Mărturisire

„Jurnalul fericirii” – Nicolae Steinhardt

Mărturisesc că este a treia oară când abandonez „Jurnalul Fericirii”, al lui Nicolae Steinhardt. O mărturisesc ca pe un păcat, căci asta şi este. Dar abandonul acesta se cuvine a fi explicat. Nu justificat, ci doar explicat. Motivul meu este o durere. O lipsă de curaj, dacă vreţi.

Desigur, adun în suflet şi alte păcate legate de acest subiect. Cartea a fost scrisă cu cinci ani înainte să mă nasc, iar autorul a trecut în nefiinţă când împlineam douăzeci, fără să fi auzit mare lucru despre el. Nici nu ştiu ce cântăreşte mai grav în fața conştiinţei mele. Pentru faptul că l-am ignorat atunci, găsesc multe circumstanţe atenuante, legate de epoca respectivă, de vârsta mea și de educația școlară care se făcea atunci. Pentru că nu reuşesc să îl parcurg acum...iată motivele:

Dacă începi să scrii pe orice motor de căutare numele „Nicolae”, prima variantă care îţi sare în ochi este Guță. Apoi urmează Ceauşescu, pentru ca la un moment dat să apară şi varianta Steinhardt. Asta îmi provoacă o primă durere. În ciuda faptului că Ceauşescu a fost preşedintele ţării pentru o perioadă de 24 de ani, nu-i pot aşeza numele alături de cel al autorului meu abandonat. Ar fi ca o blasfemie. Ca şi cum l-aş pofti pe Lucifer să ia loc alături de Isus, în prima bancă din biserică. Nici pe cântăreţul de manele nu-l pot distribui în acest „film”. Ar fi tot blasfemie, dar din altă perspectivă. Simt că nu aș face decât să elaborez un nou algoritm al durerii.

Asta chiar şi dacă ignorăm cu desăvârşire tot ce a pătimit şi tot ce a scris Steinhardt, şi avem în vedere doar numele cu care a împărţit cursurile de la Liceul Spiru Haret din Bucureşti sau pe cele ale Facultăţii de Drept şi Litere: Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi alţii, precum Barbu Brezianu, Arșavir Acterian, Pericle Martinescu. Cum aş putea să strecor aici chiar şi numai o fila din carnetul roşu, de partid, ori vreun vers de manea?! Abia atunci n-aş mai avea nicio scuză în fața mâniei, pe deplin justificate a lui Dumnezeu, atunci când îi voi întinde, spre judecată, ținut în palme, sufletul.

În fine...mizeria pe care postmodernismul lumii îl generează sub atâtea şi atâtea aspecte, pare să îşi găsească un loc confortabil în România. Aici, parcă tot răul se înfăptuiește mai bine. Nu are niciun rost să vorbim despre lipsa de cultură, dezinteresul şi ignoranța a tot ce nu aduce vreun folos material imediat. Despre onestitate, corectitudine, dreptate şi adevăr, e la fel de inutil să discutăm, iar de Dumnezeu mi-e şi teamă să amintesc. Paradoxal, libertatea, inclusiv aceea de a crede, ne-a dus exact acolo unde ne silise şi comunismul să naufragiem. Doar că de data asta e alegerea noastră şi de aceea ne apărăm cu ferocitate necredinţa.

Evident, ştiu despre Jurnalul Fericirii că este o „capodoperă a demnităţii” aşa cum o consacră critica literară de după Revoluţia din 1989. Este una dintre cele mai profunde și impresionante opere ale literaturii române, fiind deopotrivă un testament spiritual, o cronică a suferinței în închisorile comuniste și un tratat despre libertatea interioară. Fascinantă sub toate aspectele! Şi totuşi, eu nu reuşesc să o citesc. Mă opresc de fiecare dată după câteva zeci de pagini, nu multe, pentru că mă cuprinde o nelinişte inexplicabilă, ca şi cum ar urma ca într-o zi sau două să fiu şi eu anchetat de Securitatea pe care am cunoscut-o la prima mână, fără ca minora mea experienţă să poată fi comparată cu a altora, nicidecum cu cea din carte. Uneori parcă sunt deja în camera de anchetă. O frică veritabilă face ca stomacul să înceapă să-mi tremure. Evident, ştiu că pericolul nu există, însă mi-e teamă totuşi că acele vremuri ar putea reveni. Cu monocromia și apăsarea grea a fiecărei zile, cu o atmosferă ce nu-ți lasă pieptul să se umfle deplin cu aer curat. Simt scârbă şi dezgust faţă de spiritul epocii respective. Lumina călăuzitoare a marelui vecin de la est, a scos la suprafaţa lumii tot ce era mai rău în poporul meu, altfel paşnic, iubitor, credincios şi echilibrat. Am avut mereu, chiar de mic copil, o repulsie instinctivă faţă de ei şi faţă de regimul pe care l-au promovat. Înţeleg că a apărut ca o necesitate socială, doar că nu poţi extermina, efectiv, intelectualitatea, înlătura credinţa, rescrie istoria, elimina proprietatea și multe altele, crezând că le poţi înlocui cu bune intenţii, hărnicie şi proprietatea comună. Toate înfăptuite de semianalfabeţi cu patru clase, dar cu „origine sănătoasă” ori de „cadre de nădejde” formate la şcoala de partid, bazată pe interese politice.

Modul în care e scrisă cartea îmi place. Erudiţia autorului, flexibilitatea stilului, referinţele culturale vaste şi limbajul eclectic mă încântă. Dar citind-o, întreaga lume din jurul meu îmi pare murdărită de zeama soioasă, cenuşie, care iese cu miros greu, din zeghea pe care am văzut-o expusă la Sighet, în muzeul Memorial al Victimelor Comunismului. N-am fost nici la Jilava, nici la Gherla şi nici la Aiud. Mi-a ajuns muzeul de la Sighet, poveştile bunicului meu despre lagărul din Siberia, precum şi amintirile diverşilor cunoscuţi despre muncile inumane din Bărăgan sau de la Poarta Albă şi Periprava.

  Acolo, în muzeul de la Sighet mi-am dat seama, din nou, unde suntem ca nație și ce am ajuns. Majoritatea vizitatorilor n-au prezentat vreun interes deosebit pentru istorie, pentru chinurile, viețile și morțile petrecute între pereții celulelor de detenție. Pentru panourile explicative sau fotografiile miilor de deținuți, nici atât. Că doar nu puteau sta să citească în concediu! Era suficient un selfie în vreo celulă cu aspect cât mai respingător și mai departe „ura și la gară! Am bifat și asta, că așa se cuvine”. Trebuie văzut tot ce e la modă, nu? Revolta mea și-a atins apogeul abia când odraslele turiștilor au început să alerge pe scări și pe holuri, să urle și să se fugărească prin celule. Desigur, părințiilor nu le-a păsat, nici de odrasle, nici de sângele, chinurile inimaginabile și viețile distruse ale celor care n-au vizitat închisoarea ca formă de divertisment. Ce puteam face?! Am ieșit în curte. Mi-ar fi plăcut să vizitez singur închisoarea, în liniștea propriei mele suferințe.

Am căutat şi am citit, atât despre Jurnal, cât şi despre Steinhardt. Ştiu despre reţeta lui cu cele trei ingrediente necesare pentru a învinge frica şi de a rămâne om de onoare: curaj, nobleţe şi Hristos. Dar tot nu pot citi rândurile scrise de el. Le percep a fi pe deplin sincere, rezonez cu ele și tocmai de aceea, am impresia că înțeleg sentimentul autorului, ca și cum ar fi ale mele. Mi-e teamă „să le retrăiesc”.

Și mi-e imposibil să înţeleg cum se naşte demnitatea din întregul amestec de durere, suferinţă, abandon, resemnare şi lipsa oricărui orizont. Ce minte trebuie să ai ca să ignori sufletul zdrobit şi trupul suferind?! Să porţi prin timp singurătatea şi trădarea... Trebuie să ai stofă de erou, altfel nu îmi pot explica... Ori poate să fii ales de Dumnezeu, căci lui Steinhardt nu i-a fost rușine să se roage. Cum singur spune, poate că tocmai de aceea a și fost auzit.

Nu sunt nou pe lumea asta. Am trecut prin câteva încercări şi, la fel ca fiecare, port pe umăr propriile cruci și cred că știu să le port. Dar... o mărturisesc şi pe asta: de trei ori am început cartea şi de trei ori mi-au dat lacrimile, la un moment dat. Nu atât pentru suferinţa omului Steinhardt, cât pentru NEDREPTATEA uriaşă pe care regimul comunist l-a adus în lume. Şi atunci simt că se naşte în mine aceeaşi dorinţă de opoziţie, de verticalitate, pe care au simţit-o, probabil şi Steinhardt şi mulţi alţii. Curajul meu e o iluzie, desigur! Dar pentru o clipă, îl simt!!!

Dincolo de nedreptatea făcută lumii, poporului, avem de-a face cu nedreptatea adusă omului. Pentru că lumea și poporul sunt entități pluripersonale insensibile în sinea lor.  „Toți”, de fapt înseamnă „nimeni”, atât timp cât oamenii care compun mulțimea nu capătă nume și identitate.

Steinhardt a simțiț nedreptatea generală a regimului care punea stăpânire pe țară și schimba însăși paradigma existenței, sub infinite aspecte. Terfelea inclusiv valorile veritabile, fără vreo legătură cu orientări politice și lupte de clasă socială. A venit apoi nedreptatea făcută cunoscuților, apropiaților și persoanei sale. A experimentat durerea de nedescris a „vinovatului” fără vină. Doar cei care au simțit-o pe piele lor, chiar și într-un context mărunt, pot înțelege ce durere provoacă o astfel de nedreptate. Iar dacă durerea mea, a unui străin, la zeci de ani distanță și într-o lume schimbată, e atât de mare, a lui cum a putut să fie?!

Chiar dacă și-a găsit alinare în viața monahală de la Rohia, care l-a învățat și despre iertare, mărturie faptului că nu a putut înghiți nedreptatea stă însuși Jurnalul Fericirii, scris inițial în 1964, confiscat apoi de regim, restituit în 1972 și publicat postum, abia în 1991.

A venit apoi nedreptatea de după detenție, când nu putea spune lumii ce se întâmpla în realitatea închisorilor. Stingându-se cu câteva luni înainte de Revoluție, nu a apucat căderea hidrei roșii. Sunt convins că ar fi descoperit că există și o altfel de fericire decât cea construită în sinea ta, cu ajutorul onoarei și a lui Hristos. Una mai pământeană, dar cu rost deplin. Peste numai doi ani și-ar fi văzut cartea publicată, iar suferința lui ar fi prins glas și poate ar fi ajutat la condamnarea definitivă în conștiința colectivă a unui regim nociv și criminal, care trăiește încă. Și asta mă doare!

Vine apoi nedreptatea prezentului: lipsa de importanță, de cunoaștere și recunoaștere, de respect și recunoștință din partea marii majorități a contemporanilor noștri. Sunt convins că Steinhardt nu ar fi căutat o astfel de recunoaștere. Dar eu nu sunt Steinhardt, nu sunt monahul Nicolae și mă arde și această stare de fapt. Lipsa cunoștințelor istorice astfel ocolite conduce la o lipsă de reactie față de alunecările spre totalitarismul care ar putea readuce la putere urmașii regimului comunist. Noua lui față va fi, desigur, doar o mască, îmbogățită cu relele inventate între timp. Poate că teama mea față de un viitor în care se oglindește trecutul comunist, nu este total nejustificată.

Şi atunci las din nou cartea din mână... Pentru autor nu pot face nimic. Pentru noi, cu atât mai puțin. Nu e această deznădejde suficient de mare ca să mă separ, închizând cartea, de lumea insalubră pe care o descrie? Eu nu am puterea credinței…

Dar există un paradox. Am încercat să înțeleg disonanța titlului față de conținut și am ascultat adaptarea radiofonică a Jurnalului, în lectura lui Marcel Iureș. Sărăcită, bineînțeles, dar tocmai de aceea digerabilă. Cartea, prin ceea ce descrie, mi se adresa mie, direct și brutal, făcându-mă să sufăr. Lectura este prea intimă, te pune în prea strânsă legătură cu autorul. Adaptarea audio e diluată, simplificată, interpretată de un actor care stă între sentimentele autorului și ale mele. Așa am înțeles că pentru Steinhardt, fericirea nu este absența suferinței, ci prezența libertății spiritului. El descoperă în celulă că, deși trupul îi este încătușat, mintea și sufletul pot fi complet libere dacă refuză să colaboreze cu răul. Această descoperire îi provoacă o stare de euforie spirituală pe care nu o cunoscuse în libertatea „de afară”. Totodată, titlul reflectă logica Evangheliilor (Fericirile), unde se spune: „Fericiți cei ce plâng... fericiți cei prigoniți”. Steinhardt experimentează pe propria piele acest adevăr biblic: când pierzi totul (avere, statut, libertate fizică), singurul lucru care îți rămâne este Dumnezeu, iar acea conexiune pură este, în viziunea lui, singura fericire autentică. Alegând acest titlu, Steinhardt dă o replică simbolică torționarilor săi. Regimul comunist încerca să îi distrugă pe deținuți prin umilință și durere pentru a-i face nefericiți și supuși. Numind relatarea ororilor „Jurnalul fericirii”, autorul declară victoria sa morală: a fost închis ca să fie distrus, dar a ieșit mai fericit decât a intrat. În esență, cartea este cronica unei victorii asupra fricii. Steinhardt consideră că a fost „fericit” pentru că a avut ocazia să își testeze caracterul și să își găsească credința acolo unde alții și-au pierdut speranța. Și, mai important, a devenit fericit fără a sărăci în duh.

Sigur, mă puteți condamna, spunand că eu nici măcar nu pot citi ceea ce el a trăit. Accept cu umilință acest reproș, dar nedreptatea este prea mare, o simt prea acut și sunt complet neputincios. Curajul și noblețea, chiar de le-aș avea, sunt arme inutile în fața indiferenței altora. Închid cartea de fiecare dată pentru că sufăr prea mult și nu pot îndrepta nimic. Chiar de aș putea, nu interesează pe nimeni ce s-a petrecut cu deținuții politici prin închisorile comuniste. Iar pentru mine Nicolae Steinhardt nu este o simplă biografie, la fel cum zeghea de la Sighet nu a rămas doar un obiect de muzeu, ci un simbol al suferinței umane pe care o resimt la nivel profund. Din persectiva nedreptății, care este deosebirea dintre indiferența prezentului și ororile trecutului? Mi-e imposibil să aspir la demnitatea lui Nicolae Steinhardt, dar mă împac cu gândul că singurătatea intelectuală pe care o încerc nu este un vid valoric, ci provine din neputința celui conștient. Poate că eșecul lecturii mele creionează, totuși, o mică victorie morală: aceea de a refuza să privesc suferința ca pe un simplu obiect de studiu sau de divertisment.

În cele din urmă rămâne și mângâierea că sufletul fratelui Nicolae de la Mănăstirea Rohia este într-un loc unde nu trebuie să își contruiască fericirea de unul singur, cu relele din jur. Acolo, fericirea nu trebuie tipărită în jurnale, căci cei care o merită o simt nesfârșită, pentru totdeauna.

 de Eugen Gomboș