J. K. Stefánsson

Jón Kalman STEFÁNSSON (n. 1963, la Reykjavík) este unul dintre cei mai importanţi scriitori islandezi contemporani. La universitate a urmat cursuri de literatură fiind totodată profesor de liceu şi colaborator la cotidianul „Morgunblađiđ”. A debutat, în 1988, ca poet și după ce a publicat trei volume, în 1996 s-a orientat către proză. O parte dintre romanele sale au fost răsplătite cu premii importante: „Lumina de vară, apoi se lasă noaptea” (2005) – Premiul Literar Islandez pentru ficţiune, „Între cer şi pământ” (2007) – Premiul P.O. Enquist, „Peştii n-au picioare” (2013) – Premiul revistei „Lire” pentru cel mai bun roman străin, nominalizat la Man Booker International Prize ș.a.m.d.. Editura „Polirom” a publicat, până acum, „trilogia fiordurilor”, care l-a făcut cunoscut în toată lumea: „Între cer şi pământ” (2014, 2023), „Tristeţea îngerilor” (2016, 2023) şi „Inima omului” (2018, 2023); dar și „Povestea Ástei” (2022), care a devenit bestseller în Islanda încă de la apariţie şi i-a adus a patra nominalizare la Premiul Literar Islandez şi Premiul Folio al Librarilor pentru ediţia în limba franceză. Această nouă apariție în limba română, romanul „Absența ta e întuneric”, în traducerea lui Ovio Olaru, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom” (coordonată de Dan Croitoru), seria „Actual”, este o istorie de familie care se întinde din secolul al XIX-lea până în anii 2020 și care, în jocul celor două planuri temporale (trecut și prezent), ne aduce în fața ochilor o sumedenie de personaje interesante: un preot însingurat care se împrieteneşte cu un poet german mort de mult, un pescar expert în Kierkegaard, un pomicultor cu un libido diabolic etc.. Toate aceste personaje confruntându-se cu destinul, având sau nu curajul propriilor alegeri, urmându-și sau nu vocea inimii, alcătuiesc o mare narațiune sentimentală, poetică, fantomatică despre iubire, dorință, timp și moarte, condiția paradoxală a omului.

Poftiți, în fragmentul de mai jos, să prindeți tonul unui autor numit, deja, „Un Dickens islandez” (Irish Examiner):

CĂRUI FAPT DATORĂM ONOAREA?

Nu! Nu merge așa, strigă Pétur atât de tare și din senin, încât Ljúf tresare. Își șterge lacrimile și se ridică de pe iarbă cu fundul ud leoarcă. Totul e atât de umed și neplăcut, gerul părăsește pământul, de parcă iarna e intr‑adevăr pe cale să se potolească, de parcă există cu adevărat blândețe în lumea asta; soarele, cel puțin, se ridică tot mai sus cu fiecare zi, păsările călătoare inundă orizontul ca niște mesaje vesele de la viață – dar înghețul le va doborî pe câteva dintre ele. Pétur îmbrățișează gâtul iepei, își afundă nasul în coama ei, se umple de căldura și încrederea ei, iar ea își închide îndată ochii mari, parcă de fericire.

Încotro crezi că mergi, părinte?

Încotro indică acul magnetic al inimii.

Acul magnetic al inimii. Interesant spus. Dar este bine, crezi că e justificat, nu poate fi periculos, ba chiar greșit să asculți de inimă? Știi foarte bine că e neîmblânzită prin însăși natura ei și poate duce cu ușurință la dezastru dacă nu e ținută în frâu, dacă nu e bine înfrânată. Inima nu ezită, dacă are ocazia, să dizolve căsnicii sau familii, nu ezită să aleagă dezagregarea și dificultățile înaintea siguranței și stabilității; cine își urmează inima poate ajunge să‑i rănească profund pe cei mai apropiați dintre oameni. Moderația este ancora vieții, în ea se află echilibrul. Omul își găsește locul în existență și stă acolo, păstrandu‑și echilibrul intr‑o lume instabilă. Rezistă loviturilor, ispitelor, cutremurelor din inimă. Așa îți găsești rostul, apoi totul crește, totul înflorește în jurul tău și ești binecuvântat. Iar acum sincer: se poate justifica această călătorie?

Nu, cu siguranță nu.

În unele locuri, pământul e moale și se lasă elastic sub iapă și stăpânul ei, călătoresc fără oprire, Ljúf devine mai energică după scurta odihnă sau poate e doar entuziasmată să‑l poarte în viteză pe bărbatul iubit tot înainte, în speranța că viteza aduce alinare. Unii cai nu suportă să vadă pe nimeni plângând, dar nu‑i pot îmbrățișa și ochii li se umplu uneori de tristețe. În anumite locuri, pământul se cutremură atât de tare, că pare gata să explodeze, să se rupă în bucăți, ca și cum s‑ar fi gândit să înghită și om, și cal. Să‑i înghită și să‑i trimită direct în iad, să‑și afle acolo pedeapsa. Ceea ce, de fapt, e foarte nedrept, de vreme ce iapa nu e vinovată de păcatele lui Pétur, oricare ar fi acelea. Neatinsă de niciunul dintre păcatele lumii; tot ceea ce face este să rumege iarbă, să se frece de stânci, să‑și facă nevoile, să viseze când și când la un armăsar puternic, să necheze scurt de plăcere când cineva o mângâie sau o scarpină după urechi.

Slăbiciunile și păcatele părintelui Pétur.

Este, așadar, mereu un păcat și o slăbiciune nesăbuită să‑ți urmezi inima, să mergi încotro îți arată acul tremurător al busolei sale, chiar dacă asta înseamnă că lumi întregi vor pieri?

Calule și cerule, spuneți voi ce este mai nobil, să sugrumi vocea inimii în speranța că lumea va rămâne neschimbată sau să apuci sentimentele așa cum vin, să li te supui total, schimbând astfel existența în incertitudine? Să‑ți sufoci inima, sacrificandu‑te, ba chiar trădandu‑te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmând busola inimii?

Scrie undeva și se spune c‑ar fi adevărat: „Nu se poate să trăiești fără ca măcar o dată în viață să arunci totul la gunoi“.

Așa să fie?

E inutil să se întrebe, de vreme ce nici calul, nici cerul nu pot răspunde, cu atât mai puțin râma de pământ; ferma lui Guðríður e încă înzăpezită, pământul e încă înghețat, râmele sunt îngropate atât de adânc în pământ, încât nu aud întrebările bărbatului.

Volumul poate fi găsit aici:

Editura Polirom