Mătuşa și colonelul

Mătuşa Stela și colonelul

Albastrul nu era deloc culoarea mea. Totuşi, când tanti Stela a ales pentru viitoarea mea rochie o nuanţă bleu-ciel am zis da, apoi am răsfoit cu prefăcută atenţie revistele Elle, Neckermann şi Vogue pe care mi le-a pus în braţe – numere vechi de un an în ţările lor, ultimul răcnet al modei la români –, ca până la urmă să o las să aleagă materialul şi modelul. Mi-era indiferent ce pun pe mine, atâta vreme cât nu mă încurca la alergat, căţărat în copaci şi la sărit garduri. „Parcă ai fi un băieţoi“, ofta mama, cu năduf. Dacă la alte fetiţe germenii cochetăriei scoteau capul încă de la grădiniţă, mie nu-mi păsa cum arăt în haine, ci cum mă simt în ele. Mai mult în pantaloni, rareori în fustă, niciodată în rochie – era deviza mea pe atunci, aşa cum preferam adidaşii anilor ’60, pe nume tenişi, sau încălţămintea din piele-ntoarsă în locul pantofilor incomozi şi – Doamne fereşte! – cu toc. Tocuri înalte n-am purtat nici mai târziu în viaţă, de parcă eram tot timpul pregătită să o rup la fugă – iar uneori chiar aş fi vrut să o fac.

În anii de şcoală cel mai mult am urât uniformele, şi-apoi hainele strâmte, în care mă simţeam ca într-o cămaşă de forţă. Mama mi le cumpăra de la Confecţii, ieftine şi în culori închise, de tăvăleală, deşi asta nu ajuta întotdeauna. Încă din ziua când puneam o rochiţă nouă pe mine, se întâmpla ceva: o agăţam într-un cui, rupând-o atât de rău încât nu putea fi cusută, o pătam cu suc de roşii, nuci verzi sau cerneală – de parcă ştiam exact ce nu iese la spălat. „Tu ai găsi singura baltă de noroi din Sahara. Cum reuşeşti?“ ridica mama ochii spre cer, luându-l drept martor al pătimirilor sale. Cum cel mai deştept cedează, nu m-a mai obligat să port ceva semănând a rochie – cu excepţia detestatei uniforme, dar aici nu era vina ei. Şi tocmai când credeam că mi-am câştigat dreptul să mă îmbrac băieţeşte în afara şcolii, mama m-a luat de mână şi m-a dus la tanti Stela.

– O să ai prima ta rochie adevărată, făcută după măsuri, nu din cele de-a gata, care stau pe tine ca pe gard!

„Să te văd c-o mătrăşeşti şi pe-asta!“ a adăugat din priviri, apoi m-a lăsat în casa mătuşii, fiindcă deja întârziase la serviciu. În asemenea momente deveneam foarte cuminte şi ascultătoare – măcar până treceau pe deasupra norii negri.

Iată-mă deci pe podiumul din atelier, îndurând cu stoicism să-mi fie luate măsurile cu un centimetru de pânză atât de uzat încât cifrele se şterseseră cu totul. Croitoreasa care mă răsucea ca pe un titirez le păstra însă întipărite în minte – altfel cum de nu greşea? Îmi era mătuşă de mai de departe – fratele ei, unchiul Tiberiu se căsătorise cu sora mamei –, însă decât tanti i se potrivea mai degrabă domniţa Stela. Dacă vreuna ar fi coborât într-o zi dintr-o tapiserie cu cavaleri şi nobile de odinioară exact aşa ar fi arătat ori s-ar fi purtat.

Mergea dreaptă, de parcă ducea mereu o amforă plină cu apă pe creştet şi se ferea să nu verse vreo picătură, păşind cu eleganţă chiar în papuci de casă. Felul cum se mişca, mânca, vorbea – pe un ton cald, învăluitor, ce te-ar fi convins că ninge în miezul verii – pe toate le deprinsese în anii de pension la Viena, de care îşi amintea cu nostalgie. „O fată trebuie să ştie să coasă, să gătească, să danseze“, mă dăscălea. „Şi mai ales... Dar asta îţi spun când va veni vremea.“ Între timp îşi dădea osteneala să mă înveţe cât mai multe – poate ceva tot o să se lipească de mine. Mă punea să stau ţeapănă ca un manechin dintr-o vitrină, să mă plimb cu o carte pe cap până ameţeam şi m-ar fi încălţat cu pantofii ei italieneşti, cu vârf ascuţit şi toc cui, noroc că-mi erau mari... Mă simţeam o cenuşăreasă antrenându-se cu zâna cea bună pentru o noapte de bal care n-o să vină niciodată, fiindcă prinţul fugise în Anglia, Franţa sau chiar în iubita ei Austrie.

Eram în România anului 1968, când prinţesele se duceau la serviciu, iar fiii de rege aveau carnete de partid în loc de săbii. La ce mi-ar fi folosit să merg ca o gheişă, să dansez ca o baiaderă, să cânt la mandolină precum barzii de altă dată? Ori să-mi fac o rochie pe care n-aveam de gând s-o port?

Tanti Stela se apucase deja de croit. Rămasă pe podium ca o statuie neterminată, mă uitam cum desfăşura valul de crep pe masă şi, cu un creion chimic şi o riglă de lemn trasa linii, decupa tipare. „În croitorie, măsori de mai multe ori şi tai o dată“, le spunea mereu celor trei cusătorese. Întotdeauna le găseam în atelier, robotind cu acul, foarfeca ori la maşina de cusut, dar când era mult de lucru pentru vreo nuntă sau un botez, mătuşa angaja cinci-şase ajutoare şi atunci camera devenea neîncăpătoare, ca un stup plin de bâzâitul vocilor în surdină.

Regina mamă făcea, cum s-ar numi astăzi, concepţie creativă. Alegea modelul împreună cu clienta, lua măsuri, croia tipare apoi tăia fără teama de a greşi, croşetând văzduhul cu foafeca, repede şi iscusit, aşa cum mânuiau sabia muschetarii lui Dumas. Când termina, peticele de material zburau spre albinele lucrătoare, ce începeau munca de rutină: înseilau, trăgeau la maşina Singer – pe atunci cu pedală, nu electrică – festonau, coseau nasturi, butoniere, puneau fermoare, până când rochia, fusta sau taiorul erau gata pentru retuşuri, un nou moment crucial în care reintra în scenă domniţa Stela.

De câte ori îşi făcea ceva nou de îmbrăcat – cam o dată pe an – mama mă lua cu ea, iar în pauza dintre măsurători şi prima probă, mătuşa se ocupa de antrenamentul meu pentru concursul Miss România – nu c-ar mai fi fost vreunul de când mă născusem, dar nu se ştie niciodată! De data asta am scăpat de corvoadă; stăpâna atelierului de croitorie mă trata ca pe o clientă, ba chiar m-a servit cu dulceaţă de nuci verzi, mai bună decât cea de vişine, după cum aveam să constat. Lingeam linguriţa, cu ochii la peticul de cer croit de cadrul ferestrei – acelaşi bleu-ciel pe care se alungau nori de crep –, când o tăcere atât de adâncă încât o puteai auzi m-a făcut să întorc privirea.

Marea doamnă, o numeau toţi, străini ori de-ai casei, la fel cum toţi amuţeau când îşi făcea intrarea într-o încăpere. N-o văzusem îmbrăcată altfel decât în rochie neagră, cu veşnica grimasă de nemulţumire dăltuită în marmura feţei, cu şiragul de perle la gât alături de lanţul lornionului – prin care nu mai privea demult lumea –, cu părul argintiu prins în fildeşul acelor de păr. Dacă aş fi întâlnit-o în miez de noapte, într-un castel ruinat, mi se oprea inima în piept sau o luam la fugă cum se întâmpla prin filmele de groază – orice, dar de mirat, asta nu. Sub bolţi arcuite, înalte cât ale unei catedrale, pe o podea de piatră lucind în lumina focurilor din şeminee, marea doamnă ar fi fost la ea acasă. Aici însă – într-un apartament de bloc cu tavanul atât de jos încât puteai atinge lustrele cu mâna, cu zugrăveală în ulei sau humă şi ferestre dând spre o parcare unde o Dacie ruginea pe butuci –, apariţia sa putea să pară într-un singur fel: nefirească.

„Maman a apucat alte vremuri, mai bune“, spunea mătuşa, apoi îmi povestea despre Sânnicolau Mare, unde ea şi fratele ei Tiberiu crescuseră într-un conac adevărat. Toţi copiii ştiu cum e viaţa prinţeselor în basme. Stela însă, o trăise. Până la cincisprezece ani servitoarele o îmbrăcau, o pieptănau, îi pregăteau baia, iar o guvernantă o însoţea peste tot. Învăţase de mică rostul celor şase tacâmuri puse de o parte şi de alta a farfuriei, ştia să cânte la pian, să călărească, să recite din Baudelaire – numai romanele de dragoste, tot în franceză, le citea pe ascuns. Toate făceau parte din viaţa unei fiice de moşier din Banat. Cum e să trăieşti, zi după zi, într-un episod din Forsyte Saga? Stela şi Tiberiu au copilărit înconjuraţi de bone şi institutori, după care marea doamnă i-a trimis să îşi desăvârşească educaţia la Viena – pe băiat să urmeze Dreptul, pe fată la pension.

Când evoca anii petrecuţi acolo, Stelei i se umezeau ochii, ca atunci când priveşti în soare. „Îmi amintesc de ultimul bal...“, suspina cu nostalgie. Fusese în 1939, avea douăzeci de ani şi nici prin cap nu i-ar fi trecut ce o să urmeze. A doua zi a primit scrisoarea care o chema înapoi în ţară. Moartea tatălui a fost cea dintâi dintr-un şir de nenorociri, începutul sfârşitului. Au urmat anii lungi de război, pacea plătită scump de întreaga Europă, schimbarea regimului în România, naţionalizarea.

Clepsidra istoriei se întorsese cu susul în jos, iar marea doamnă s-a trezit într-o dimineaţă fără un acoperiş deasupra capului. A pus în două căruţe ce a putut aduna – nişte mobile, tablouri, statuete şi bijuterii – lăsând restul în urmă: pământuri, păduri şi fâneţe, conacul devenit casă de odihnă a sindicatelor. La Braşov avea nişte rude care au primit-o, pe ea şi copiii, cu bunăvoinţă dar nu pe degeaba; curând, în caseta cu giuvaieruri au rămas doar şiragul de perle, cerceii şi un inel folosit cândva la pecetluitul misivelor.

Oriunde s-ar fi ivit, mantia tăcerii se aşeza pe umerii marii doamne în falduri; trecea printre oameni şi lucruri, fără să le ia în seamă, ducându-şi amintirile ca pe o diademă ce-i îngreuna fruntea, dar era singura pe care voia să o poarte, fiindcă prezentul...

– Sărut mâna, mamă soacră!

Glasul a încremenit-o. Ochi care nu priveau pe nimeni şi cărora nu le scăpa nimic s-au răsucit spre bărbatul ce intrase dând uşa de perete, ca un actor năvălind pe scenă. „Dintre toate relele lumii ăsteia, iată-l pe cel mai rău“, spunea privirea marii doamne, iar cutele din colţul buzelor se adânciseră, îi brăzdau obrazul asemeni unor cicatrici. O clipă a părut gata să pună majordomul să îl arunce afară. Apoi şi-a amintit: neavenitul era de-al casei şi, oricum, nu avea pe cine să cheme. Şi-a continuat plutirea, ieşind din încăpere, fantomă alungată de lumina zorilor la primul cântat al cocoşilor – sau măcar al unuia.

În urma ei tăcerea s-a spart în glasuri, râsete. Cu un gest de magician, colonelul Peşchir a scos un buchet de trandafiri, împărţind cusătoreselor câte unul, împreună cu o vorbă de duh potrivită fiecăreia. Al patrulea era pentru mine. Mi l-a întins ca pe un trofeu pentru care luptase cu un dragon asemenea Sfântului George, ori dezlegase ca Oedip ghicitoarea-capcană a Sfinxului. Am mulţumit, apucând trandafirul cu grijă – ştiam că înţeapă, mai ales cei sălbăticiţi, culeşi din rondurile dintre blocuri.

Colonelul Peşchir n-avea serviciu, doar o funcţie onorifică, de soţ al stăpânei casei, de-asta nu trebuia să fie nicăieri la o oră când bărbaţii se aflau în câmpul muncii. Unchiul se considera liber-profesionist, iar meseria lui era vorbitul. În vremuri medievale ar fi fost menestrel sau bard, slăvind faptele eroilor legendari în sălile de ospeţe ale regilor. În zilele noastre era un palavragiu, cum îl numea marea doamnă.

Ginerele ei avea darul vorbelor, te făcea să vezi totul înaintea ochilor, ca la cinematograf. Nici măcar n-avea însemnătate ce anume istorisea, trebuia doar să-i urmezi glasul, să-l laşi să te poarte cu el. Ca acum: cusătoresele erau numai urechi, sorbindu-i cuvintele, de parcă le ducea la buze un potir sfinţit. Am devenit fără voie atentă şi, curând, aproape uitasem să răsuflu şi aveam ochii la fel de mari ca ai lucrătoarelor. Îi deschisesem mai târziu decât ele, dar în aceeaşi lume cu multe nuanţe de cenuşiu. Şi ce erau evenimentele anului, defilările de 1 Mai sau de Ziua Armatei, faţă de parada de la Paris? Colonelul, pe atunci sublocotenent, trecuse călare pe sub Arcul de Triumf, în coloana absolvenţilor Şcolii Speciale Militare de la Saint-Cyr, între ceilalţi ofiţeri în ţinute de gală, toţi încredinţaţi că viaţa le va fi o paradă nesfârşită pe străzile Parisului, în timp ce femei frumoase le vor arunca flori de pe trotuare.

Ajuns la garnizoana din Timişoara, chipeş şi spilcuit în uniforma care îl făcea irezistibil, Peşchir n-avusese nevoie de multe vorbe ca să fure inima domniţei Stela, întâlnită la o plimbare printr-unul din parcurile oraşului. Cei doi s-au îndrăgostit, au schimbat promisiuni, jurăminte, şuviţe de păr în medalioane de argint. Vizita tânărului pretendent la conacul din Sânnicolau Mare s-a dovedit un dezastru. Tatăl fetei n-a vrut să-l primească, iar mama ei, de pe atunci o mare doamnă, l-a lămurit cum stăteau lucrurile: fără o familie bună şi o brumă de avere, tot un coate-goale rămânea sub haina lui cu bumbi şi fireturi. Stela nu va fi niciodată soţia lui, nu pe lumea asta.

Peşchir şi Stela aveau să se revadă nouă ani mai târziu, la Braşov, din nou printr-o întâmplare. Marea doamnă îşi pierduse soţul, conacul, servitorii; îi rămăsese doar un nume care nu valora nimic şi le aducea numai belele. Acum toţi ardelenii erau egali în sărăcie, toţi trăiau cu spaima altor nenorociri ce-ar fi putut să se prăvale peste ei... Tiberiu, fiul marii doamne, se căsătorise între timp cu mătuşa mea, iar în apartamentul pe care îl împărţise cu mama şi sora lui s-a mutat colonelul Peşchir. Stela se măritase cu alesul ei la ofiţerul Stării Civile, fără să treacă pe la Biserică, la fel cum se lipsise de binecuvântarea mamei sale, punând-o în faţa faptului împlinit. Altă lume, alte reguli – pentru unii mai bune, pentru alţii nu.

– Ai luat pâine?

Stăpâna casei se ivise cu un balot de pânză în braţe şi a început să-l desfăşoare pe masa de croitorie.

– Am uitat, Stela dragă.

Nu îi rostea niciodată numele fără un iubito, scumpa mea sau mon coeur, o vorbă pe care o adusese de la Paris împreună cu sabia ce împodobise o vreme unul dintre pereţii sufrageriei – până când îi fusese confiscată, deşi n-avea tăiş nici cât un cuţit de tăiat morcovi, fiind o armă de panoplie, purtată la parăzi.

Colonelul s-a răsucit într-o parte, de parcă se pregătea să smulgă din teacă sabia pierdută pentru totdeauna – împreună cu gradul din armată şi speranţa la o pensie militară –, dar în loc de asta a scos la iveală ultimul trandafir abia îmbobocit, păstrat anume pentru prinţesa lui. I l-a întins cu un zâmbet sfios, care îl făcea să arate foarte tânăr, ca atunci când ieşise pe porţile de la Saint-Cyr cu proaspeţii epoleţi pe umeri. În loc să se topească la căldura amintirilor, tanti Stela n-a clipit măcar, devenită dintr-o dată Împărăteasa Zăpezilor, cea cu inima închisă într-un sloi de gheaţă. Cusătoresele lăsaseră trandafirii, reapucându-se de lucru, iar mătuşa i-a adunat şi mi i-a pus în braţe.

– Găseşti o vază în salon, apă la bucătărie!

Pentru unchi n-a irosit decât o privire pe sub sprâncene, dar a fost de ajuns.

– Mă duc acum, mon coeur. Intermediară pentru noi, franzelă pentru maman, ştiu. Numai să fie proaspătă.

Cu asta s-a întors pe călcâie şi dus a fost, cu pasul hotărât şi fruntea sus, cum se pleca la bătălie. Nici eu n-am stat pe gânduri, ieşind pe cealaltă uşă.

Salonul era o cameră de bloc – puţin mai mare decât dormitorul sau atelierul –, sufocată de mobile grele, draperii strânse cu şnururi groase cât nişte odgoane de corabie şi un covor persan pe care moliile îl roseseră pe alocuri. Şifonierul din lemn de mahon, biblioteca până la tavan, bufetul cu oglindă veneţiană şi fotoliul cu picioare de leu – nu se potriveau cu canapeaua ieftină, cu tapiserie înflorată, luată de la magazinul din colţ. Fusese şi un pat cu baldachin, adus de la Sânnicolau Mare, atât de masiv încât cărătorii îl scăpaseră pe la etajul trei, lăsându-l să se prăvale în hăul casei scării, unde ţăndări se făcuse. Nici cu restul mobilelor n-a mers uşor. Cum nu încăpeau pe uşa apartamentului, fuseseră ridicate cu frânghii de-a lungul faţadei şi săltate peste balcon. Tanti Stela chemase nişte zidari să scoată din cărămizi lărgind trecerea, apoi, după ce bufetul, şifonierul şi corpurile bibliotecii ajunseseră înăuntru, să clădească totul la loc aşa cum fusese. „Nu le mai scoate din casă decât un cutremur“, spunea colonelul Peşchir.

Mastodonţii din lemn aveau ceva întunecat şi ameninţător, de fiare la pândă. Dacă stăteam cu spatele la vreunul îl simţeam cum lunecă spre mine, neauzit, gata să mă strivească. Iar ochiul ciclopic de oglindă al servantei îmi urmărea orice mişcare. Doar biblioteca era prietenoasă, lăsându-mă să-mi trec degetele peste volumele legate în piele, să descifrez titlurile de pe cotoare, scrise cu litere aurii.

Dar cel mai mult îmi plăceau cele două tablouri, unul cu balerine dansând, altul cu una singură, în culise, înainte să înceapă spectacolul. Existase şi un al treilea, pe care mătuşa izbutise să îl trimită la o licitaţie în Germania Federală... Însă prietenii care îl trecuseră peste graniţă – făcut sul şi ascuns într-un tub de desen în port-bagajul unui Fiat 600 –, se rătăciseră pe drumurile lungi ale Europei.

Când să plec, privirea mi s-a agăţat în mărăcinişul umbrelor ce stăruiau în încăperea vegheată de draperiile de brocart pe care nu le văzusem vreodată trase în lături. Şi abia atunci am văzut-o: marea doamnă picotea în fotoliul cât un jilţ împărătesc, atât de nemişcată încât părea să facă parte din mobilier. Şi-am înţeles de ce, când intra într-o încăpere, cei dinăuntru amuţeau deodată. Toţi, până şi colonelul Peşchir care, cum zicea tata „se născuse povestind şi o să moară fără să termine ce are de spus!“. Da, chiar şi guralivul ei ginere îşi uita vorbele când bătrâna traversa casa, fantomatic. Marea doamnă nu era de pe lumea noastră; însă în loc să fie de pe altă planetă, venea de mai aproape şi de mai departe: din trecut. Se mişca printre noi, mânca, respira, scotea câte o vorbă în zilele bune, dar atât. Înaintea ochilor ei închişi spre prezent se derulau numai amintiri.

Cât de bine o înţelegeam! Trecutul era romantic, pasionant; orice întâmplare, chiar dintre cele mărunte, căpăta în timp o aură de strălucire desuetă, ca aurul vechi. Tot ce merita consemnat într-o carte de istorie se întâmplase deja. Toate faptele memorabile fuseseră caligrafiate în cronici, toţi eroii îşi dormeau somnul sub lespezi de marmură... Am luat vaza de pe bufet şi am ieşit, închizând uşa după mine cu grijă – deşi puteam să o trântesc sau să o las deschisă, femeia din fotoliu oricum n-ar fi băgat de seamă.

În bucătărie, am lăsat apa să curgă la chiuvetă – întâi venea tulbure, cu rugină –, am umplut vasul de cristal până la jumătatea tulpinilor, după care l-am aşezat pe pervazul ferestrei; la plecare, cusătoresele aveau să ia fiecare trandafirul ei, ori pe al alteia. Cu misiunea îndeplinită, m-am întors în atelierul unde rochia era însăilată, gata pentru prima probă.                  

Când am pus-o pe mine avea nevoie de retuşuri – o cută în talie, alta sub braţ, iarăşi în talie, până ce materialul a început să se aşeze frumos, cum zicea croitoreasa, să mă cuprindă tot mai strâns, ca un piton ce mă încolăcise, cum mi se părea mie. Tanti Stela făcea pensele cu bolduri pe care le ţinea în colţurile gurii, fără să le înghită ori să se înţepe – cum de reuşea? Se pricepea la multe lucruri şi nu pe toate le deprinsese la pension.

Când a ajuns la Braşov, cu fratele şi mama, departe de conacul care nu mai era al lor, de adolescenţa fără griji şi anii de vrajă petrecuţi la Viena, a tras linie sub ce îi rămăsese: câteva mobile şi tablouri preţioase, pe marea doamnă – ce îşi adusese amintirile cu ea, aşezându-se în ele confortabil, ca între ramele unui portret –, şi un soţ care nu ştia să coboare de pe calul alb, nici cum să îşi dea jos uniforma de gală. Soacra şi ginerele duceau mai departe războiul lor inutil, fără să bage de seamă cât erau de asemănători, trăind amândoi într-alt secol, preţuind numai lucruri care, dacă contaseră cândva, acum erau cenuşă dusă de vântul istoriei. Nu se avea decât pe ea, şi-a dat repede seama Stela, iar tot ea a decis că trebuia să fie de ajuns.

La început făcea rochii pentru vecinele de bloc, apoi de pe stradă. Lucra bine şi nu foarte scump, aşa i s-a dus vestea. După un an a putut să-şi cumpere o maşină de cusut Singer, după alte şase luni comenzile curgeau şi angajase prima cusătoreasă. Stela plătea facturile, punea mâncare pe masă, aducea doctorul de câte ori strănuta marea doamnă...

– Pe unde o fi?

Cu un ac de gămălie în mână, ridicase privirea – a câta oară? – spre cadranul ceasului. Vechea pendulă de pe perete, o altă relicvă din vremuri apuse, nu încăpuse în sufragerie şi fusese exilată în atelier. Ar fi putut fi pusă în locul tabloului pierdut, însă cusătoresele se obişnuiseră într-atât să-i audă bătăile, încât braţele lor se mişcau la unison cu balansul pendulei. Lucraseră cu sârg şi-n ziua aceea: trei rochii şi un deux-pieces, gata împachetate, aşteptau să fie trimise clientelor, misiune pentru care colonelul, neîntrecut în arta conversaţiei şi oricând dispus să îşi lărgească auditoriul – se oferea de obicei voluntar. Dar unde zăbovea acum?

– N-o fi venit maşina cu pâine...

– Durează până descarcă lăzile şi s-o fi adunat lume!

Două dintre cusătorese îşi dădeau cu presupusul, a treia a vrut să zică şi ea ceva, apoi s-a răzgândit, clătinând din cap. Ştiam la ce se gândeşte: ultima oară când fusese arestat soţul Stelei se întâmplase cu un an în urmă, în faţa unei Alimentare. Celelalte femei nu lucrau în atelier pe atunci şi n-aveau cum să îşi amintească.

„La cozi se adună tot felul de oameni“, spunea mama. „Nu ştii niciodată cine te ascultă, cui o să repete ce aude, fără să sară vreun cuvânt.“ Colonelul Peşchir nu vorbea împotriva cuiva, nu critica regimul, nu îndemna la răzmeriţă ori la grevă japoneză. Povestea despre zilele bune din tinereţea sa, când omul nou nu apăruse, iar cel vechi era liber să guste din deliciile capitalismului decadent. După război, al doilea pentru întreaga omenire, Europa şi-a tras răsuflarea; a celor din est semăna însă cu un oftat...

Peschir aducea înaintea ochilor oricui stătea să îl asculte, un Braşov plin altădată de magazine elegante, un Bucureşti numit cândva Micul Paris, o Vienă a muzicii simfonice şi celălalt Paris, cel adevărat, scăldându-se în lumina reflectoarelor istoriei, în timp ce noi trăiam în umbra Marelui Frate de la răsărit. De patru ori l-au săltat pe colonel din mijlocul publicului său, urcându-l într-o dubă neagră, tot de atâtea ori l-a scăpat Stela, care o avea printre cliente pe soţia secretarului de partid din judeţ. Miliţienii ajunseseră să îl cunoască pe Peşchir ca pe un cal breaz şi-l lăsau în pace, era doar un gură-spartă inofensiv. „Poate ar trebui să-i ridice pe cei strânşi să mă asculte“, făcuse el o glumă, dar Stela s-a supărat rău şi o vreme colonelul s-a cuminţit, cel puţin până în primăvara lui ’68, când a început din nou să spună vrute şi nevrute.

Despre prezent, de data asta. Despre Primăvara de la Praga – nu un anotimp, ci un miracol într-o lume ce nu avea voie să creadă în Dumnezeu, sfinţi sau minuni. Cehii căpătaseră curaj şi îşi trăgeau ţara înapoi în Europa, cu libertăţi la care până atunci nu cutezaseră să viseze şi, iată, visau. De luni întregi, Peşchir vorbea doar despre asta, la cozi, acasă la cliente, ori de câte ori erau invitaţi undeva. Deocamdată, autorităţile îl ignorau, lăsându-l să predice nestingherit despre întoarcerea democraţiei; poate nu-l luau în serios, ori li se tocise vigilenţa... Şi dacă dădea peste un miliţian nou, de un securist prea zelos? Întrebarea umbrea privirea pe care tanti Stela o arunca la răstimpuri pendulei – când a răsunat bufnitura uşii de la intrare.

Peşchir avea într-o plasă pâine intermediară pentru ei, franzelă pentru marea doamnă, iar în cealaltă castraveţi şi roşii; făcuse un ocol pe la Gostat, de aceea întârziase? Odată, când responsabilul de acolo pusese în vitrină anunţul „Avem varză“, cineva adăugase cu pixul „Încă o victorie împotriva capitalismului!“ Afişul buclucaş fusese luat imediat, n-apucase să îl vadă prea multă lume, dar colonelul povestea asta cu atâta vervă încât ne dădeau lacrimile de râs.

Acum însă... A trecut pe lângă noi cu paşi grei, cu plasele atârnând ca nişte ghiulele legate cu cătuşe de încheieturile mâinilor. „Parcă i se înecaseră toate corăbiile“, ar fi zis bunica – deși văzuse vapoare sau vase cu pânze numai în cărţi poştale. Şi, într-adevăr, Peşchir mă ducea cu gândul la căpitanul de pe Titanic, în clipa când marele transatlantic se scufunda în adâncuri, cu el pe puntea de comandă. Ce se întâmplase?

Colonelul a dispărut în bucătărie, lăsând întrebarea nerostită de nimeni să atârne în văzduh ca un şarpe de fum. Mama s-ar fi dus îndată după tata, să împartă cu el necazul – oricare, fiindcă povara e mai uşoară în doi –, însă tanti Stela a continuat să facă pense de parcă de asta depindea soarta lumii şi nu doar o rochie albastră.

Cusătoresele au schimbat priviri pe sub gene:

– Nu l-am văzut pe domnul colonel atât de supărat nici când i-au confiscat sabia, a rostit una.

 A doua a oftat doar, iar ultima a dat glas unei temeri ce stăruia în minţile tuturor.

– O fi dat ăştia vreo lege şi-o să ne ia...

Stela i-a tăiat vorbele cu o foarfecă nevăzută.

– Ce anume, Mărioaro? Ne-a mai rămas ceva de luat?

Nu ridicase tonul – o doamnă nu face asta, aşa cum nu îşi iscodeşte soţul, aşteptând să îi spună el ce îl supără, când va crede de cuviinţă. Femeile au reînceput să coasă, frământând tăcerea ca pe un aluat, cu mâini-întrebări, iar mătuşa m-a răsucit spre oglindă.

– Ei, ce zici?

Mă sufoc, îmi taie răsuflarea, iar albastru nu mi se potriveşte, a sunat răspunsul în capul meu.

– Frumoasă, am zis cu glas tare. Doar că...

Din fericire s-a auzit soneria şi Stela a uitat de mine, grăbindu-se să întâmpine o clientă. Îşi lipise pe faţă un zâmbet, de parcă tocmai îşi văzuse sora pe care n-o avea, după o lungă despărţire. Nou venita voia să îşi comande un taior, fustă şi jachetă, neapărat verzi precum firul ierbii; se dusese să cumpere bucléul de la Stofe, însă găsise magazinul închis. În oraş era nebunie, maşini mai multe ca niciodată, toţi se grăbeau, ai fi zis că sunt refugiaţi fugind din calea unui război şi toţi vorbeau...

– Dar ce s-a întâmplat? a rostit Stela întrebarea ce îmi stătea şi mie pe buze.

– Au intrat ruşii în Cehoslovacia. S-a terminat cu reformele, cu Primăvara de la Praga. Ce, nu ştiaţi?!

Clienta vorbea mai departe, deşi nimeni n-o mai asculta. Mătuşa a aruncat o privire îngrijorată spre uşa bucătăriei, cusătoresele au lăsat lucrul din mâinile ce obosiseră dintr-o dată. Şi-atunci mi-au căzut ochii pe calendarul din perete, de sub vechea pendulă. Era 21 august 1968, ziua în care nu împlinisem încă zece ani, când aveam prima rochie croită anume pentru mine. Acum nu mai ştiu dacă n-am purtat-o niciodată fiindcă nu-mi plăcea, ori fiindcă îmi amintea de dimineaţa aceea.

Ziua în care Stela şi colonelul ei aflaseră, la fel ca noi toţi, un adevăr dureros: întotdeauna mai aveam ceva de pierdut, ce ni se putea lua...

Speranţa.

de Rodica Bretin