top of page

Despre Franța

Actualizată în: 10 apr.

Despre ţara mea, Franța maritimă și nu numai


„Istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă” - Napoleon Bonaparte



Nu ştiu dacă minciuna se referă la istoriile lumii sau la istoria fiecăruia dintre noi, pentru că am certitudinea că, din parcursul unei vieţi, noi păstrăm numai ceea ce este bun, frumos și hrănitor pentru sufletul care începe să trăiască din amintiri. De aceea e bine că putem scoate din sipet imagini frumoase, sunete venite din alte lumi, apusuri de soare, valuri de mări îndepărtate sau oceane mult visate. Eu am găsit în Franţa, minuni și frumuseți nebănuite, mi-am regăsit visele și m-am întâlnit cu mine pe o poteca la malul oceanului. De atunci nu mă mai las pradă deznădejdii, tristeții sau depărtării, de atunci mă țin strâns de mâna, mă iubesc şi am grijă de mine, așa cum nimeni nu a știut, nu a putut, nu a vrut sau nu a avut timp să o facă. Despre cum am început să descopăr, să gândesc și să visez în limba lui Victor Hugo este o istorie lungă, înceată și blândă, un fel de refugiu, o salvare şi o reconstruire. Începuturile vin din clasa a V-a. De atunci sunt mulți și frumoși ani de copilărie, tinerețe, visări și începuturi.

            Aș dori să vă povestesc despre cum am descoperit eu minunile, cu ochii larg deschiși, cu sufletul la gura și cu răsuflarea tăiată. O să încep cu începutul: Paris ! Am văzut cam tot ce învaţasem în școală, ce citisem, ce visasem. Am ajuns la Pantheon, în inima Cartierului Latin. În anul 1744, în cursul războiului de secesiune al Austriei, Ludovic XV se îmbolnăvește și cere în rugăciunile sale ajutorul Sfintei Genoveva, protectoarea Parisului, care îl vindecă în mod miraculos. Drept mulțumire, acesta se duce în pelerinaj la mănăstirea situată pe muntele Sfintei Genoveva și promite călugarilor să reconstruiască mănastirea după o mie de ani de uitare. După încă 20 ani, când visteria își revine, regele își ține făgăduiala și pune piatra de temelie a noii clădiri a mănastirii, care până la apariția turnului Eiffel a fost punctul zero de interes al Parisului.

La Revoluție, francezii l-au ucis pe rege și neputând să lase edificiului numele „mănăstire” l-au numit Pantheon, transformându-l într-un așezământ laic, cum sunt de altfel, cultura și educația. Aici și-au găsit somnul de veci Victor Hugo, Voltaire, Rousseau, Marie Curie sau Jean Moulin, Simone Veil. Tot la Pantheon,  în cupola domului, este Pendulul lui Leon Foucault, o minune a fizicii, mișcarea Pământului demonstrată în fața ochilor nostri. Un fir de oțel de 67 metri suspendat de înălțimile cupolei care ține o sferă de plumb de 28 kilograme și care lasă pe nisipul de pe podea mărturia că pământul se învartește, după cum a mărturisit Galileo Galilei. De fapt nu este pendulul care se mișcă ci punctul unde este el legat din înălțimea cupolei, deci, pământul.

O alta minune care îți taie răsuflarea este „Le Mont Saint Michel”. Este un loc magic, o insulă, o stâncă, o bucată de pământ în ocean care a devenit mănastire în cinstea arhanghelului Mihail, protectorul monarhiei franceze, considerat mesagerul între cer și pământ. Acesta a fost construit și locuit încă din anul 966 când au venit primii calugari benedectini. Statuia Sfântului Mihail tronează din înaltul cerului asupra așezării. La momentul fluxului, când oceanul vine cu viteza ”unui cal în galop” cum spun francezii, insula este înconjurată de apă, izolată și se așterne parcă o liniște, o tăcere ca de refugiu, o mirare, o încântare, o teamă că ești în mijlocul oceanului și numai el știe ce îți pregătește. Este o clipă miraculoasă în care te simți suspendat între cer și apă, pe o stâncă, într-o mănăstire, unde parcă auzi corul îngerilor, murmurul veșniciei și nemuririi noastre. Acolo sus, pe o bancă, în fața orgii, în liniștea care domnea în urma pașilor unor măicuțe, am simțit că trăiesc veșnicia într-o clipă, am visat cu ochii deschiși și am înțeles că dacă fericirea există, ea are forma acelei lacrimi care mi se prelingea pe obraz, am simțit că am atins un vis. Nu știam că, odată ce ai gustat din măreția acestui moment, vine dorința puternică, vie, persistenta să revii, să păşesti pe treptele pe care mii de ani și-au purtat visele oamenii.

Să vă povestesc acum despre un loc descoperit acum câtva vreme când ne-am decis să petrecem o săptămână de vacanță pe insula Noirmoutier. O vară frumoasă, cer senin, drum frumos, ne apropiem de coastă, încep să se vada pinii maritimi pe care Napoleon III a decis să îi planteze ca să fixeze solul miscator al nisipului purtat de vântul oceanului Atlantic şi desigur, să îmbunătățească calitatea aerului coastei pentru ca familiile care veneau vara să profite de binefacerile parfumului dulce al acestor spectaculoși arbori. Șoseaua șerpuiește frumos și brusc se pierde în apă. Eram la ora fluxului, şoseaua era acoperită de patru metri de apă și noi eram în fața a ceea ce francezii numesc „Passage du Gois”. De doua ori pe zi șoseaua este acoperita de ocean care vine, așa cum spun ei, cu viteza unui ”cal în galop”. Evident că am revenit să vedem cum apa vine și pleacă. Când apa se retrage, oamenii aduc coșuri și adună cu o greblă și cu o lopată „la palourde”, scoici. Am vrut să văd cum vine apa. Ea vine încet. Problema este că atunci când îți ajunge la glezne, nu mai poți fugi cum ai fugi pe nisipul uscat. Apoi crește centimetru cu centimetru și îți prinde piciorul care se ridică tot mai greu. Urcând până la patru metri acoperă încet șoseaua, stâlpii care o străjuiesc, refugiile pentru cei mai puțin prudenți, care se ridică, din fericire, peste nivelul maxim al apei. Localnicii povestesc despre turiști care au fost surprinși, despre localnici care nu au calculat cum se cuvine pericolul. Natura are regulile ei care se cer respectate. Insula este o destinație de vacanță minunată. Aici am văzut cum localnicii usucă apa oceanului și se ocupă cu o îndeletnicire milenară, aceea de a fabrica sarea. Sunt munți de sare, frumoasă, albă, strălucitoare, netratată cu nimic, așa cum o scot din ocean, iar prima care înflorește sub soare, se numește „les fleurs de sel” adica flori de sare. Este multă muncă. Cei care se ocupă din tată în fiu de această îndeletnicire știu cum să mânuiască greblele și utilajele cu care adună sarea, cum să o întoarcă, să o strângă și să o valorifice. Turiștii sunt duși să viziteze locurile unde sunt exploatările de sare cu un atelaj, o căruță frumoasa, cu coviltir. Pe drum te poți opri la un crescător să guști stridii, pentru că acestea fac parte din tradițiile locale, din mândria lor, din ADN-ul francezilor. Tot pe această frumoasă insulă am vizitat  „Ile aux Papillons”, locul unde se găsesc cele mai frumoase, colorate și prietenoase specii de fluturi din lume. Poți vedea cum evoluează fluturii de la stadiul de ou și cum zboară nestingheriți printre turiști.

Am vizitat în Franța și „Ille de Re”. Insula asta este atât de frumoasă că, uneori, când vorbesc despre ea, mi se pare că nu s-au inventat cuvinte care să exprime cum sunt diminețile și cum se leagănă în briza zilei „les roses tremieres” care aici cresc pe unde vor ele și cât de colorate au ele poftă. Insula, pe  care o poți străbate cu bicicleta, este pentru mine măreață, simplă, sfântă și caldă. Mi se pare că are ceva din frumusețea unei amintiri suspendate în timp. O odă închinată frumosului,  păcii,  culorilor și demnității. Are un parfum aparte, o prospețime de început de lume. Pentru mine este chiar un început, începutul iubirii mele pentru Franța.

La o oră de mers pe apă cu vaporul, de la Ile de Re, ajungem la Ile d’Aix.  Drumul pe apă trece pe lângă Fort Boyard, o fortificație militară care nu a servit decât ca închisoare de mare securitate și ulterior pentru emisiuni de divertisment. Ile d’Aix este o insulă mică, izolată, pe care nu circulă mașini. Aici trăiesc în medie 200 locuitori. Florile cresc nestingherite, sunt la ele acasă, este vorba de cele care la noi se numesc nalbă, sunt de toate culorile, formele și depășesc gardurile. Această micuță insulă, unde timpul parcă s-a oprit în loc, este insula unde este casa Împăratului Napoleon Bonaparte, unde acesta a fost ținut ostatic de englezi, după înfrângerea armatei franceze condusă de Napoleon I după bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815. Înainte să decidă unde să îl exileze, au vrut inițial să îl trimită în America dar, dată fiind personalitatea acestuia, au înțeles că era nevoie de timp și multe formalități să poată să fie trimis atât de departe. Au decis în cele din urmă ca acesta să fie exilat pe insula Sfânta Elena, unde și-a găsit sfârșitul trist, în 1821, otrăvit cu arsenic cum spun istoricii, deoarece gloria și patriotismul său dădeau fiori reci conducătorilor armatelor engleze care îl țineau sub bservație strictă. Sfârșitul lui Napoleon a fost grăbit pentru că englezii erau siguri că ar fi pregătit o mare evadare și o răzbunare pe măsură.

Stiti ce este un far? Eu am vizitat mai multe faruri, care de care mai spectaculoase și mai încărcate de istorie, dar dintre toate aş vrea să vă povestesc puţin despre cel mai reprezentativ, și anume „Le phare de Corduan”, un far care funcționează, care are angajații săi, care se numesc‚ „les gardiens des fars”, care se găsește în estuarul Gironde pe coasta de vest a țării mele de adopție și este la șapte kilometri de coastă. Este o bijuterie arhiecturală care a fost construită în 1611 și prevăzută cu  un apartament regal și o capelă, fiind singurul care are în dotare un loc de cult. Inițial avea 37 metri dar a fost modificat în 1789 și astăzi se înalță până la  67.5 metri. A fost supranumit „Versailles des meres” iar francezii îl numesc cu mandrie „le roi des phares et le phare des rois”. Este un loc emblematic pentru regalitate, pentru arta și tradițiile francezilor, pentru felul în care știu să păstreze, să valorifice și să respecte istoria.

În vara trecută, în luna septembrie, a venit vremea să mergem la Marsilia. Aici am ajuns pentru că am petrecut vacanța la Martigue, supranumită „La Venise Provencale”. Mediterana cu apele ei albastre, cerul oglindit în ele, luna ce se reflectă noaptea în mare. Este o destinație de vis. Istoria spune că aici au venit grecii și au exploatat munții de granit construind Marsilia. Au muncit greu, au lăsat dovada trudei lor, blocuri mari de piatră pe care nu au mai apucat să le transporte. Au rămas urmele carelor care transportau blocurile de piatră. Şanţuri săpate în stânca drumului, sub greutatea pietrei, curbe în drum și în istorie, despre un popor care a înfruntat marea, urgiile, timpurile și a venit până pe  coasta nordică a Mediteranei să construiască Marsilia. Aceasta este construită în jurul vechiului port din centrul istoric. Vederea îți este captată de micile ambarcatiuni care se odihnesc în apa portului vechi. De jur împrejur respiră o lume, trăieste un popor norocos să fie binecuvântat cu atâta măreție. Pe colina din fata vechiului port tronează catedrala Saint Marie de la Garde. De sus, orașul ţi se arată în toată splendoarea. Frumuseţea este cum spun francezii „a couper le soufle” adica să îți taie respirația, panorama este greu de imaginat și greu de uitat. Catedrala este o operă arhitecturală și picturile din interior sunt de văzut, revăzut, studiat, învățat, însușit și înțeles. Acesta nu este un obiectiv turistic, este un obiectiv de studiu. În oraș mai există o alta catedrală, „Sainte-Marie-Majeure” pe scurt „La Major”. Deoarece este colorată în culorile alb și căramiziu, care alternează ca niște dungi, francezii spun că este în pijama. Anii petrecuți în acestă frumoasă țară, mi-au oferit ocazii nebănuite și lectii pe care nu le-aș fi avut vreodata trăind numai pe plaiurile noastre. Istoria se vede altfel, orizonturile se lărgesc, limitele se estompează, suntem cetățeni ai acestei lumi, trăim și respirăm în acord cu principiile acestei lumi.

În acelaşi timp, fiecare revenire, fiecare regăsire, orice zi petrecută în România mă face să o iubesc mai mult, să o apreciez mai mult, să doresc să îi cunosc valorile, istoria, cultura și oamenii. Cea mai mare bogăție a noastră, ca popor, sunt oamenii. Nu știu câte popoare ar fi putut răzbi aşa cum am reusit noi să ne desprindem, să ne lovim şi să nu ne plângem, să ne respectam obiectivele, pe noi si pe ceilalți. Câte popoare ar fi știut să accepte, să se reinventeze, să se adapteze și să recunoască unde am greşit, când am greşit și să ne îndreptăm.

Românii au o esenţă tare, o genă care ne ține treji, o dorinţă de devenire și o conștiință constantă a iubirii. Ne slefuim din mers, am reuşit să ne scuturăm de prejudecăți, să judecăm, să nu ne pierdem în amănunte si să fim selectivi. Mai avem însă multe de învățat, de șlefuit, de trăit.


 de Carmen Prodel


Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.




Carmen Prodel s-a născut la Brasov în 1957. A urmat cursurile Academiei de Studii Economice Bucuresti. A lucrat ca expert contabil. În 2012 a plecat în Franța, devenind cetățean francez în 2019. În prezent, locuiește în România la Ploiesti, iar în Franța locuiește în departamentul Corrèze, inima verde a Franței. Este unul dintre autorii prezenți în volumul III al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. apărută la Editura „Minela”, din București, în 2023

 

 

165 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comentarios

Obtuvo 0 de 5 estrellas.
Aún no hay calificaciones

Agrega una calificación
bottom of page