Ce bucurie...
Ce bucurie-nfricoșată
Mă nimicește și mă-ncheagă,
Făcându-mă să văd deodată
Cât plin poate ascunde golul?
Din cripta unde nu e nimeni,
Iese un zbor de glasuri albe
Care mă ia parcă pe aripi,
Binevestind sfârșitul morții.
Mă-ntorc. Cel ce s-a frânt pe cruce
Și-a fost înmormântat, scăpat-a
Din giulgiu ca din crisalidă
Și fâlfâie în jur lumină.
Dau să-L ating; în mine crește
Puterea vocii Lui de aur
Și mă reped în bezna lumii
S-aprind ce nu se poate stinge.
Înăuntru
Ce captivant e nepermisul
De care vrei sa te apropii,
Dar și să fugi sub presimțirea
Prăpastiei care se deschide
Nu în afară, ci-năuntru.
Căzând, descoperi strălucirea
Nebănuitei catacombe,
Unde repulsia și iluzia
Se-adulmecă, dorindu-și moartea.
Te-mpotrivești, însă, sub vraja
Nemaitrăitelor neliniști,
Te-afunzi în strania frumusețe
A-ntunecimii ce te fură
Și te aruncă-ntr-o strâmtoare
Din care te-ai putea desprinde,
Numai dacă te rogi în taină
Ca Cineva să te găsească.
Decantare
Intru adânc și mă cufund
În liniște ca într-o apă
Care mă curăță de zgomot.
Apoi pustia mă-nconjoară
Cu aura singurătății
Și mă cuprinde minunarea:
Ce mică sunt! Acum îi semăn
Seminței de muștar din care
Stă să se-arate-mpărăția...
de Monica Pillat
ความคิดเห็น