***
astăzi mi-am simțit trupul prea greu și am vrut să mi-l odihnesc. dar orice atingeam părea că se destramă: perna părea făcută din cenușă, patul din țărână, iarba din praf, până și cerul era atât de rarefiat că vedeam prin ochiurile lui prea mari, ca o țesătură de tot rărită. și mi-a fost frică să nu cad. să nu cad dintr-un aer înalt, am rău de înălțime, deși știam că sunt așa de jos... trupul tot îmi era din ce în ce mai greu. nici măcar lacrimile nu mă ajutau, și deși am plâns mult, nu m-am simțit mai ușoară.
apoi mi-am amintit de ziua în care aș fi putut să rămân grea. nici prin cap nu-mi trecuse că un astfel de lucru se poate întâmpla. ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas grea? grea de cuvânt, grea de îmbrățișare? poți deveni grea de tăceri, de înstrăinare, de timp? și ce te faci dacă devii grea? nu, nașterea nu intră în discuție. vezi peste tot în jurul tău cât este de greu să naști. și apoi, cine să-și asume nașterea atâtor cuvinte, îmbrățișări, tăceri, înstrăinări? cine va putea să nască timp?
astăzi am plâns pentru că m-am simțit stearpă.
***
și dacă m-ai fi născut? acum ai fi umblat cu voioșie, și în loc de doi sâni, ai fi avut mai mulți, în loc de două brațe, ai fi avut mai multe, în loc de două picioare ai fi avut multe, ca un miriapod. și părul ți-ar fi fost lung și greu, ca o mare întunecată, vălurită de pești, încurcat în scoici și mirosind a sare. ochii? ohoo, ochii ți-ar fi fost cât stelele albul lor, iar pleoapele ca niște năvoade grele de plasă pe care, la sfârșitul zilei, le întinzi. prin ele, oarecum sacadat, vezi și tu visele, ca și când ai privi printr-o pânză de păianjen.
și dacă m-ai fi născut, inima ți-ar fi fost alta. mai mare, mai grea, neverosimil de mare, încât ar fi părut o cocoașă crescută în partea stângă a trupului tău. ți-ar fi venit, poate, să o smulgi. sau poate nu. ai fi umblat așa prin lume, ca o arătare ciudată cu mulți sâni și brațe multe, cu mult prea multe picioare, târându-ți părul greu, care ar fi fost, de ce nu?, o mare dintr-o dată prea albă, luminoasă, unde ne-am fi legănat visele.
și dacă m-ai fi născut, ziua ar fi părut mai înaltă, cu mai multe ore, timpul ți s-ar fi părut și el frumos, o amintire cu chipul smead și trup tânăr.
acum... cu atâți de dacă... numai plânsul te mai poate salva. poate că el va reuși până la urmă să te lase grea, dar nici atunci nu sunt sigur/sigură că vei fi ales să (mă) naști.
de Elina Adam
Elina Adam (născută la 24.01.1974, în Sebeș, jud. Alba) este presudonimul Gildei Daisa, bibliotecar la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca, absolventă a Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai”, din același oraș (1997). A debutat cu poeme în revista „Leviathan”, în 2020. În același an, debutează (tot cu poezie) și în volum, cu „Alean de aripă”. În 2022 urmează al doilea volum, „Rana Amforei”, tot de poezie. A colaborat cu revistele „Libris”, „Discobolul”, „Arca”, „Neuma”, „Contemporanul” ș.a.m.d.. În 2021 a primit, pentru poezie, Premiul Editurii „Ardealul” al Filialei Tg. Mureș a Uniunii Scriitorilor din România, în cadrul Festivalului „Lucian Blaga” Sebeș. În 2022, în cadrul aceluiași festival, primește mențiune pentru traduceri.
Comments