Gări și grădini

Șeful de gară

șeful de gară, oftând, își repară fanionul

destrămat de atâtea sosiri și plecări

de viscole și lacrimi

acarii îl numesc „dresorul de trenuri”

dar lui gândul îi stă numai la acordeonista roșcată

din acceleratul de Jimbolia care sâmbăta

face întrerupere de călătorie până duminică seara

ca să cânte, cu atâta foc, numai în restaurantul gării

iar el, cititorul de atlasuri, s-a îndrăgostit

de această călătoare cu acordeonul ei cu tot

fiindcă ea este martora mea nemuritoare

că am trăit pe acest pământ

Cuvinte botezate

fiecare poet spune o poveste

uneori

împletită cu a mării, a măslinului

a pragurilor și a zăpezii. A vâslei.

A rodiei care, cum ne spune Seferis,

e plină cu stele.

asemeni umbrei

e cineva ce-l însoțește tainic pe poet

dar câți poeți mai știu că scapă vii din năvoadele lumii

doar când împletesc cuvinte botezate

așa cum îmi împletea mama părul cu stele

ca două cununi de Sânziene

când eu, fericită, îl întîmpinam

pe Sfântul Ioan Botezătorul la nașterea lui

în biserica de peste podul Gării din Sibiu

Omul cu scara

Bradul își vindecă rana cu o lacrimă de rășină. Parfumată, mieurie.

Tăcută ca un râu secat, ca un strigăt mut într-o zi de  iarnă

încercând  să țină departe singuratatea durerii

să oprească avalanșa ...

Omul cu  scară iese din subsolul casei unde-și duce zilele cu răbdare și bunătate.

Visul lui s-a împlinit, i s-a  îngăduit să-și facă o grădină sus, sus

chiar pe zidul de apărare al orașului, vechi de sute de ani.

A cărat multe primăveri pământ în saci. Urca scara de metal ruginită.

Ca sufletul tău de împrumut cum îl umilea nevasta. Nu ești bun de nimic,

nici de o grădină la care tot visezi de când ne-am luat și stăm în pivnița asta.

Urca fiece treaptă cu spatele frânt de greutatea pămîntului, dar cu bucuria grădinii în privire.

Apoi a adus răsadurile de roșii și a numit cerul de deasupra zidului de apărare pâinea îngerilor.

Când ajungea sus, pe zid, cu o căldare plină ochi cu apă se închina smerit și șoptea:

Slavă Ție, Doamne, pentru toate și mai ales pentru grădina de pe zid,

pentru roșii și zmeuriș și pentru ceapă, dar mai ales pentru cireșul care s-a prins

și acum ne dăruiește roada lui roșie ca o iubire adevărată de care eu nu am avut parte.

În fiece zi cuvintele celor care au luptat pe aceste ziduri rugându-se pentru viața lor

îmi stau pe inimă ca niște fluturi obosiți. Și când plouă mă adăpostesc în fereastra

prin care slobozeau ei săgețile odată cu visele lor de muritori.

Grădina asta e cântecul meu pentru ei, e viața care se întoarce.

Și fie că ești trist și fie că ești vesel, dansează fiule, dansează!

îmi spunea mama ștergându-și lacrimile. Grădina asta de sus, de pe zid, e dansul meu!

de Liliana Ursu