top of page

Dicționarele iubirii

Lupta universului literar cu inerția cititului este aprigă și acolo unde aparent, declarativ sau convențional, se spune că încă se mai citește mult sau suficient de mult ca să se privească alte piețe din jur cu superioritate, de la o înălțime deja recunoscută cel puțin de europeni și de americani. Adică unde alundeva decât în Franța?  

Dincolo de faima pieței de carte franceză, poate exagerată, vom da câteva cifre care, fară să fie neapărat un punct de referință sau de alarmă, dau totuși o anume imagine a fenomenului și arată pentru început o tendintă de îndepărtare a lumii actuale de cea mai veche, mai accesibilă, mai directă și, fără îndoială, mai utilă formă de educație, dar și de acces la frumos și satisfacții estetice, reconfirmată de-a lungul timpului: cititul.

Se citește mult în Franța? Evident că mai întâi ar trebui stabilit ce înseamnă de fapt „mult”, la ce se raportează „multul” și cui de datorează el? Desigur că nu ne așteptăm ca făcând o paralelă între piețele de carte franceză și română, după un criteriu oarecare logic, să avem surprize. Ne vom referi doar la proporțiile  diferențelor. Să privim unele cifre date de statistică, mai puțin la nivel de titluri noi apărute anual în cele două țări (din lipsă de elemente pe piața română) și mai mult a sondajelor ce se ocupă de numărul de cărți citite.

Doar pentru a ne face o idee, statistica spune că noi românii citim, în medie, 5 minute pe zi, iar 35 % dintre noi declară senini că nu au citit niciodată o carte. Acest adevăr ne îndepărtează serios de scopul demersului de a analiza situația critică a pieței de carte, făcând mai degrabă inutilă analiza. Am putea continua cu cifre la fel de triste citând statistici care spun că aproape 70 % dintre români nu au citit o carte în ultimul an, că doar 20 % citesc o dată pe lună și că numai   8 % citesc zilnic. Să ne oprim aici cu statisticile înainte de a ne demoraliza și a reanunța la analiza propusă pentru a discuta și despre restul de necazuri, multe la număr, suportate de industria de carte și de sateliții ce o compun și întregesc.

În Franța, la nivel de literatură, măsurătoarea numerică a noilor titluri se face în fiecare început de septembrie, la întoarcerea din vacanță, cu ocazia începutului  de an școlar/universitar. „La rentrée litteraire”, marele eveniment pregătit cu atenție si speranță de edituri, ziare, critică si elita universitară de specialitate, ne propune prin editurile prezente la marea întâlnire,  cca. 700 de titluri noi literare, adică, forțând puțin afirmația, în medie cam două cărți pe zi. Ca sa fim corecți până la capăt, vom spune că cifra este ceva mai mică dacă dorim să vorbim doar de literatura franceză. Am spus însă că este vorba de titluri noi, deci nu avem ce să ne reproșăm la nivel etic. Nu pare mult pentru imaginea mereu cosmetizată a culturii franceze dar (atenție!) vorbim, totuși, de titluri cu adevărat noi, lansate pe piață de literatura franceză și de titluri editate în premieră pentru cărțile care au autori nefrancezi, de obicei americani sau europeni. Nu intră, deci, în acest calcul reeditările, critica literară, cărțile de călătorie, turistice, tematice. Nici manualele sau culegerile școlare. Intră, însă, multe noutăți ca teme și ca mod de abordare cu rolul de a înviora piața de carte sau cu scopul de a atrage cititorii prin texte de cultură diversă, nouă și concentrată. Astfel de teme și abordări, într-o perioadă de criză de timp sau de reevaluare a priorităților, s-au dovedit rețete de succes literar și comercial.

Să mai adăugăm câteva observații care lămuresc subiectul. Parisul este locul în care cititorii au diverse ocazii să se întâlnească cu cartea, cu autorii și editurile. Dacă ne referim la organizarea saloanelor de carte, de fiecare dată, televiziunea, prin TV5 Internațional și France 2, editorialele, „Le Figaro” și „Le Monde”, dar și Organizația Internațională a Francofoniei fac front comun penru atingerea scopului principal de răspândire și consolidare a culturii latine și limbii franceze în competiție cu sferele de cultură engleză și germană. Plasate la intervale opuse în timp, Saloanele de carte mereu primăvara, în luna martie sau aprilie, iar „les réntrées litteraires” mereu toamna, în septembrie, au scopuri declarate, opuse: saloanele de carte au scopul de a confrunta literatura franceză cu literatura internațională, în timp ce „les entrées littéraire” rămâne ocazia obligatorie de analiză pur națională „în familie”, care va identifica, cu sinceritate lucidă, starea națiunii literare.  

Analiza de toamnă a criticii literare și editoriale are în spate ei eforturile unor cunoscători pasionați, competenți și, aș spune, atenți în sensul preocupării de a pregăti noua generație de elevi și de studenți în spiritul clasic al scolii de tradiție franceză care a dat de-a lungul istoriei, tonul înnoirii în cultura si arta europeană. Pentru că marile piețe de carte concurente, cea engleză sau/și americană, au căutat permanent fisuri în temele propuse de literatura franceză, venind cu liste masive de critici și furnizând argumente care, în loc să adune mulți adepti, mai degrabă au atras cititorii și criticii să citească și mai mult operele apărute în Hexagon.

Deci, mai important decât să ne ocupăm de o anumită carte este să observăm ce tendințe are piața franceză de carte în ultimii ani, în căutare de cititori și soluții oferite studenților care își aleg temele de licență în domeniul literaturii și artei. Iar succesele de public, măsurate în numărul de exemplare vândute, se adună la grupa de lucrări de antologie, dicționare literare și eseuri scurte ce răpesc doar puține minute și pot asigura o doză concentrată și gratuită de cultură utilă pentru o temă de cercetare în învățamântul universitar, pentru un test fulger de cultură la o discuție în familie sau între prietenii apropiați. Să luăm, deci, mai mult sau mai puțin la întâmplare, un exemplu de astfel de carte vândută la început de an universitar, cu ocazia unui târg de carte atent organizat.

Desigur, lista numelor celor care fac parte din marele grup de organizatori sau colaboratori ai saloanelor si târgurilor de carte este lungă. Dacă în USA nu am putea trece cu vederea la acest capitol numele lui Grant Rosenberg, eternul manager de programe, în Franța, numele lui Pierre Assouline apare ca cel mai vehiculat cu ocazia unor târguri de carte indiferent de tematică, ocazie sau interes ascuns. Iar explicația este că unor astfel de autori și lucrări, editurile și librăriile le datorează apariția cărților ce le asigură prin vânzări existența de zi cu zi. Evident că problema vânzărilor, legată direct de interesul cititului și, cam la fel de direct, de puterea de cumpărare a publicului, cere o analiză mai amplă care iese din intențiile mele. Dacă am vorbi despre prețurile cărților trebuie să avem în vedere că o carte, la lansare, costă mai mult și are prețuri comparabile, chiar comparativ egale în Franța și România, deși nivelul de trai e total diferit. Ceea ce este, de asemenea asemănătoare, este politica de preț în timp. O carte reeditată după un timp, în varianta românească „format redus” ( de exemplu colecția de broșuri Polirom TOP 10) sau în franceză „livre de poche”, are un preț redus la jumătate sau chiar la 40 % din valoarea cărții la momentul lansării. Oprim aici observațiile pur comerciale.

Ceea ce, însă, putem vedea din punct de vedere literar e preocuparea intensă a unor autori ca Pierre Assouline de a veni cu abordări noi care pot servi de punct de plecare pentru subiecte interesante, cu libertăți surprinzătoare de a privi altfel lucruri care păreau bătute în cuie definitiv, de secolele trecute. Sau cel puțin de a obliga critica și studenții pasionați să verifice, o dată în plus, textele cunoscute pentru a le revalorifica.

Dar cum își destăinuie Pierre Assouline propriile intenții? Dacă citim textul de pe ultima copertă a lucrării sale recente, „Dictionnaire amoureux des ecrivains et de la Litterature”, vom afla de la autor că: „J’ai toujours aimer aller á la rencontre des écrivains, le plus souvent chez eux, voir a leur bureau, celui-ci étant eventuellement établi dans un bistrot ou au restaurant, sauf a les accompagner dans leur promenade”. Dacă, de obicei, textele scrise pe ultima copertă au rolul de a atrage cititorul (un rol mai mult sau mai puțin comercial), în cazul de față pare că Pierre Assouline simte mai degrabă nevoia să se explice față de acea critică literară care apără continuitatea unor date existente anterior. Critica nu se dezice ușor de o afirmație deja făcută, acceptată unanim și reluată prin citate și note frecvent folosite, confirmate sub semnături grele.

Dar de ce s-ar teme Pierre Assouline de consecințele afirmațiilor sale despre autori dacă acestea s-au obținut direct de la surse, din birourile lor reale sau improvizate într-o cafenea, la o masă dintr-un restaurant frecventat de scriitor sau într-un decor de parc la o plimbare – interviu? Avem și aici un răspuns ce se lasă mai mult ghicit pentru că Assouline strecoară prea multe noutăți, mult prea multe noțiuni nediscutate cu nimeni și ca atare neconfirmate, decât de el însuși. De exemplu, el redefinește, în dicționarul sus amintit, noțiuni arhicunoscute și arhifolosite în mod curent în creațiile, comentariile si recenziile noastre, „cele de toate zilele”: Academia Franceză, Prietenie literară, Bibliotecă, Calomnie, Clasic, Comedia Franceză, Violența critică, A critica, Director literar, A se opri din scris, Gen literar, Nobel Prix etc..  

Dar ce citim în dreptul unei astfel de poziții a Dicționarului? Răspuns: Nu vom citi o definiție clasică, desigur, ci un text care reia o temă veche, o poveste comentată ce va genera alte comentarii, o discuție mai veche reluată care va naște alte discuții. De exemplu, la litera A, iată începutul cometariului lui Pierre Assouline despre Academia Franceză: „Nu știu care e opinia dv. în ceea ce mă privește, micile istorii despre culisele acceptărilor/alegerilor din Academie, mă fac să mă amuz. Ne punem întrebarea dacă nu cumva cei aleși deja, nu sunt acolo cu scopul de a-i împiedica pe alții să fie admiși” (pag. 21). La definirea statutului de Editor, la care se ajunge, prin ricoșeu, pornind de la cea de Director literar, ni se precizează că, din punct de vedere funcțional, „nu ești Editor doar în orele de la birou, ci permanent, sâmbăta, duminica și în zile de sărbătoare. Nu este vorba de o meserie, ci de un mod de a trăi și o stare de spirit, dacă nu chiar de o viziune asupra lumii” (pag. 272).

Nu vom continua cu exemplele. Cele date anterior oferă deja, suficient de bine, imaginea de ansamblu a abordării acestor definiții, cu tentă ironică spre critică, ce atrag cititorii și chiar autorii care au suferit daune morale în contact direct cu editorii, cu care au fost în conflict, iar motivul conflictului a fost evident din vina Editorului. Acest mod de a prezenta lucrurile, relativ riscant, nu îl va afecta pe autorul Dicționarului atâta timp cât amosfera emanată de textul citit păstrează nuanța preponderant ironică. Evident, orice dicționar ce face parte din seria de „Dicționare ale iubirilor”, scris după criterii total neclasice, este văzut de mulți specialiști ai domeniului cu ochi critici. Cum scopul declarant al prezentei analize este semnalarea creșterii interesului pentru astfel de lucrări, nivelul calitativ al realizării cade automat în plan secund. Ce interesează este creșterea neașteptată a acestor tipuri de lucrări literare de interes documentar. De asemenea, modul de prezentare deosebit ar fi și el o sursă de inspirație pentru teme la fel de particulare.

Seria „Dicționarelor de dragoste ” nu este nouă ca apariție. Și-a serbat deja, în anul 2023, aniversarea a 23 de ani de la înființarea ei de către Jean-Claude Simoens. Nouă, însă, e atracția specială manifestată de cititori pentru colecție, apetitul pentru literatura scurtă și plină de răspunsuri la întrebările pe care și ei, cititorii, și le-au pus de-a lungul timpului despre scriitori și operele lor, un apetit renăscut pentru informația diversă, reunită în dicționare si antologii.

Dintre scriitorii care si-au găsit spații generoase în colecție îi menționăm pe Hugo, Camus, Stendhal, Flaubert, ceea ce nu e de mirare. Apoi alte teme, mai ales cele cu iz de jurnale de călătorie, au descris Italia, Marocul sau USA, Parisul, dar și teme diverse cu subiecte luate din natură și chiar din sport.

Ca peste tot în marile metropole, apetitul pentru citit poate fi măsurat rapid cu ocazia marilor saloane si târguri de carte. Apoi prin sondajele făcute la posturile de televiziune sau prin statisticile prezentate în revistele de profil. Evident, sunt și alte căi mai puțin ștințifice la îndemâna oricărui om predispus să observe și să noteze. Parizienii, am mai spus-o printre rânduri, seamănă mult cu noi în mai tot ceea ce înseamnă apetitul pentru cultură, dar și lipsa de timp. Viteza cu care își iau zilnic porția de stress și de luptă cu viața se concentrează în zicala lor preferată ce definește parizianul: „Metro, boulot, dodo!” ( Metro, muncă, somn!), luată din versurile lui Pierre Beard, încă din 1951. Dar, la fel ca noi, parizianul poate face două lucruri deodată. De exemplu, citește în metrou. Tot mai mulț, tot mai des și tot mai avid. Să-i numărăm pe toți călătorii absorbiți de texte citite în viteză. Sunt destui. Este o altă formă de a măsura pofta pentru citit. Apoi, tot ce ne rămâne de făcut este să investim cât mai mult în mijloacele de transport!

 

Note:

  • Grant Rosenberg – Scriitor, scenarist și producător de seriale de televiziune la studioul „Paramount” din USA, implicat în producția de hituri si supravegherea de seriale de mici dimensiuni. A funcționat ca vicepreședinte la „Walt Disney” și „Disney Sunday Movie”. Creatorul serialului „Time trax” din Australia. A lucrat simultan la mai multe studiouri din diverse țări.

  • Pierre Assouline (n. 1953) – jurnalist, cronicar de radio și de televiziune, romancier și biograf francez, fost redactor-șef al revistei „Lire” și redactor al revistei „L’Histoire”, membru al Academiei „Goncourt”. Din anul 1980 e consilier al Editurii „Balland”. Este conferențiar la Institutul de Studii Politice din Paris.

  • Pierre Assouline – „Dictionnaire des amoureux des écrivains et de la Litterature”, Edition Edi 8 et Plon, 2022.  

  • „Dicționarele iubirii ” – colecțíe de texte clasificate în ordine alfabetică fără structură liniară și fără a avea o prezentare enciclopedică, scrisă sub formă de eseuri, de natură declarat subiectivă. Creată în anul 2000 de scriitorul Jean-Claude Simoens, căruia i se alătură ulterior și Ghislaine Baviollot. Colecția este publicată de editura „Plon”.

  • Jeran Claude Simoens (1929-2023) – om de litere important, director al edituri „Plon ”, Paris.

 de Alex Maroiu

215 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page