De ce plâng bărbații

Fragment din eseul „De ce plâng bărbații”, care face parte din volumul „Ideologia Valorii”, în curs de apariție la Editura Pentru Artă și Literatură.

Concepţia că bărbaţii nu plâng ori că nu trebuie să plângă, este greşită. Plânsul este generat de stări emoţionale şi orice om care se încadrează în limitele unui oarecare normal, are emoţii. Bărbaţii sunt şi ei oameni şi se presupune că şi ei au emoţii de genul celor care generează lacrimi. Este drept că ei plâng mai puţin – aparent pentru că sunt insensibili. Însă lucrurile nu stau deloc aşa. Pur şi simplu ei sunt sensibili la altceva decât femeile. Şi având în vedere că avem doar două genuri, diferite sub foarte multe aspecte, unul dintre ele este inevitabil altfel decât celălalt.

Manifestarea emoţiilor sub forma plânsului este o necesitate fizico-psihică dictată de nevoia de adaptare la mediu. Tocmai pentru că are şi o pronunţată componentă psihică, nu întâlnim această manifestare emoțională la nicio altă fiinţă în afara omului. Chiar dacă anumite manifestări pot fi asimilate plânsului, numai omul îşi arată starea prin acest comportament deosebit de complex. Plânsul are două mari realităţi obiective generatoare, care nu au nimic de-a face nici cu sexul individului, dar nici cu motivele imediate.

Din moment ce există în mod natural, înseamnă că plânsul este necesar. Prin plâns răspundem unui stimul şi suntem nevoiți să îi răspundem, pentru că astfel ne descărcăm, ne uşurăm, percepem stimulul ca fiind mai puţin nociv şi depăşim mai uşor situaţia. Iar plânsul nu aduce numai modificări psihice, ci şi fizice, având acelaşi beneficiu.

Plânsul este determinat şi influenţat din două mari direcţii. Prima este natura umană. Chiar dacă bărbatul a fost înzestrat cu capacitatea de a plânge – ceea ce dovedeşte pe deplin faptul că plânsul e ceva normal chiar şi pentru bărbaţi – rolul său şi instinctele sale sunt orientate într-o direcţie unde plânsul excesiv, sensibilitatea excesivă, sunt nocive. Civilizarea parcursă în ultimele câteva mii de ani este o perioadă infimă, insuficientă pentru a modifica bagajul genetic ancestral al bărbatului. Pentru a-şi îndeplini rolul în contextul traiului pe această planetă, el trebuia să fie puternic, chiar insensibil în unele privinţe. Alţii trebuie să se poată baza pe el, astfel că el, bărbatul, structural şi instinctiv nu se poate lăsa pradă aceloraşi emoţii ca femeile sau copiii. Tăria sa psihică constă şi în această insensibilitate care îşi are rolul ei normal, necesar şi perfect modelat de natură în această direcție. Această insensibilitate nu trebuie nicidecum considerată condamnabilă. Fără ea este posibil ca indivizi, familii, triburi sau chiar societăţi umane mai mari, poate chiar specia noastră, să nu fi putut supravieţui. Aşadar, înainte să-l considerăm primitiv sau barbar, să reţinem necesitatea incontestabilă a insensibilităţii lui.

Lumea modernă este caracterizată de o umanizare tot mai pronunţată, consecinţă a evoluţiei în tandem om-societate, ceea ce înseamnă şi o modificare a părţii masculine a speciei în sensul unei sensibilizări tot mai mari. Mediul nu îi mai cere să fie ca acum mii sau chiar şi numai sute de ani, astfel că pur şi simplu nu mai are nevoie să fie dur. „Natura” înconjurătoare, mediul în care trăieşte omul modern, nu impune cu aceeaşi pregnanță necesitatea de a fi insensibil la unele aspecte ale vieţii, mai ales că acestea nu se mai petrec, nu se mai întâmplă cu aceeași frecvență. În noul context plânsul se poate manifesta mai uşor.

A doua direcţie dinspre care plânsul este influenţat şi deopotrivă analizat, este mediul cultural din care face parte persoana, în speţă bărbatul. Viziunea pe care o are societatea asupra plânsului sexului tare, impregnează fiecare bărbat încă din copilărie, astfel că el adoptă ceea ce crede, vrea şi promovează societatea lui. Dacă plânsul este o ruşine în societate, atunci bărbatul nu va plânge ori dacă o va face, se va ascunde. Altfel va fi considerat slab. În societăţile occidentale moderne, caracterizate de egalitate, deschidere, armonie, comunicare, plânsul bărbatului a devenit acceptat și chiar apreciat, dovedind că şi el simte, este sensibil, are şi o latură delicată, umană, latură apreciată în zilele noastre mult mai mult decât brutalitatea.

Însă transformarea sub cele două aspecte, natural şi cultural, reprezintă totodată o îndepărtare relativ nocivă de natura masculului. Înainte de a detalia, trebuie să facem diferenţa dintre bărbăţie şi masculinitate. Masculul uman trebuie să dea dovadă de bărbăţie în foarte multe situaţii fireşti. Nu mă refer aici numai la conflicte, pentru că acestea reprezintă doar o mică arie unde bărbăţia trebuie manifestată. A fi masculin ține mai mult de aspect, atitudine şi de atracţia, deseori sexuală, pe care o generează apariţia unui bărbat. Acele caracteristici ale sale (printre care şi aspectul) care arată cu evidență că el aparţine jumătăţii puternice a speciei umane. Însă am văzut foarte mulţi bărbaţi cu un aer pronunţat masculin, dar care, din păcate, nu au fost capabili să dea dovadă nici măcar de o fărâmă de bărbăţie în diverse situaţii. De asemenea, am constatat cu surprindere şi bucurie că şi reciproca este valabilă. Pentru că bărbăţia nu este condiţionată de aspect şi de forţa fizică, ci de moralitate, de caracter şi de instincte fireşti, neatinse de evoluţia societăţii şi a mediului cultural.

Spuneam că îndepărtarea de pornirile naturale este nocivă pentru că deocamdată este prea devreme pentru asta în viaţa speciei. Deşi credeam că lumea a depăşit stadiul în care bărbatul trebuie să fie dur, vedem că doar ne-am amăgit. Acele vremuri se întorc cu o brutalitate şi mai mare, o brutalitate căreia dacă vrea să îi facă faţă, bărbatul modern trebuie să uite plânsul. Sensibilitatea excesivă redevine o slăbiciune pentru simplul motiv că însăşi lumea regresează, redevine barbară. Vremurile brutale cer şi crează inevitabil fiinţe brutale, capabile să îi facă faţă şi să supravieţuiască în „noile” condiţii. Totuși, a nu plânge nu este echivalentul lui a fi brutal, iar tăria necesară depășirii unor situații limită nu echivalează cu dezumanizarea bărbatului și nu trebuie să îl transforme mai mult decât îi este necesar. Iar situația ideală este aceea în care el redevine bun, blând și sensibil cât mai curând după încetarea situației limită. Această – să-i zicem – reumanizare, depinde de multe aspecte, în general fiind influențată de caracter, educație, nivel de cultură, moralitate, un psihic solid etc. Întotdeauna situațiile limită vor accentua ceea ce bărbatul, omul în general, este cu adevarat în intimitatea ființei sale. Vor aduce la lumină fie bunătatea, fermitatea, echilibrul, fie brutalitatea. Însă insensibilizarea temporară este necesară tocmai pentru a nu se petrece dezechilibre ireversibile în mintea omului. Ea este necesară pentru ca reumanizarea să poată avea loc. (...)

de Eugen Gomboș