top of page
Poza scriitoruluiFlorin Spătaru

Iustina rătăcită


the calm snake charmer

with bloodshot eyes

huge turquoise earrings

dark-brown thighs

was touching the green snake

transfixed by the slit yellow lines

the absinth moon was round

the black tongue shivered like a hound

his fingers stunk of poison


Vocea ei puțin răgușită îi atrăsese atenția. Mai ales intonațiile, unele cuvinte spuse în șoaptă și râsul chicotit. Medicul încerca să le inventarieze : când ascuțite, când cuprinse de un pic de melancolie. Își imagină mișcările limbii în timp ce corpul se zgâlțâia de la râsete. Cu siguranță era o fată. Se degaja din vocea ei o voință plină de încăpățânare. Medicul se uită pe fișă : Jeanne Jurin, o tânără de șaptesprezece ani. Poza tip buletin avea un colț îndoit. Medicul încercă să îndrepte colțul, din țigara fumată pe jumătate câțiva fulgi de scrum ajunseră pe filă, se enervă și își duse chiștocul între buze. Palma întinsese un strat de negreală peste poză, iar acum tânăra avea un zâmbet sardonic în colțul gurii.

Când asculți multe voci, urechea începe să se obișnuiască cu modulațiile. După atâția ani de activitate, medicul cumulase șiruri întregi de persoane, o lume uneori plutitoare, alteori de plumb. Medicul ciupea uneori sunetele atipice și le nota în carnețelul roșu pe care îl purta în buzunarul halatului. Orele în care se juca cu vocile înregistrate și se izola de lume îl purtau în alte lumi punctate de câte un accent, un cuvânt pocit, o limbuție pe aici, o șoaptă indescifrabilă pe acolo. Iar piesa de teatru îngânată pe note se juca doar pentru urechile sale, o separa pe casete, o prelungea sau o tăia, iar uneori se bucura de liniștea dintre cuvinte, abisul așteptărilor, al ezitărilor, al vorbelor de umplutură. La începuturi a fost liniștea înainte de primele zgomote sau a fost vreodată liniște completă ? Într-o pădure adâncă se șterg zgomotele orașului, frica înfundată te panichează, dar în aceea liniște devii mai atent la alte mișcări, auzi plăcile tectonice, simți cum planeta e o plută pe lângă care spațiul plutește ca un ocean mereu în mișcare. Iar medicul, ca un apocaliptist care comentează ad infinitum cuvintele sacre, credea și el că se putea porni de la modelele existente pentru a recompune tot ceea ce a fost pronunțat vreodată. Pasiunea lui pentru lingvistică, dar mai ales obsesia pentru etimologie îl făcea să vadă cuvintele în forma lor sonoră înflorind ca niște crengi de mesteacăn.

Mă cheamă Iustina și voi fi virgină toată viața mea. Medicul clipi din ochi ca și cum becurile din salon îl orbeau. Pentru că nu-l interesa decât amprenta sonoră a poveștii, uneori închidea ochii atunci când asculta răspunsurile pacienților. Vrei să te călugărești ? Nu. Vreau ca bărbații din jurul meu să explodeze în focul pasiunii. Medicul se trezi pierdut în ochii negri pistruiați cu verde. Nu se putea ca fătuca aceasta să fie conștientă de puterea ei. Era prea mică, prea crudă, avea încă urme de caș la gură. Medicul zâmbi când își dădu seama că această expresie îi venea din adâncurile copilăriei. Toți cei în vârstă o foloseau cu plăcerea celor trecuți prin viață și care se bucurau când puteau să râdă de cei tineri și de inocența lor.

Unii m-au numit fecioara nebună, rătăcită, zănatică, pancă, dusă, descreierată, smintită, zvăpăiată, țicnită, sonată, capie, amocă, dar eu le șoptesc la ureche că nu pronunță cum trebuie cuvintele și că vinul îl bei de bun și ajungi pe careul nebun. Le spunea că ar bea și ea un pahar, dacă ei pot să țină o sticlă goală în echilibru pe nas. Plăcerea ei era să-i vadă scoși din minți, să-i simtă plini de dorință, să-i doară corpul întins la maximum. Iar apoi le poruncea să-i ducă la îndeplinire tot felul de pozne. Iar ei, fără excepție, alergau într-un suflet să-i aducă tot ceea ce-i trecea prin minte. Unul reușise chiar să aterizeze cu un avion lângă hotelul în care mânca liniștită un tiramisù. Când mi-am descoperit plăcerea de a fi atinsă ca și cum aș fi de foc, m-am simțit amețită, ca și cum aș fi fost beată. Mi s-a făcut frică. Părea că o să mă pierd ca o barcă în mijlocul unui fluviu învolburat. Așa că m-am dus să vorbesc cu unul dintre profesorii mei, i-am povestit toate amănuntele, dar zâmbea zeflemitor și nu mă credea. Atunci am început să-i vorbesc în șoaptă și să-mi ridic încet rochița. Am văzut cum a înghițit în sec și a început să transpire. I-am spus să se așeze în genunchi. Părea hipnotizat. Cred că avea impresia că o să poată vedea mai bine. Așa că s-a conformat. Apoi i-am spus să se întindă cu spatele pe jos și mi-am ridicat pantoful peste fața lui. I-am spus să-mi lingă tocul. L-a sărutat cu poftă, noroiul de pe drum și praful au dispărut între buzele lui lacome. Mi-am dat seama că nu aveam ce să mai învăț de la un asemenea cățeluș. I-am spus că mi-e poftă de niște șampanie pe care să o vărs peste genunchi și a dispărut într-o clipită. M-am dus în garaj și l-am pus pe unul dintre șoferi să mă ducă în oraș.

Doctorul se uită la Iustina și își îngustă ochii. Fetița se uită nevinovată la el și îi spuse să o atingă. Unde vrea el. Doctorul începu să clipească des, hipnotizat de ochii ei negri. Iustina îi luă palma în mânuțe și o sărută. Doctorul simți cum tot corpul i se arcuia necontrolat. Fetița îi șopti ceva la ureche. Ca un țap mușcat de un șarpe, doctorul zburdă spre ieșire și alergă spre lac. Se dezbrăca așa de repede că ai fi zis că toate hainele îi luaseră foc. Gol, se uită peste umăr și apoi sări în apa înghețată. Înotă două minute, țipă, se agită un pic, iar apoi un tremur scurt precedă o liniște completă. Vrăbiile se agitau în continuare.

Iustina mergea agale pe drumul dinspre lac. Corpul foarte alb al bătrânului plutea încet spre mal. Din el ieșeau în continuare aburi, în dimineața rece de iarnă. Iustina alese cu atenție o piatră gălbuie și făcu două broscuțe. Renunță la cămașa de forță și își admiră uniforma impecabilă de școlăriță. Scoase dintr-un buzunar un carnețel galben, în care scrise câteva cuvinte lângă o pagină pe care lipise o floare de spânz. Apoi luă portofelul din hainele aruncate pe pajiște scoase bancnotele din el și le aruncă în aer, luă cardurile și permisele, iar apoi scoase o monedă de un euro și o folosi pentru o altă broscuță.


de Florin Spătaru






Florin Spătaru s-a născut în 1983. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti și este prozator, poet și traducător din limbile romanice. A câștigat concursuri literare în Franța și a fost publicat în „Nouvelle Quinzaine littéraire din Paris”. A publicat volumul de proză scurtă Cărămiziu (e-book, „Streamland.ro”, 2016) și albumul de poezii în franceză, „Onze” (2017). În anul 2022, la editura „Litera”, în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană”, publică romanul „Greier de topaz”.




29 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page