai ochii atât de mari?“ îmi venea s-o întreb, ca Scufiţa Roşie pe lupul găsit în patul bunicii, cu boneta pe cap şi plapuma trasă până peste bot. Dacă ar fi avut ochelari, vecina şi i-ar fi pus, doar o vedea pateul de iepure, jambonul afumat şi ce mai aiuraseră unchii mei sub inspiraţia palincii! Într-un târziu a plecat vorbind singură, în gând bineînţeles; pe atunci nu existau telefoane mobile, iar cine monologa cu glas tare pe stradă era luat pe sus de miliţieni şi dus la Spitalul de nebuni de pe strada Mihail Eminescu.

Mama a închis uşa, apoi s-a uitat la râşniţa de bronz pe care o ţinea în mână.

– Asta nu-i a mea.

A fost ca şi cum o baghetă nevăzută s-ar fi răsucit în aer, dând tonul unui râs general, într-un crescendo bubuitor. Lui Cezar îi dăduseră lacrimile, Paul bătea din palme, Helga şi Vera hohoteau într-un duet cristalin, cum le stă bine unor doamne, tata şi cum mine le ţineam isonul, numai mama tăcea, înnegurată şi parcă-i auzeam gândurile. „O să ne reclame. O să scrie ce-a auzit, nu ce a văzut.“ Disperarea ei era atât de comică încât un al doilea val de râsete s-a spart de peretele cu vecinii ca de o faleză din carton.

La sfârşit, tanti Helga s-a aplecat spre unchiul Cezar, vorbindu-i destul de tare ca să audă toţi:

– Nu trebuia să fim la Dănceşti?

Fraţii tatei aveau o listă de sărbătoriţi pe la care trebuiau neapărat să treacă în pelerinajul de 7 ianuarie, din care nu bifaseră nici jumătate. De obicei la noi stăteau ca pe ghimpi, cu ochii la ceas. Câteodată îi puneau tatei cadoul în braţe, apoi se scuzau că nu pot rămâne, deja sunt în întârziere, îi aşteptau oameni importanţi, fratele nu trebuia să se supere... Iar tata înţelegea, cum să nu, aşa cum la Chişinău fusese mereu fiul mai mare, cel cu responsabilităţile, pentru ca fraţii lui să îşi trăiască tinereţea neîmpovăraţi de griji.

– Ne aşteaptă de vreo oră, a spus şi Vera, brusc alarmată.

Dăncescu, unul dintre sfinţii Ioan din acea zi, era directorul spitalului unde lucrau amândoi unchii. La el nu mergeau în dorul lelii, când le venea bine, ci la minutul la care fuseseră invitaţi. Iar acum, dezastru, întârziaseră şaizeci!

În loc să sune goarna plecării, Paul a ridicat din umeri.

– Anul ăsta petrecem la fratele nostru Vania.

Cumnatele au schimbat o privire consternată, dar Cezar a dat pe gât restul de palincă.

– Familia mai presus de toate!

Amândoi au întins paharele şi tata, Vania cum îl numeau la Chişinău, le-a turnat fericit, de parcă acesta era cadoul pe care-l aşteptase de ziua lui.

– Ermino, ce ne mai aduci de mâncare?

Cezar nu îi greşise numele, însă mama nici măcar n-a băgat de seamă. Nu pregătise decât aperitive. Alte dăţi musafirii gustau câte ceva şi plecau. Acum, platourile erau aproape goale, iar ea n-avea nimic în cuptor.

– Ciolan cu fasole, a răspuns cu jumătate de voce. Şi o ciorbă de văcuţă...

Se pregătea să dea drumul unui potop de scuze, însă Paul a aprobat meniul, încântat.

– Bune! Adu-le încoace.

Mama se răsucise deja pe călcâie, gata să dispară în bucătărie când, în urma paşilor ei cam şovăielnici, a bubuit glasul lui Cezar:

– Nu uita de biftecul tartar. Îmi lasă gura apă!

de Rodica Bretin