Despre speranță

 „Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor”, de Adrien Candiard, Ed. Spandugino, 2023.

Mă pregăteam pentru una din predicile duminicale zăbovind asupra parabolei bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Atras de contrastul celor două personaje, îmi imaginam cursul epic al predicii în lumina unui avertisment pe care Mântuitorul îl face fariseilor arghirofili: „voi vă arătați drepți în fața oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile fiindcă ce este de preț pentru oameni este urâciune în fața lui Dumnezeu” (Lc. 16,15), și am sfârșit prin a-mi organiza cuvântul în jurul inspiratei conferințe a părintelui Adrien Candiard, susținută la Lourdes, pe care o dezvoltă în cartea de față.

Stăm sub povara acestui avertisment întreaga viață încercând să urmăm „creștinește” calea spre Hristos, măcar cei care spunem că suntem, și ne găsim, de multe ori, în ipostaza celui care se arată drept doar prin cuvinte, fără a se vedea în fapte. E problema și a celor doi protagoniști din parabolă care ajung în locuri nepotrivite după imaginea lumii acesteia. E greu să alegem drumul cu Hristos când ne sunt oferite atâtea cărări care ne ispitesc.

Cartea părintelui dominican Adrien Candiard a căzut „ca o mănușă” nu doar pe tema evangheliei, la care mă oprisem, ci pe gândirea unei creștinătăți care pierde pe zi ce trece contactul cu realitatea lumii în care se află și față de care nu are nici o reacție notabilă. Îmi amintește, într-un fel, de cartea lui Chantal Delsol: „Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp”, care prevestea o distrugere din interior a creștinismului atâta vreme cât creștinul nu-și va asuma realitatea propriei mărturisiri.

Dacă parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr ne ajută să ne reevaluăm,  cu sinceritate, „profilul creștinesc” în relație cu Hristos, cartea părintelui Adrien ne arată un posibil model de urmat, care e ancorat în realitatea diurnă sub chipul speranței. Speranța/nădejdea de care vorbește părintele Adrien depășește încadrarea obișnuită a virtuții într-un optimism „orb”, care refuză să vadă  realitatea dificultăților mizând pe ajutorul necondiționat al lui Dumnezeu, și se regăsește în curajul de a accepta să renunți la toate falsele speranțe. Iar pentru asta ai nevoie de a alege cu curaj. 

„Pentru a spera în Dumnezeu, trebuie să accepți să renunți la celelalte speranțe, la toate speranțele alternative, la toate plasele de siguranță care ne împiedică să facem marele salt către încrederea în Dumnezeu; toate aceste speranțe alternative pe care câteodată ajungem să le confundăm chiar cu Dumnezeu și al căror eșec ne descurajează atât de mult”, spune părintele Candiard (pg.45).

Autorul își întărește argumentarea prin referința pe care o face asupra cărții profetului Ieremia. Cartea profetului cuprinde cuvântări și profeții rostite în cursul celor patruzeci de ani de activitate ai lui, la care se adaugă unele aspecte istorice și biografice menite să explice unele profeții din timpul scrierii cărții. Profetul vorbește în primul rând de ascultarea plină de iubire față de Dumnezeu și vestește judecata acelora care nu acceptă că viața religioasă ține în primul rând de curățirea inimii și a minții fiecăruia. Profetul respinge formalismul religios. Dacă ne mulțumim să-L chemăm pe Dumnezeu,  dar continuăm să trăim în păcat, suntem vrednici de judecată pentru că nu mai facem deosebirea între adevărată închinare și magie, între Dumnezeu și idoli. Ieremia a proorocit  căderea Ierusalimului dar și realizarea Noului Legământ scris în inimile noastre.

Părintele Adrien analizează premisele cărții profetului în contextul lor istoric amintind de modul în care Ieremia vedea credința. „Credința lui Ieremia nu-l facă pe acesta un optimist, ci un realist foarte rece. Ieremia cântărește raporturile de forțe, fără să țină seama de posibilele intervenții miraculoase ale Domnului Savaot și ale nenumăratelor Sale armate de îngeri”(pg.17). Era adeptul unei credințe care privește realitatea în față și nu trăiește într-o lume magică în care Dumnezeu îți rezolvă toate problemele. De aceea, pentru părintele Adrien, profetul Ieremia e un adevărat magistru al speranței,  pentru că speranța profetului nu este un fel de optimism orb care refuză să vadă dificultățile ci curajul de a le înfrunta.

Prima parte a cărții: „Speranță și false speranțe”, pornește de la o idee care ar trebui să ne dea mai mult de gândit : rolul creștinilor de a da speranță lumii. Autorul atrage atenția asupra unui fenomen des întâlnit: creștinii sunt din ce în ce mai lipsiți de speranță, nu au nici o contribuție la dezbaterea națională, la modele, la angoasele și pasiunile colective angrenate în această dezbatere. Din acest punct de vedere există o „depresie națională generală”.

Oglinda pe care o face societății franceze pare universală,  amintindu-mi de cea a lui Jean Sévillia, în care cadrele culturale de referință se schimbă într-un ritm alert iar generațiile rămân blocate în aceeași lipsa de înțelegere reciprocă având agende de lucru mult prea diferite. Schimbările economice, sociale și culturale care până mai ieri reprezentau speranța într-un progres continuu pentru o lume mai bună au devenit incerte.

Astăzi vorbim în alți termeni despre progres, nu mai înseamnă îmbunătățirea lucrurilor ci evitarea înrăutățirii lor, spune părintele Candiard. Progresul de acum ține de evitarea consumului excesiv de resurse, de evitarea poluării solului și a aerului, de a evita sa ne distrugem planeta. Un semnal de alarmă trage și Paul Kingsnorth prin cartea sa: „Mai putem salva lumea? Confesiunile unui ecologist convertit la ortodoxie”, în care limpezește, din perspectiva credinței, mutațiile sociale și ecologice prin care trecem.

La toate acestea părintele Adrien face o analiză a condiției creștinului de azi, care trăiește  mai degrabă un drum individual al crucii decât un marș triumfal, în care Biserica trece printr-un proces de pierdere a importanței sale și a vocației sacerdotale,  iar creștinismul este ignorat de cultura comună ce pare a pierde până și simpla origine creștină a sărbătorilor (vezi semnificația „modernă” a Crăciunului).

Pe fondul pierderii influenței credinței creștine în Franța, se simte o revenire a discursului religios datorat apariției islamului, a doua religie în Franța de azi și prima raportată la acoperirea mediatică. Meditația lui Houellebecq din romanul „Supunere”,  care a stârnit atâtea discuții în anul 2015, se pare că nu mai e neapărat o ficțiune. Dar a începe să reafirmi valorile creștine „împotriva islamului”, spune părintele Candiard, înseamnă să nu mai ai nimic creștin în ele.

Regretul ar trebui să înceapă de la eșecul transmiterii credinței generațiilor următoare care au abandonat orice fel de practică religioasă. Nu poți să nu te întrebi dacă are vreun sens această mișcare de descreștinare și de ce este îngăduită de Dumnezeu. Sunt creștinii sortiți să trăiască într-un fel de ghetou, în adevărate arce ale lui Noe, după modelul „opțiunii Benedict” a lui Dreher?

Sfatul părintelui Adrien este filocalic: să renunțăm a căuta să vedem triumful Bisericii pentru a putea accepta triumful crucii. Opțiunea de a rezista lumii într-un spirit de fortăreață este contrar spiritului evanghelic, ce ni-L descoperă pe Hristos atenționându-și discipolii asupra viitoarelor persecuții. Nici măcar tentația de a ne victimiza mereu nu are o logică creștină. Motivația de a face bine în ciuda tuturor relelor care-mi stau înainte,  e singura legitimitate pe care o am în calitate de creștin.

Partea a doua a cărții: „A spera în viața veșnică”, continuă exemplificarea din cartea Ieremia arătându-ne că singura speranță care a putut compensa distrugerea Tempului, căderea regatului și izolarea profetului a fost făgăduința lui Dumnezeu: „Voi fi cu tine”. Iar această făgăduință cere să renunți la toate consolările imaginare pentru că speranța creștină speră în mod necesar împotriva falsele speranțe care ne protejează întâlnirea brută cu lumea reală în care ne așteaptă Dumnezeu.

Părintele face diferența între speranța obișnuită - așteptarea ce-și umple propriul vid imaginându-și ce o va împlini - și speranța în Dumnezeu care nu poate fi reprezentată, pentru că Dumnezeu este mult mai mult decât ne putem imagina despre El. De aceea speranța creștină nu-și trage sursa din nevoia noastră, nu e o așteptare, ci este dar, pentru că Dumnezeu s-a dăruit cel dintâi. Singura dificultate pare a fi primirea darului. „A spera înseamnă a fi deja în posesia darului”.

Realitatea spre care ne conduce părintele este hotărâtoare pentru creștinul de azi. A-L avea pe Dumnezeu nu este un proiect ci o realitate. Această realitate nu este o proiecție a ce se poate întâmpla într-un viitor proxim ci speranța în Dumnezeu, pe care o avem deja în sufletul nostru. L-am cunoscut deja! După cuvântul fericitului Augustin: „fericirea înseamnă să continui să-ți dorești ceea ce ai deja"”.

Speranța primește un sens concret: a crede că Dumnezeu ne face capabili să punem bazele unor acte veșnice, pentru că viața veșnică începe acum și se continuă în eternitate. Nu primim viața veșnică ca răsplată, nu e un refugiu din calea răului sau a finitudinii universului personal, ci ne permite în mod concret să luăm lume prezentă în serios. Este ceea ce n-au făcut nici unul din cei doi protagoniști ai evangheliei menționate la început.

Mântuitorul ne deschide calea spre viața veșnică invitându-ne să renunțăm la frontierele dintre cele două vieți acceptându-le ca una, pentru că doar așa putem schimba „apa vieții obișnuite în vinul vieții veșnice”, răul absolut în bine inestimabil.

Modul în care putem atinge această performanță, spune părintele Adrien, este legat de Cruce. Nu ea este cea care ne salvează ci felul în care Iisus a trăit acest supliciu. Mântuitorul și-a dat viața pe cruce iar crucea a devenit instrumentul mântuirii.  Nu s-a arătat ca victimă, a ales iertarea. Aceasta ar fi conduita firească a unui creștin, a accepta sacrificiul de a te dărui mereu celorlalți,  răstignindu-te între comoditatea ta și nevoie celuilalt.  Pare ceva banal dar foarte greu de asumat.

Antrenamentul îl facem prin Sfânta Euharistie, de care ne împărtășim participând la metabolismul liturgic al propriei existențe, pentru că nu putem să învățăm să ne dăruim viața dacă nu începem să primim. Resursele proprii ale inimii sunt limitate de aceea avem nevoie de iubirea lui Hristos, ce nu mai este doar idee/concept, ci o trăim conștienți prin participarea la Sfânta Liturghie.

Concluzia părintelui este provocatoare. Să învățăm din nou să mergem, trăind  orizontul speranței în vederea vieții veșnice din noi, căutând în toate prilej de a iubi,  chiar răstignindu-ne.

de Cristian Muntean