Două proze

Povestea scriitorului multi-premiat

          E un scriitor multi-premiat. Practic, a primit mai toate premiile literare posibile din biata noastră viață literară. Pe unele le-a primit şi de câte două ori, deşi în regulamentele de acordare se spunea altceva. În fine, nu s-a făcut gaură în cer pentru asta. Valoarea materială nu e prea mare, dar compensează valoarea morală, socială etc. Eşti în atenţie, eşti viu. Ultimile premii au fost, ce e drept, mai mult improvizaţii, în comunităţi mai mici, s-au creat câteva evenimente numai pentru asta, să îi mai ofere vreun premiu lui, scriitorului. Pentru că lumea simţea, vedea că suferă, că intrase într-un fel de sevraj al premiilor, al atenţiei, dacă poate fi numită aşa agitaţia lui, dacă asta poate fi eticheta pentru puseele depresive. Da, ajunsese depresiv din cauza asta. Cuvîntul sinucidere apărea tot mai des în mesajele lui către lume. Orice comentariu public sau nepublic era o lehamite dureroasă, orizontul era fad, mai ales dacă nu apărea nicio speranţă de premiu, niciun trofeu, nimic.

          Viaţa? O pierdere de vreme.

          Literatura? O pierdere de viaţă.

          Mânca şi nu mânca; mâncarea nu mai avea gust.

          Bea şi nu bea; băutura nu avea gust.

          Se plimba şi nu se plimba; plimbarea nu avea sens.

          Iubea şi nu iubea; cui foloseşte?

          În preajma lui toţi oamenii veseli deveneau trişti. În preajma lui toţi oamenii trişti deveneau disperaţi. Rar de tot mai apărea câte un zvon de premiu, pe undeva, îl vedeai că tresare. Dacă premiul se acorda, fireşte că îi era atribuit. Pentru că lumea noastră era atentă la starea scriitorului care trăia pentru premii, care suferea atunci când acestea se răriseră dureros de mult. Nu-l interesa viaţa literară, în genere, îl interesa doar viaţa literară personală. El se identifica cu prezentul literaturii, era însuşi prezentul acesteia. Îl enervau scriitorii tineri care, ce voiau?, să ia premii. Care i se băgau în faţă. Care nu îl citeau. Ah, i-ar fi strîns de gît dacă ar fi avut o putere aşa de mare.

          Familia era îngrijorată, îl vedeau deseori aplecat deasupra ferestrei apartamentului său, legănându-se, ca şi cum ar fi făcut repetiţii pentru o aruncare în gol. Privea în zare şi nu vedea nicio promisiune de premiu. Acesta nu mai era orizont, acesta era o baltă puturoasă. Nemernicia lumii nerecunoscătoare atinsese cote inimaginabile. Ar fi vrut să nu fi scris niciun rând, ca să vadă el unde ar fi fost lumea asta în afara scrierilor lui...! În afara istoriei, probabil. Poate că nici nu ar mai fi existat istorie? Posibil.

          Un prieten a analizat situaţia: părea fără ieşire. Societatea noastră nu îşi putea permite prea multe premii pe an, trebuia căutată o soluţie. Şi a găsit-o. Familia plus cei din jur trebuiau să reacţioneze la situaţie. Şi au instituit un sistem de premiere local, familial. Astfel, dimineaţa la trezire se adunau toţi ai casei, aplaudau şi cu solemnitatea clipei îi acordau un premiu de bun trezit! Dacă visase ceva peste noapte, îi puteau premia, eventual, visul. La amiaza, la fel: un premiu uşor, pentru tonus. Diplomă plus un mic discurs. Şi apoi somnul de după amiaza. Seara, un premiu mai intim, cu diplomă şi vorbe frumoase de genul: celui mai mare, unicului etc.. Ideea a prins. Starea scriitorului s-a ameliorat vizibil. Începu să reconsidere prezentul istoric, să creadă și să spună că e pe drumul cel bun. Privea în zare şi zarea îl privea şi ea cu condescendenţă. De după un nor Dumnezeu însuși îl privi cu oarecare timiditate: Vrei un premiu?, întrebă el. Vreau, spuse scriitorul. Și Dumnezeu harști!, smulse un nour de pe cer și i-l îndesă pe cap, până ce acesta i se fixă pe umeri. Părea câştigătorul unui turneu de automobilism care îşi primise coroana cu lauri, dar care încasase în plină figură şi dopul de la sticla de şampanie aferentă. Premiile au şi ele preţul lor.

          (noiembrie, 2022)  

Greșeala lui Darwin

          E o greșeală impardonabilă în așa zisa teorie a evoluționismului, a lui Darwin. Şi probabil că provine de la redactarea inițială. Oamenii nu se trag din maimuță, oamenii se trag din Darwin...! Că acest Darwin era un mare capsoman și un egocentric, care se uita toată ziua în oglindă și se umfla în pene. Și spunea: domnilor, eu sunt o verigă în istoria omenirii, dacă eu nu mă nășteam, veriga aceasta lipsea și astfel lumea putea să dispară, nu e așa? Așa că fiecare om este o verigă, fiecare om este important. De asta generațiile viitoare trebuie să recunoască un fapt elementar: că se trag din Darwin! Numai că, să vezi de unde a apărut greșeala în teoria asta ...! Darwin ăsta avea o grădină cu tot felul de arbuști, era o fojgăială de animale mici, iar în copaci avea tot felul de păsăret. Era o cântare toată ziua. Chiar spunea Darwin, când avea cui spune din preajmă, ca să atragă atenţia asupra frumuseţii grădinii sale, mândru de dădea pe de lături: Toate păsările vorbesc, dar numai papagalii care încearcă să vorbească nu spun nimic...! Și râdea de unul singur, ce spun eu, râdea?, necheza...! Că avea un râs din ăla, mai deplasat, de la țară. Ca şi omul, mai completa el, care dacă ar tăcea filosof ar fi. Şi iar râdea ...! Dar să revin la problema cu maimuţa. Că da, avea în grădina lui şi o maimuţă. Una adusă de un fost ucenic de-al său, care hălăduise prin Australia. Era o maimuță de talie mică, dar care avea o coadă lungă, că și-o înfășura adesea în jurul gâtului sau în jurul coapselor. Că și maimuțele au coapse. Bun. Iar Darwin ăsta, când își întîlnea maimuța, nici una nici două, o trăgea de coadă. La început maimuța se cam enerva, apoi s-a obișnuit și chiar îl întâmpina pe Darwin, când acesta venea pe alei, cu coada întinsă spre el, ca să o tragă. Înțelesese și ea că e un gest de simpatie, lucru care nu era greu de înțeles chiar și pentru o maimuță. Bun, de unde eroarea? Darwin își dicta lucrările lui științifice unui secretar care îl urma peste tot, în casă sau în natură, pe stradă sau la Academie, pentru că ideile îi veneau în cele mai neașteptate locuri. Într-o zi Darwin se plimba prin grădina sa și îi dicta câteva lucruri pseudo-filosofice despre lume și om secretarului său. Care se numea, cum?, să îi zicem Markus. Şi zice Darwin: Notează, Markuse, unu, de la capăt, omul se află în centrul universului, ca sumă a evoluţiei lumii, din verigă în verigă. Unul se trage din altul şi dacă o verigă se rupe, se rupe tot lanţul. Punct. Logic. Ai pus punct? Buuun. Eu sunt o verigă şi dacă eu nu aş fi existat, lumea lui Darwin nu ar fi existat. Notează, doi, de la capăt, deci, în concluzie, omul se trage ... (în acel moment maimuţa se apropiase de secretar, îi bălăngăni coada pe la nas, numai că acesta nu era atent la drăgălăşeniile animalului) iar Darwin îi strigă: Trage de maimuţă!, iar secretarul scrise propoziţia, după care uşui maimuţa, că îl încurca. Darwin a mai bolmojit ceva, după care începu să se joace cu maimuţa. Secretarul îl întrebă pe Darwin dacă doreşte să revadă textul, înainte de a-l da publicităţii. Numai că Darwin spuse nu, avea mare încredere în secretar, nu îl dezamăgise niciodată, mai mult îi mai corectase unele texte care sunau mai bine după intervenţie.

          Secretarul duse textul la Academie şi aceasta îl orientă spre publicaţia ştiinţifică aferentă. Textul apăru, cu mici corecturi operate de secretar. În loc de maimuţă, acesta corectă din maimuţă. I se părea mai logic. A doua zi întreaga comunitate ştiinţifică mondială se cutremură. Vestea că Darwin spusese că omul se trage din maimuţă se răspândi mai repede decât ar face-o internetul astăzi. Era mai pe înţelesul omului prea pământean, care nu voia să îşi mai bată capul cu transcendenţa. Luat cu treburi, Darwin nu ştia ce se întâmplă. Dar când află, era deja celebru. Era derutat. Îl chemă pe secretar şi îl întrebă când spusese el asta? Secretarul îi reproduse secvenţă cu secvenţă convorbirea din grădină. Descoperiră eroarea. Ce e de făcut?, întrebă Darwin. Nu cred că se mai poate face ceva, spuse Markus. Deja teoria se învaţă în şcoli, în universităţi, s-au iscat polemici uriaşe, au fost şi confruntări de stradă, sunt posibile chiar războaie între cei care sunt de o parte sau de alta. E prea târziu, lăsaţi-o aşa! Şi eu, întrebă Darwin, o să trebuiască să fiu în dezacord cu mine însumi o viață întreagă și apoi o moarte întreagă şi să spun că mă trag din maimuţă? Niciodată. Dacă mă gândesc bine, zise Darwin, de fapt tu ai făcut toată încurcătura. Te con-ce-di-ez! Într-adevăr, îl concedie pe Markus, dar asta nu rezolvă cu nimic marea eroare comisă. Mai mult, Darwin se duse în grădină şi maimuţa se şi înfăţişă cu coada bălăngănind-o spre dânsul. Enervat brusc, Darwin o apucă de coadă, o făcu elice şi o trimise, naibii, peste gard unde, se pare, după scrâşnetul roţilor, a fost lovită de o trăsură care mergea în mare viteză.   

 (mai, 2019)

de Adrian Alui Gheorghe

(Dintr-un volum de povestiri, în pregătire)