top of page

Forma tăcerii

Actualizată în: 12 iul. 2023

Fragment din romanul în lucru


Gică dă să pornească pe alee, își ia seama și se întoarce, se proțăpește în fața șefului și spune liniștit: Nu facem azi pe partea aia dinspre gard că nu e timp și plouă până diseară, las’ pă mâine, se dă câțiva pași înapoi, din motive neștiute merge cu spatele, se întoarce brusc și dispare după tomberonul verde de lângă maghernița în care sunt birourile, se apleacă, ia o sticlă de plastic cu conținut albastru dintr-o pungă ascunsă acolo, desface dopul tacticos și trage o dușcă sănătoasă, ochii i se umezesc, aruncă o privire înspre bisericuța din capătul aleii principale, înșurubează dopul la loc, privește în zare spre unitatea de tancuri, desface din nou dopul și mai trage o dușcă de spirt, e un frig greu, umed, lipicios, intră în oase și nu mai iese, îi e frig tot timpul, nu mai știe cum e să îi fie cald, chiar și seara sub plapumă ar mai pune ceva pe el și frigul nu se termină decât vara, când îi e cald tot timpul și nimic nu îl răcorește și înlocuiește spirtul cu bere la pet și vin la pastilă și viața se scumpește, lasă sticla în punga ei, mai dă să-i zică ceva șefului, ăla se-ntoarce și pleacă spre poartă fără o vorbă, face și el stânga-mprejur și pornește pe aleea dintre morminte. Douăzeci de pași mai încolo. După tuile alea. Și după dala aia lipsă din cauza căreia și-a rupt piciorul anul trecut înainte de Paște. I-a căzut și asta pe cap, cică-n trei ore o îngroapă pe femeia din capelă și cum-necum trebuie pregătit mormântul, trebuie să facă într-un fel să dezgroape mortul ălălalt și să-l mute și să cârpească nițel placa aia și să fie sigur că la prânz totul e gata că i-a zis popa că se grăbește și nu stă după el până la Sfântu’ Așteaptă. Nelu, Petre și Mărin deja și-au adus toate alea la gărduțul metalic din jurul mormintelor și îl așteaptă. Nu-i salută, își aprinde o țigară, scuipă-n palmă hotărât și izbește cu târnăcopul sub prima dală de ciment. Se desprinde cu un trosnet sec, Gică se lasă pe târnăcop cu toată puterea și o scoate din pământ cu un pârâit interminabil. Nelu și Petre se apleacă și ridică bucata pătrată de ciment, Marin s-a apucat deja să o desfacă pe următoarea, în câteva minute scot toate dalele și se împart pe echipe, doi sapă și doi mută pământul mai încolo nițel. Aleea dintre morminte e îngustă, nu prea e cum să lase pământul chiar la groapă, mai încolo o să trebuiască să-l care la loc. Te-n gură, viață, își zice Gică. Sapă grăbit, pământul e gloduros și lipicios, rămâne lipit de cazma și înjură de fiecare dată când trebuie să îl dezlipească frecând unealta de talpa cizmei de cauciuc. Petre și Marin cară pământul cu lopețile câțiva metri mai încolo, treaba e să nu lase nămol pe dale că tot ei îl curăță și li s-a luat de frecat ciment și măturat, mai bine au grijă să nu murdărească de la început. Groapa de făcut nu e mică, bolta are 1 metru adâncime și ca să intre tronul fără să răstoarne moarta trebuie să sape până la mormântul din față, vreun metru și jumătate pe un metru lățime pe un metru adâncime. Muncesc toți patru pe tăcute, mâinile lor bătucite nu simt uneltele, oricum iarna ajung să nu mai simtă nimic de atâta spirt și muncă, se transformă în utilaje și își revin abia primăvara, când e mai omenește să sapi și să cari ca nebunul de dimineața până seara. Gică dă de niște pietre, ia târnăcopul și le mută din locul lor și îi face un semn lui Marin să le scoată de acolo cu lopata și să le ducă la tomberon cu roaba, nu trebuie lăsate, cine știe când mai au de săpat și tot în cârca lor cad. Au înaintat aproape o jumătate de metru, se grăbesc, le-a zis șefu’ că o să-i cinstească și el, și copiii moartei, o să bea până dimineață la bodegă-n colț și merită, ce nu fac ei pentru o zi de chef, groapa crește văzând cu ochii și Gică îi face un semn lui Marin să se ducă la Șefu să-i zică să-l cheme pe popă, se înțeleg pe tăcute, ce să-și mai spună, Marin lasă lopata sprijinită de gărduțul de fier, se șterge pe cizmele de cauciuc în iarba udă de pe margine și pornește grăbit spre maghernița de la intrare, deschide ușa, îi spune două vorbe șefului care imediat pune mâna pe telefonul aruncat pe o măsuță de lângă el, iese afară, se bagă repede în spatele tomberonului și trage o dușcă bună de spirt, dinspre groapă se aude Adu bă sticla aia-ncoa’ să băgăm și noi un gât, ce dreacu faci?, pune sticla în buzunarul de la geacă și se grăbește înapoi spre groapa mai mult de jumătate săpată, când ajunge se opresc toți ca la comandă, Gică ia sticla, deșurubează capacul, îi șterge gâtul cu mâneca de la șubă și trage o dușcă interminabilă, îi dă sticla și lui Nelu, ăsta la rândul lui șterge gâtul cu mâneca de la haină și trage o dușcă, i-o pasează lui Petre care bea fără să mai șteargă gura sticlei, așa e el, nu-i e silă. Ultimul așază sticla cu grijă lângă mormântul vecin, se apucă din nou de treabă. Pe alee își face apariția o siluetă subțire, e o femeie între două vârste care vine des prin cimitir și se ocupă de mai multe morminte – tămâie, aprinde lumânări, face pomeniri, uneori, ca de data asta, organizează toată înmormântarea pentru familiile care nu se pricep -, e de-a lor, mereu îi omenește și întotdeauna pot apela la ea pentru un împrumut când rămân fără băutură sau țigări. Se oprește lângă ei, oricum n-ar fi avut unde să se ducă din cauza gropii deja căscate în mijlocul potecii, Gică se întoarce și o salută cu un Sărumâna, Mamă Ană, de-l știu și morții din morminte, îi spune grăbită că trebuie să termine repede și scoate portmoneul din buzunarul gecii, trage din el trei bancnote albastre și i le întinde bărbatului, el le ia, le trece pe sub nas cu gestul barbugiului cu experiență și le îndeasă în buzunar, femeia-și face câteva cruci grăbite și scoate telefonul din buzunar, Da, Doamnă, acum sunt cu băieții la groapă, într-o oră e totul gata și o să vină și Părintele, Da, Doamnă, sigur, Doamnă, acum mă duc să văd ce se mai întâmplă în capelă, cred că nimic, da, vă aștept, închide telefonul și-i face un semn lui Gică, omul o privește drept în ochi și își continuă munca. Mama Ana se uită în jurul ei, n-o vede pe Grațiela, nevasta lui Gică, îl întreabă unde e, bărbatul – fără să se mai întoarcă spre ea – îi răspunde un P-aci, de un’ să știu io, vezi și matale la beserică, o face curățenie. Femeia se îndepărtează tăcută, o pală de vânt îi mișcă părul desfăcut, scoate o căciulă din buzunar și și-o îndeasă pe cap, își suflă nasul, cotește grăbită pe aleea principală și se îndreaptă spre mica biserică din centrul cimitirului. Ușile de metal sunt închise, nu pare să fie nimeni acolo, dar luminile sunt toate aprinse și ea știe că moarta ei e adusă de cu seară, a fost acolo cu băieții de la pompele funebre și a verificat să nu fi fost lovită în timpul transportului, a cercetat îndeaproape machiajul, a numărat toate lucrurile care trebuiau aduse și i-a cinstit pe băieți cu dezlegare de la doamna de la oraș, apoi l-a chemat pe părintele să-i citească de iertarea păcatelor și a mai stat acolo cu domnul tăcut și cu nevasta lui, nu scoteau nici unul nicio vorbă, el se uita fix pe lângă sicriul alb și parcă muțise, ea îl ținea tot timpul de braț și nu îl lăsa singur nicio secundă, nici măcar când ieșea din biserică la țigară și se mai plimba pe alei, nu l-a văzut să-i curgă vreo lacrimă și nici cu preotul n-a vrut să vorbească nimic, i-a întins ei niște bani și i-a făcut un semn să își facă treaba, la sfârșit doamna lui a întrebat-o dacă avea cu ce merge acasă, s-au asigurat că Grațiela închide totul și lasă luminile aprinse cum îi zisese părintele și au dus-o acasă în capătul orașului fără să scoată o vorbă, într-o liniște fără capăt care a și speriat-o, doamna de la oraș îi spusese că e fratele ei și e deja acolo, n-a îndrăznit să-l întrebe nimic, nici el n-avea nimic de spus, dar când a ajuns în dimineața asta a văzut mașina lui mare parcată în poarta cimitirului și până a ajuns ea la biserică o mutase lângă peretele din dreapta cum te uitai din față, o lipise de un mormânt din spate în așa fel încât să poată trece și alte mașini și îl vede acolo, stană de piatră, cu mâinile împreunate pe volan și o țigară între degete, cu doamna lui lângă el la fel de tăcută și nemișcată. Când o vede coboară din mașină dintr-un salt, o privește drept în ochi și spune Am ajuns mai devreme, nu-mi dau seama cât mai durează, aveți nevoie de ceva?, îi răspunde că nu și apasă clanța de metal a ușii, nu e închisă, Grațiela e înăuntru și e pornită pe curățenie, a așezat lucrurile în ordine și încă de dimineață a început să primească jerbe și coroane și să le așeze la locul lor, moarta e bine, se mai asigură o dată amândouă că nu e lovită sau Doamne ferește mișcată din loc, lumânările stau aprinse în jurul ei de cu seară și femeia cealaltă îi spune că a mai trecut ea să vadă să nu se stingă Că e păcat, Mamă Ană, uite cum zâmbește ca un copil, ies amândouă la o țigară în fața bisericii, bărbatul scund în palton negru fumează și el sprijinit de mașină un pic mai încolo, privește în gol și parcă nici nu le vede, își face curaj și îl întreabă dacă vrea să participe la deshumare, o privește cu ochi verzi și încețoșați și-i spune Nu, nu vreau să văd nimic, nu are sens, nu-l înțelege, nu are cum să îl înțeleagă, dar știe instinctiv să îl lase în pace și își vede de ale ei, are de pregătit o grămadă de lucruri și nu mai e timp, de pe alee apare Marin cu o țigară-n colțul gurii și cu un zâmbet tâmp pe față, merge grăbit, se repede la ea și aproape începe să strige, dar îl vede pe domnul în palton și doar primul cuvânt îl spune tare, celelalte aproape că le șoptește, Mamă, hai că am terminat, vine și popa și ne apucăm de treabă, bărbatul în negru îi privește lung pe amândoi, femeii îi trece prin cap că bătrânul care trebuie mutat e tatăl lui, nu zice nimic, bărbatul scoate niște bani din buzunar și îi pune în mâna groparului tânăr, nu spune nimic, ăla bâiguie un Bodaproste, nașule, Ce prost, își zice Ana, îi dă un pahar de vin, el îl dă peste cap și pornesc împreună spre groapă.

Cu două zile înainte nimic nu anunța asta, conducea aproape liniștit spre nici el nu mai știa care treabă din oraș, aștepta iarna, măcar o minciună de ninsoare, măcar câteva zile de frig, ceva care să semene a iarnă, sunase telefonul și răspunsese ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vocea îngrijorată era de o banalitate cât lumea, într-un sfârșit spusese un Da, mă duc eu până acolo să văd ce se întâmplă și uitase, își adusese aminte din nou la un moment dat, iar uitase, într-un final ceruse numărul de telefon al doctoriței și reușise să se certe cu ea la telefon pentru că efectiv nu voia să creadă că era grav și se putea întâmpla ce e mai rău, cum atât de fin spusese doamna din telefon, într-un sfârșit – dar abia după ce terminase toate treburile care erau de făcut – pornise spre clinică fără tragere de inimă și propunând să nu meargă toți, să se ducă doar el și să vadă ce e de făcut și să se întoarcă acasă cât mai repede și să uite din nou că povestea asta nu avea să se termine niciodată, efectiv să-și spună că asta era viața și totul avea să se întâmple exact așa cum avea să se întâmple. Își amintea acum: stând cât mai departe de mormântul spre care pornise groparul căruia tocmai îi dăduse niște bani și privind cerul plumburiu, își amintea că spusese că mai bine să moară dracu odată, așa spusese, nu putea fi nicio îndoială că urlase supărat în mașină tocmai cuvintele astea, în ordinea asta, în plus foarte supărat. Îi dorise moartea, își spunea. De câte ori făcuse asta în atâția ani, de câte ori nu urlase să se termine dracu odată că el nu mai putea, că i se luase, că nu era infirmierul nimănui, că nu-l interesau joburile și copiii celorlalți, fiecare cu viața lui și să fie lăsat în pace. Lângă mormânt era oarecare agitație. Gică se codea să coboare, între timp se dusese să-și ia sticla cu spirt și stătea sprijinit de o cruce mai năltuță și-i privea pe toți aproape zâmbind, cu zâmbetul tâmp al celui care așteaptă să se întâmple ceva și în ceea ce-l privește nu e dispus să miște un deget. Lu’ Petre nu-i e silă, ăsta e mai nesîmțât, să coboare el, își spune. Preotul îi privește înțelegător, nici el n-ar coborî grăbit acolo, dar cineva trebuie să, își ia o față severă și spune pe cea mai blândă voce din lume, Hai mă băieți, hai că avem treabă, acuși se face douășpe și se supără oamenii ăștia. S’să scoboare Petre, face Gică de lângă crucea de care pare lipit. Da bă, coboară tu, ete, la sfârșât făcem noi curat șî tu stai. Petre își suflecă o mânecă, apoi și pe cealaltă, popa își începe cântarea (acum pe o voce nazală și ușor cântată, că poate îl aude domnul ăla care acum s-a mutat rezemat de biserică și nu se clintește din loc), se sprijină de nămolul mai închegat din marginea gropii proaspete și dintr-un salt e în gura bolții. Privirea omului de lângă biserică se sprijină o clipă de imaginea lor, fără să vrea s-a așezat într-un loc de unde nu-i vede pe toți, dar ceva vede. Băi și totuși dacă mă duceam mai devreme nu rezolvam nimic, îi trece prin minte. Ce dracu să mai rezolv. Ajunsese la clinică mai puțin furios, pe drum o băgase pe doctoriță-n ședință și o obligase să o pregătească de plecare la spital până ajungea el, N-avem doamnă despre ce să vorbim acolo, stăm și ne uităm ca proștii, hai să facem niște analize și aflăm ce și cum și discutăm după, îi spusese, când ajunsese acolo totul era pregătit și o urcase pe locul din față al mașinii cu o infirmieră, o privise scurt – pământie, străină, tăcută, mută – pornise pe străzi pentru prima dată în acea zi aproape îngrijorat, aproape gata să-i pară rău pentru că nu se dusese mai devreme. E stadiul terminal, spusese doctorița în cele câteva minute cât stătuseră de vorbă în curtea clinicii, trebuie să înțelegeți că e foarte grav, nu am motive să vă mint, nu aș face asta. O privise în ochi și o încruntare îi traversase fața ridată, își trecuse mâna prin barbă și nu răspunsese nimic, nu rostise niciun cuvânt, iar în drum spre spital își dăduse seama la un moment dat că ea nu ceruse obișnuita țigară, pentru prima dată în atâția ani de zile se întâlnise cu el și nu zâmbise spunând Dă-mi o țigară de la tine, trăsese mașina pe dreapta într-o benzinărie și o întrebase cum se simțea, un mormăit al ei nu-i transmisese nimic, fața lipsită de orice expresie stătea rezemată de geamul mașinii și privea lumea, cerul, ceva neștiut, scosese o țigară din pachet și i-o oferise, ea trăsese greu din ea, trăsese din țigară fără nicio putere și fără niciun chef și, își amintea acum cu încetinitorul, țigara i se desprinsese dintre degete și căzuse pe pantalonii de trening vișinii, el o luase de acolo și i-o așezase între buze, ea trăsese din ea parcă mai cu inimă și-n sufletul lui se așezase atunci nu îndoiala, ci frica. O frică atât de solidă, încât aproape că o simțea pe buze. Nu e crima și pedeapsa, cât rușinea și vinovăția, ai dreptate, își spunea acum schimbându-și centrul de greutate de pe un picior pe altul și privind direct către preotul care cădelnița deasupra gropii pe care el nu o vedea și spre cei trei bărbați trași mai deoparte și spre femeia care singură asista la ce se întâmpla acolo, singură și cernită, singură privind cum Petre a coborât în semiîntunericul criptei cu o măturică de paie în mână și a început încet să strângă praful, a început să respire mortul care douăzeci de ani nu văzuse lumina zilei și a făcut asta parcă fără nicio emoție, parcă ar fi măturat în fața ușii de la intrare, parcă ar fi strâns firimituri de pe masă, când a terminat de măturat a strâns cenușa cu mâna și a așezat-o în săculețul alb scos din buzunarul de la geacă și apoi i-a făcut un semn lui Gică să-i dea bidonul și sticlele, un bidon și două sticle, trei sticle pe care le-a așezat cu grijă în nămol, a desfăcut întâi bidonul cu apă, a ridicat craniul și l-a spălat bine, la fel a făcut cu toate oasele pe care le-a mai găsit, a desfăcut sticla cu vin, a ridicat craniul și l-a spălat bine, la fel a făcut cu toate oasele pe care le mai găsise, a desfăcut sticla cu ulei de măsline, a ridicat craniul și l-a spălat bine, la fel a făcut cu toate oasele pe care le mai găsise și-n tot timpul ăsta preotul cânta ceva pe nas și se ruga încă o dată pentru iertarea păcatelui robului aceluia în veac și când a terminat Petre a pus sacul alb cu oasele în colțul îndepărtat din dreapta, a urcat de-a bușilea la lumină, și-a șters mâinile pe pantalonii soioși și a zis: Gicule, toarnă bă șî mie nește apă să mă spăl pă mâini, că mă făcui ca dracu acilea cu ăștea.


de Cristian Fulaș




Cristian Fulaș (născut la 3 iulie 1978, în Caracal) este scriitor și traducător. A absolvit Litere și are studii aprofundate de teoria literaturii. A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană şi franceză. A debutat, în 2015, cu „Fâșii de rușine” (Premiul „Observator cultural” pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei „Accente”). Publică apoi, în același an, „Jurnal de debutant”, iar un an mai târziu (2016), volumul „După plâns” (și acesta nominalizat la câteva premii). A mai publicat „Cei frumoși și cei buni” (2017) și „Povestea lui Dosoftei” (2018), în cadrul unui proiect FILIT. În anul 2021 îi apare „Ioșca”, un roman care s-a bucurat de mare succes (și de public și de critică) fiind tradus în limba franceză la editura canadiană „La Peuplade”, autorul făcând, de altfel, anul trecut, un turneu de prezentare în Franța și Belgia. „Ioșca” a fost desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded 2021 şi cartea de proză a anului 2021 pe site-urile omiedesemne.ro şi agentiadecarte.ro, iar, în 2022, a obţinut Premiul pentru Proză al revistei „Ateneu”, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 (în cadrul FILIT) şi Premiul pentru proză al revistei „Observator cultural”. Tot în 2022, Cristian Fulaș publică biografia romanţată „Celan. Am trăit, da”. Cea mai recentă carte a sa este „Specii” (2023, editura „Polirom”).

181 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

1 comentario

Obtuvo 0 de 5 estrellas.
Aún no hay calificaciones

Agrega una calificación
Invitado
12 may 2023
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

Scrierile domnului Fulaș mă transpun direct în altă viață, căci aici nu mai e vorba de poveste și imaginație. După ce citesc astfel de fragmente, câteva ore după, sunt conștientă de fiecare gest insignifiant al oricui, de detalii și vieți banale, cum de altfel e și a mea. Mulțumiri și multe aprecieri!

Me gusta
bottom of page