„Ecuația”

Fragment din noul volum de povestiri al lui Eugen Gomboș: „Hegemonul și Fiara” (editura „Pavcon”), care va apărea în octombrie 2023.

– James, James! Ştiu că în câteva minute începe şedinţa Senatului Facultăţii, dar te rog să mă asculţi un pic!

– Ce ar fi atât de important, David? Zi-mi repede, pentru că nu am de gând să mă opresc.

– Of, dacă aş şti...

– Bine, atunci ne vedem poimâine, după ce mă întorc de la Detroit. De la conferinţa la care TU ai refuzat să te duci, zise James cu subînţeles şi fără să se oprească.

– Pentru Dumnezeu, James, a trebuit să mă ocup de treaba asta...

– Care mama naibii de treabă? făcu James oprindu-se o fracțiune de secundă, dar reluându-și imediat mersul, într-un ritm și mai alert. Nu vezi că habar nu ai să-mi explici ceva, măcar cât de cât logic?

David porni după el, trecând din dreapta în stânga profesorului şef de catedră, James Hart, ca o muscă sâcâitoare care nu îţi dă pace, oricum ai alunga-o.

– Bine, aşa e! recunoscu David. Dar uită de Detroit! Când o să vezi despre ce e vorba o s-o laşi dracului de conferinţă.

– Ştii că nu se poate...

– Ba da! Se va putea. Dacă ai înţelege ce este asta, ai da naibii şi şedinţa senatului din seara asta şi conferinţa de mâine, de la Detroit. Crezi că te-aş bate la cap cu ceva mărunt?

– Ei, drăcie! Ai inventat ceva? Cum ar fi formula matematică a păcii? zise James, sarcastic din cale afară.

– Ok! Bine, fii supărat cât doreşti, dar ascultă-mă!

– Spune-mi în timp ce mergem! Bugetul catedrei de matematică aplicată depinde de cum voi reuşi să mă fac înţeles peste câteva minute, iar eu nu am apucat să fac nici măcar estimările de necesar. Ştii bine că cercetările TALE, accentuă iar profesorul James Hart, necesită sume frumoase de bani şi tu n-ai avut bunăvoinţa să îmi dai estimările. Drept pentru care va suferi întreaga catedră, nu numai tu. Şi toate se vor sparge în capul meu.

– Sumele pentru cercetările mele sunt în mare parte strânse din donaţii şi sponsorizări, nu din bugetul facultăţii...

– Donaţii şi sponsorizări care trebuie găsite, că nu apar din senin şi care constituie mai mult de trei sferturi, bugetul facultății, preciză Hart deosebit de iritat.

– AJUNGE!!! urlă aproape isteric şi deosebit de puternic David, făcând să răsune holul facultăţii.

Noroc că la acea oră înaintată studenţii erau deja plecaţi, iar profesorii erau probabil adunați în sala mare de şedinţe, din celălalt corp de clădire. Matthew M. David nu doar că urlase aşa cum Hart nu-l auzise niciodată, deşi era colegi încă din şcoala primară, dar se şi postase în faţa celuilalt, întinzându-i geanta de piele de care nu se despărţea niciodată. Gestul fusese atât de violent încât genata îl lovise cu putere în piept pe Hart, silindu-l să îşi frângă mersul şi să facă un pas înapoi, dezechilibrat. Dincolo de surprindere, David citi în privirea celuilalt că era prima dată când era luat în serios.

Amândoi erau profesori de matematici şi aveau acelaşi grad universitar, însă James era şef de catedră şi, pentru că în general era mai volubil, se bucura de mai multă trecere decât David. Cât timp era în campus şi nu avea cursuri, cel din urmă prefera să stea în biroul mic şi fără fereastră, de la etaj şi să lucreze la nesfârşit. Toată lumea ştia că acolo era de găsit când nu își ținea cursurile, afundat în calculele complicate şi inutile care îl pasionaseră de când terminase colegiul.

Hart reluă descumpănit, dar deranjat, abia ţinându-şi firea:

– Ai cinci minute, chiar aici, în prima sală!

– N-o să-ţi ajungă cinci minute, James.

– Mie!? Mie n-o să-mi ajungă? zise Hart deschizând uşa sălii. Eşti nebun de legat. Hai, grăbeşte-te, că cele cinci minute se tot scurg!

Precipitat, David scoase un maldăr dezordonat de hârtii. Fiind atât de multe, nu reuşi să le țină într-o mână. Ele alunecară din strânsoarea sa, căzură şi se împrăştiară peste tot în jurul lor.

– Doamne Dumnezeule! exclamă Hart aruncându-şi geanta pe un pupitru. Îţi va lua jumătate de oră să le aduni şi să le aranjezi.

În genunchi, David căuta frenetic ceva printre foile împrăştiate.

– Nu, nu, îţi arăt acum. Schimbăm metoda de abordare. Uite, am găsit!

James ridică ochii spre cer, parcă cerând ajutorul divinităţii ca să scape de celălalt în cele patru minute rămase, din cele cinci promise. Şedinţa senatului îl stresa cu adevărat.

– Ştii că nu e prima dată când calculele tale se dovedesc... hm... insuficient elaborate. Niciunul dintre cele de până acum n-a putut fi implementat în vreo aplicaţie practică.

– Ştiu, dar ăsta e altfel. Fii atent la ecuaţia asta!

James luă trei foi care conţineau o educaţie deosebit de complexă, scrise de mână, foarte mărunt, care acoperea toate paginile, întoarse pe orizontală.

– Pfff! Ce vrei să pricep de aici în câteva minute?

– Va trebui să o rezolvi.

– Chiar că eşti nebun. Nu pricepi, omule, că nu am timp şi că rămânem fără bani? Va trebui să suspendăm sau chiar să renunţăm la mai multe proiecte...

– Să le ia dracu de proiecte şi de senat şi de universitate şi de tot!!! strigă iar celălalt, mult mai tare decât s-ar fi cuvenit. Tu nu pricepi că dacă verifici ecuaţia asta, e corectă şi am dreptate, am făcut cea mai mare descoperire a omenirii???

– David, zise profesorul Hart, zâmbind cu un calm binevoitor şi luându-l pe celălalt de umeri, a câta oară îmi spui asta?

– A treizecea, a suta oară, ce contează? E suficient să o nimeresc o singură dată. ASTA e altceva.

– Bine! renunţă James, probabil de formă. Hai să vedem... Ce e zăpăceala asta? Pare o formulă complexă şi complicată care conţine în expresia sa tot felul de bazaconii. Ce să înţeleg?... Îmi fug ochii spre formule din fizica mecanică şi cuantică, zăresc pe `ici pe `colo elemente chimice, frânturi de formule trigonometrice... matrici... condiţii şi probabilităţi... toate adunate laolaltă. Nu ştiu ce ai aici. Probabil există o logică, dar mi-e peste poate să o pricep în două minute, câte ne-au rămas disponibile.

– Da, ecuaţia are o logică, întrucât am alcătuit-o din necesitate în necesitate, încercând să obţin o expresie al cărei rezultat, în urma rezolvării să fie mereu 1. Aveam la vremea respectivă o teorie...

– Trei minus doi, făcu James. E o expresie al cărei rezultat este mereu 1. Poţi să adaugi la ea orice vrei, poţi s-o faci oricât de complicată, cu condiţia ca în rezolvare să se reducă sau simplifice ori după socoteli rezultatul să fie 1.

David se opri descumpănit:

– Mă crezi prost? Crezi că aş face atâta tărăboi pentru o ecuaţie de genul „trei minus doi” sau „cinci minus patru”? Uite... trebuie să o rezolvi!

– N-ar fi mai simplu să îmi spui cât face?

– 64.

– Perfect. Mă pot duce la şedinţă?

– Nu, pentru că n-a făcut mereu 64.

– Dar în cele din urmă ai găsit greşeala şi ţi-a dat 64. Ai verificat, răsverificat şi – cu surle şi trâmbiţe – avem ca rezultat 64. Şi ce-i cu asta? întrebă James, cu iritarea revenindu-i vizibil.

– Prima dată mi-a dat unu.

– Şi ce-i cu asta, omule? zise James râzând nervos și luându-şi geanta de pe pupitru.

– A doua oară mi-a dat doi. La a treia rezolvare trei şi tot aşa. Am „verificat” de 63 de ori şi de fiecare dată mi-a dat cu unu mai mult. Dacă o mai fac odată îmi dă 64 şi înnebunesc. Te rog, verific-o tu!

– Greşeşti undeva, îţi scapă ceva, zise James îndreptându-se spre uşă.

– Pentru verificările 33-52, adică de 20 de ori, am rulat simularea pe computer. De fiecare dată i-a dat cu unu mai mult.

– Ok! Aşa să fie! Te întreb pentru ultima dată: şi ce e cu asta?

David zise încet, cu o voce gravă:

– Am o bănuială. Şi dacă se adevereşte, înseamnă că... că am găsit... formula...

– Ce nenorocită de formulă? Trebuie să plec.

David zise resemnat, abia auzit:

– Voi aduna foile împrăştiate. Te rog doar să rezolvi ecuaţia şi vorbim când vrei tu. După şedinţă sau după ce te întorci de la Detroit. Mulţumesc!