Eseurile eșecului sau cum sensul și căutarea lui face diferența
„Eșecul este iruperea bruscă a nimicului în mijlocul existenței.” (Costică Brădățan, în eseul „Într-o lume căzută”)
Nu mă grăbesc niciodată să iau noutățile la citit, chiar dacă aș vrea, teancul de cărți „de citit” nu scade niciodată într-atât de mult, încât să pot lua o carte proaspăt apărută la răsfoit și/sau citit cu creionul în mână. În altă ordine de idei, încep să apară din ce în ce mai mulți cărți de eseuri și pe piața editorială românească, scrise direct în limba română sau traduse. Personal, fac o distincție între suitele de articole publicate de unii sau alții cu titlul de eseuri (deseori, apariții inițiale pe Facebook sau pe alte rețele de socializare, panseuri stârnite de un eveniment specific care-și pierd relevanța la foarte puțin timp de la producerea acestuia) și eseurile literare, dar mai ales filosofice. Acestea din urmă cer o îndelungată documentare, care se regăsește nu doar la nivel ideatic, în corpul de text, ci și la nivel de note de subsol, care deschid noi direcții de reflecție sau aduc lămuriri suplimentare asupra unui punct de vedere anume. Pe de altă parte, structura unui eseu filosofic este una specifică, care cere o anumită rigoare și, aparent, nu lasă prea multă libertate eseistului, persoanei care elaborează lucrarea. Spun aparent, pentru că, în fapt personalitatea eseistului se manifestă în felul cum leagă ideile între ele, cum le exemplifică și cum le aduce la un numitor comun. Astăzi se pune mai puțin problema originalității, mulți dintre filosofii momentului sunt de acord că la acest moment nu se mai poate spune nimic nou, limitele cunoașterii umane au fost atinse; în schimb, contează rigoarea argumentării, capacitatea de sinteză, claritatea ideatică și forța exemplului. Date fiind toate acestea, am luat Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate de Costică Brădățan cu foarte multă disponibilitate, interes, ba chiar curiozitate, dată fiind tema centrală – eșecul. O temă extrem de generoasă din punct de vedere filosofic, dar care asociată cu umilitatea capătă relevanță și din punctul de vedere al credințelor religioase.
„Gândirea rațională nu ne vin ex nihilo; ea a luat naștere și a evoluat pentru a ne ajuta să facem față cerințelor vieții. În cele din urmă, am ajuns s-o utilizăm și pentru raționamente abstracte.” (Într-o lume căzută, p. 53)
Ca de fiecare dată când mergi cu sacul la pomul lăudat, mi s-a întâmplat și mie să nu fiu tocmai încântată de cele patru eseuri din cartea lui Costică Brădățan. Chiar dacă acesta în Epilog mărturisește că acestea au fost cizelate de-a lungul anilor, în urma conferințelor și dezbaterilor la care autorul a participat de-a lungul și de-a latul lumii, în calitatea sa de profesor de studii umaniste la Texas Tech University SUA și profesor onorific de filozofie la University of Queensland Australia, eseurile nu mi-au părut a fi dovezi de perfecțiune, nici la nivel structural, nici la nivel ideatic, iar din punct de vedere literar sunt departe de ceea ce numesc eu „text revelatoriu” sau „text relevant”. Într-o lume căzută, Ruinele eșecului politic, Învingători și învinși și Eșecul suprem sunt cele patru eseuri prin intermediul cărora Costică Brădățan încearcă să pună în evidență importanța conceptului de eșec și relația dintre acesta și conceptul de succes. Relația este analizată din perspectiva personală (în primul eseu), din perspectivă politică (în al doilea eseu), din perspectiva literaturii și a artelor frumoase (în ultimele două eseuri).
„Pentru ca democrația să apară, e nevoie de un puternic simț al umilității. O umilitate deopotrivă personală și colectivă, publică și interiorizată, utopică și totuși sinceră. Acea umilitate împăcată cu sine, care, cunoscându-și valoarea și limitele, poată să și râdă de sine.” (Ruinele eșecului politic, p. 96)
Pentru un inițiat în lecturi filosofice, cartea nu aduce nimic nou, dar asta nu înseamnă că nu poate stârni curiozitatea sau o dezbatere relevantă pe seama unor afirmații specifice, strecurate de profesorul american de origine română în cele mai neașteptate locuri din cele patru capitole. Capacitatea de sinteză a acestuia este bine pusă în evidență, în spatele fiecărui eseu se vede documentarea, care este atent adnotată prin referințele bio-bibliografice care însoțesc textele. Din păcate, când de aștepți mai puțin, întâlnești truisme de genul „Fiind instruiți, alimentați și îngrijiți tot mai mult de algoritmi, mintea noastră nu mai prea are nimic de făcut. Și când nu mai e utilizată, gândirea se atrofiază și moare.” (Într-o lume căzută, p. 55) care te împiedică să mergi mai departe cu lectura. Entuziasmul cu care ai citit primele pagini îți este greu pus la încercare în cel de-al treilea eseu, unde trimiterile la filosofia lui Calvin și principiile după care s-a ghidat acesta atunci când a propus reformarea creștinismului își pierd total relevanța când atenția se mută pe Emil Cioran și evoluția vieții acestuia. Până la sfârșitul eseului, vor mai fi aduși în prim plan George Orwell și Chaplin, cu trimiteri la Simone Weil, personajul central din primul eseu. Dacă la Weil eșecul este pus în relație cu renunțarea, deci atenția cade exclusiv pe dimensiunea personală și felul cum aceasta reușește să se impună și să participe activ la schimbarea lumii, la Cioran și Orwell eșecul este pus în relație cu ratarea (proiectului personal, a viziunii personale asupra vieții). E o afirmație cel puțin controversată legată de faptul că Cioran a murit bolnav de Alzheimer, în spital, nereușind astfel să-și pună în aplicare ideea de a-și pune capăt vieții, printr-o sinucidere în doi (împreună cu partenera și prietena lui). Spun că e controversată, pentru că nu epuizează deloc contextul, nu sunt puse în evidență toate aspectele ideii de ratare și dacă și cum este privită această ratare și din punctul de vedere religios. De altfel, în niciunul din cele patru eseuri dimensiunea religioasă nu este deloc elucidată, nici măcar când este pomenit Calvin, din contra, pare că efortul profesorului este să se țină cu orice preț de acest aspect, menținând discuția în orizontului unei spiritualități universale. Așa se justifică exemplele din ultimul eseu, când descrierea vieții și personalității lui Yukio Mishima (Kimitake Hiraoka) este împletită cu cea a lui Osamu Dazai; celor doi li se adaugă Seneca și, pentru foarte puțin timp, Jean Améry (supraviețuitor al Holocaustului).
„Leneșii au o reputație proastă, dar ea vine în mare parte dintr-o lene a gândirii celorlalți. Practicată așa cum se cuvine, lenea poate fi o experiență filozofică de prim ordin. Bertrand Russell a scris un lung eseu în care elogiază lenea. Marii leneși, desăvârșiții leneși din literatură – Burtleby al lui Melville sau Oblomov al lui Goncearov (care-l fascina pe Samuel Beckett, prietenul și fratele întru lene al lui Cioran) – sunt ipostaze ale unei căutări metafizice: ei ilustrează moduri alternative de existență, la care „oamenii de acțiune” nu vor avea niciodată acces. Cioran avea motive incontestabile de a se făli cu lenea lui.” (Învingători și învinși, p. 204)
Pentru neinițiații într-ale filosofiei sau pentru amatorii de dezbateri cu miez, amănuntele despre viața și activitatea profesională a lui Simone de Weil pot fi relevante, pentru că sunt aduse la un loc detalii care se pot pierde ușor în marea de informații cu care suntem asaltați din toarte părțile. Pe de altă parte, relația dintre eșec și umilitate mi se pare cel mai bine pusă în evidență atunci când este vorba despre Weil, la Cioran în schimb eșecul este pus în relație cu ratarea (oare de ce am ajuns să fiu iritată când aud de proiecte ratate?). În schimb, detaliile despre viața și evoluția personajului politic Mahatma Gandhi sunt de-a dreptul șocante; pentru cineva care nu a citit Autobiografia acestuia sau pentru cineva care nu știe nimic despre emergența schimbării în plan politic, poate fi cu adevărat șocantă dimensiunea influenței acestui gânditor, în condițiile în care viața sa socială este departe de principiu etic. În fapt, pe această dihotomie își construiește argumentarea și Costică Brădățan, menținând-o cu foarte mare atenție în prim plan; el justifică astfel eșecul revoluțiilor, iar comparația Gandhi – Hitler nu ni se mai pare nici forțată, nici ridicolă.
Cioran este descris așa cum a fost, o personalitate controversată din toate punctele de vedere și ce este important că este autorul eseului leagă deloc succesul acestuia ca gânditor de structura personalității, de felul cum s-a raportat acesta la regimurile politice, în special la cele totalitare. Cum ajunge Cioran să justifice importanța lenei și, mai ales, să-i facă loc în viața lui personală este miezul structurii argumentative al acestui eseu, din care nu lipsește nici George Orwell și nici Charlie Chaplin. Sunt personalitățile care se așază frumos într-un context specific, ideea de eșec nefiind deloc sacrificată de dragul unuia sau altuia dintre cei trei.
„Dar cine spune că a muri e lucru ușor? A izbuti să părăsești existența – cu ușurință și cu grație, fără regret și fără zbucium – ar putea fi lucrul cel mai greu de înfăptuit în viață. Cere mult timp și multă trudă, cere o disciplină autoimpusă, dură ca o pedeapsă. Nu întâmplător exercițiul care ne învață cum să murim, cum să fim pregătiți și cum să părăsim această lume se află practic în miezul tuturor religiilor și al oricărei tradiții spirituale demne de acest nume.” (Eșecul suprem, p. 241)
Ultimul eseu mi se pare a fi cel mai dificil de citit, dar și de analizat. Oricât de lipsită de prejudecăți aș fi, n-am înțeles de ce să aduci la un numitor comun viețile lui Yukio Mishima și Osamu Dazai, să atingi problema eșecului pus în relație cu ratarea (dar fără să se evidențieze prea bine principiile de bază ale filosofiei orientale cu privire la sacrificiu), pentru ca mai apoi să treci la Seneca și contrastul dintre filosofia lui morală și rapacitatea lui ca om politic. Sunt greu de digerat decadența și amoralitatea faptelor celor trei, după cum e aproape imposibil de justificat ideea de sinucidere, chiar dacă Costică Brădățan face eforturi să pună în evidență felul cum Mishima și Dazai au ajuns să creadă că sinuciderea e singura soluție pentru a te salva de la un eșec răsunător.
În ciuda rezervelor mele și a așteptărilor mele parțial înșelate, Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate de Costică Brădățan rămâne un volum care merită citit, fie și pentru că ridică o problemă esențială pentru lumea contemporană, cea a eșecului și umilității. Trăim vremuri când vanitatea face ca lucrurile să nu o ia întotdeauna în direcția care trebuie, iar exemplele autorului forțează cititorul să inițieze o schimbare de paradigmă, una benefică tuturor, deopotrivă.
de Nona Rapotan
Comments