Michaël Uras

Cea de-a treia propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul lui Michaël Uras „Aux petits mots les grands remèdes” (La cuvinte mici, remedii mari), apărut în 2016, la „Préludes Éditions”.

Michaël Uras s-a născut în 1977, dintr-un tată de origine sardă și o mamă franceză. A crescut în regiunea Jura, într-un mediu muncitoresc, unde literatura nu ocupa un spațiu foarte însemnat. Pasiunea sa precoce pentru lectură și mai ales pentru opera lui Marcel Proust îl îndeamnă să urmeze studii de literatură pe care le va realiza la Besançon și apoi la Sorbonna. În prezent, este profesor de literatură și trăiește în estul Franței. Primul său roman, „Chercher Proust” (În căutarea lui Proust), apărut în 2012, este inspirat din această relație literară, aproape ca o îndrăgostire, pe care a avut-o încă din liceu cu opera marelui scriitor francez. Al doilea roman, în 2014, „Nos souvenirs flottent dans une mare poisseuse” (Amintirile noastre înoată într-o baltă vâscoasă), a fost finalist al premiului „Prix Marcel-Aymé” și al premiului „Prix Horizon du deuxième roman”. Au urmat: „Aux petits mots les grands remèdes” (La cuvinte mici, remedii mari), apărut în 2016, la „Préludes Éditions”, iar apoi, în 2018, în „Livre de Poche”; tot în 2018 publică „La maison à droite de celle de ma grand-mère” (Casa din dreapta celei a bunicii mele), finalist al premiului „Prix Marcel-Aymé” 2017, în curs de adaptare ca bandă desenată. Urmează „L'iguane de Mona” (Iguana Monei), în 2020 și „Des Moutons plein ma chambre” (Camera mea plină de oi), în 2024.

Simona Ferrante: Pe Michaël Uras l-am descoperit grație lui Dan Burcea, jurnalist cultural de origine română, fondatorul prestigioasei reviste culturale online „Lettres Capitales”, care a publicat mai multe interviuri cu tânărul scriitor francez. Printr-o coincidență, după ce am citit romanul „Aux petits mots les grands remèdes”, al cărei erou este un medic de suflete ce tratează prin lectura cărților, un biblioterapeut, am descoperit în gazeta „Libris”, din aprilie 2023, articolul „Biblioterapia, vindecarea prin lectură” și mi-am dat seama că  această ocupație pe care nu o cunoșteam este chiar la modă. În plus, ador umorul, este cred o trăsătură ce aparține moștenirii mele genetice românești, iar stilul autorului oferă o doză importantă la fiecare lectură a romanelor sale.  

„Aux petits mots les grands remèdes” (La cuvinte mici, remedii mari), apărut în 2016 la „Préludes Éditions”, vorbește tocmai despre acest subiect, la modă astăzi, biblioterapia. Alex, eroul nostru pasionat de cărți, a ales să urmeze profesia neobișnuită de biblioterapeut. Misiunea lui este să trateze afecțiunile pacienților săi, prescriindu-le lecturi literare. Pacienții săi sunt diferiți: Yann, adolescentul fragil care s-a izolat de întreaga lume, cinicul Robert, îngropat în munca lui și care nu mai știe să vorbească cu soția sa, Anthony, vedetă a fotbalului care refuză să-și recunoască anumite pasiuni... Eroul nostru este un doctor al inimilor, al suferințelor nevăzute pe care le vindecă nu cu medicamente, ci recomandând lectura anumitor cărți. Prescripții literare pentru a vindeca dureri mici sau mari ale sufletului. Dar se găsește oare cu adevărat cheia fericirii între rândurile cărților tale iubite? Pentru că nu doar pacienții săi au nevoie de sfaturi medicale, ci el însuși ascunde o suferință amoroasă pentru care nu are tratament. Mélanie, iubita sa, l-a părăsit tocmai pentru că îl consideră absent în relația lor, prea absorbit de universul imaginar al cărților. Viața îl cheamă la ea și o va recâștiga pe Mélanie doar dacă se decide să o guste din plin. Michaël Uras oferă, într-un stil plin de umor, o paletă de personaje nonconformiste, dar profund umane, o poveste revigorantă și inspirată, care aduce un omagiu cuvintelor.

La început a fost problema

Nu las pe nimeni indiferent.

Când deschid ușa, se întâmplă întotdeauna în același la fel, aceeași incredulitate, aceeași uimire, aceleași întrebări: cum va reuși tipul acesta să mă ajute folosind cărțile lui?

În cel mai bun caz, timpul de adaptare al interlocutorului e scurt și trecem imediat la altceva, alt subiect, motivul real al vizitei mele.

În cel mai rău caz, stadiul de „hai să încercăm” rămâne inaccesibil. În acel moment, înțeleg că nu servește la nimic să insist. Nu deschid nici o carte. Mă deplasez la ei sau îi primesc la mine pentru a-i ajuta, nu pentru a adăuga o problemă existenței lor. Putem vindeca o persoană fără să o atingem. Dacă cineva mă solicită pe mine, trebuie și să creadă întrucâtva.

„Tu nu lași pe nimeni indiferent.” Mama a pronunțat această frază simplă de sute de ori. Deși preda literatura la universitate, îi lipseau cuvintele pentru a explica ce o neliniștea. Vocea ei îmi răsună în cap.

Tu nu lași pe nimeni indiferent.

Tu nu lași pe nimeni indiferent.

Tu nu lași pe nimeni indiferent.

O propoziție copiată de mai multe ori ca un fel de mărturie a neputinței verbale. Culmea culmilor pentru o specialistă a romanului realist.

De ce repeta ea această frază de dimineață până seara ? Poate pentru că înțelesese că nu voi urma aceeași cale ca și ea. În lumea ei, toți semănau unii cu alții. În afară de mine.

Îi recunoșteam însă meritul de a-mi fi inspirat epitaful: Tu nu lăsai pe nimeni indiferent.

În rest, nu mi-a dăruit mare lucru. Mă întristează gândul acesta, dar e purul adevăr. Maică-mea cunoștea totul în domeniul ei. Erudită, inteligentă, capabilă să explice sensul unui adjectiv care, cea mai mare parte a ființelor umane, ignora că există, evoluția unui cuvânt, de la nașterea lui, pe străzile Romei în timpul lui Cezar, până la sensul său modern. Lucruri esențiale.

„Cum? Nu știi ce înseamnă analepsă? Nu, nu este o boală rușinoasă. Și nu râde, nu e nimic anormal în acest cuvânt, e doar o figură RETORICĂ!”

Ea doar asta știa. Cuvinte care înfricoșau prin obscuritatea lor, sau care stârneau râsul prin asemănarea cu alți termeni mai îndrăzneți. În ce mă privește, eu vedeam altfel cuvintele acestea, ca pe niște pansamente. Cu aplicație locală, precisă, pentru a-și elibera substanța activă.

Indicația „NU SUNAȚI” scrisă cu caractere aldine majuscule mă decise să bat încet la ușă. Sunt case unde ostilitatea se resimte din prag. Când o persoană debarcă acolo, trebuie să știe să se facă discretă, altfel riscă să fie aruncată afară cu rapiditate. Or, eu n-aș fi vrut acest lucru. De obicei nu mă deplasam, dar sunt uneori situații care o cer.

Ușa se deschise și transportă până la urechile mele un „Da ?” care îmi confirmă deranjul pe care venirea mea îl produsese. În general, primim pe cineva cu „Bună ziua”. Nu și în casa aceea.

În fața mea se iți o femeie care se apropia periculos de cincizeci de ani. Noroc că n-aveam nimic de vânzare. În timpul studenției, făcusem pe clientul misterios într-un magazin de produse electrocasnice, dar capotasem misiunea. Lipsă de discreție, decretase patronul. În realitate, nu mă putusem abține să nu îi previn pe vânzători de prezența mea. Să fie dați afară din cauza mea pentru că, la fel ca femeia din pragul ușii, nu dăduseră bună ziua mi se părea disproporționat și devastator într-o țară în care amabilitatea era o opțiune aproape inexistentă. Un client misterios în căutarea mașinii de spălat perfecte…

-Bună ziua, sunt Alex. Aveam întâlnire la ora paisprezece.

-Ah, da, vă așteptam, răspunse sec interlocutoarea mea. Intrați.

O urmai de-a lungul unui culoar sumbru și interminabil care îmi aminti de meandrele Castelului lui Kafka.

Pașii îmi rezonau pe parchetul din stejar. Consecință auditivă a achiziționării unei perechi de ghete la un preț exorbitant. Ar trebui indicat pe ambalaj nivelul de zgomot pe care îl face încălțămintea. Cum se procedează în cazul mașinilor de spălat vase sau al mașinilor de spălat rufe. S-ar evita astfel multe probleme. Eu nu voiam ghetele astea. Nu mă simțeam în largul meu purtându-le. Aveam impresia că toată lumea se uita la picioarele mele. Era o senzație foarte neplăcută. De ce cedasem și le purtam? În amintirea ei, fără îndoială. Eu nu lăsam pe nimeni indiferent. În afară de o persoană. Cea pe care o iubeam.

Cât despre stăpâna casei, aceasta părea o fantomă în sanctuarul său. Cerberul grotei. Nu scotea nici un sunet. Pantofii ei fuseseră fără îndoială confecționați expres în acest scop. Remarcasem de asemenea că nu atingea aproape niciodată podeaua cu călcâiul, dând impresia, pe principiul aeroglisoarelor, că trăia suspendată în aer.

Ajunserăm într-o încăpere spațioasă cu mobile ultramoderne, lăcuite, efect oglindă garantat. Îi plăcea probabil impresia că locuia într-un show-room. Totul era mort și dezgustător. Din nefericire pentru gazdă, eu nu eram decorator de interior.

Luați loc acolo, mă pofti aceasta, indicându-mi un scaun, sau mai bine zis ceva care purta acest nume, dar care nu avea nimic în comun cu obiectul pe care obișnuiam să îmi așez posteriorul.

Cuvintele „design”, „purificat”, „sobrietate”, „ambianță”, se agitau prizoniere în mintea mea. Un adevărat magazin de decorațiuni interioare.

M-am supus ordinului dat. Nu sunt genul care contrazice persoanele ce mă lasă să intru în casa lor. Interlocutoarea mea rămase în picioare, cu brațele încrucișate. O atitudine defensivă, după specialiștii limbajului corporal pe care i-am considerat întotdeauna niște impostori.

- V-am spus, când am vorbit la telefon, că Yann este un adolescent special, fragil. A fost luat ca țap ispășitor la școala generală, iar acum la liceu. Soțul meu și eu însămi nu înțelegem motivele acestei încrâncenări. Aș prefera mai degrabă indiferența, în locul acestei violențe continue. În prezent își petrece zilele în camera lui. A devenit invizibil pentru ceilalți.

- Dumneavoastră...

Nu mă lăsă să adaug ceva. Doar un cuvânt, nimic în plus. O atitudine puțin spus ofensivă. Limbajul corporal e într-adevăr o idioție, pentru că brațele ei nu se descrucișau.

Yann era Prizoniera modernă, o rescriere a romanului lui Proust. Întemnițată pentru a nu mai suferi.

- V-am solicitat pe dumneavoastră pentru că propuneți o metodă interesantă, originală. Vrem să îl scoatem pe fiul nostru din această stare de rău. Și am încercat tot ce a fost posibil.

Interlocutoarea mea mizează mult pe mine. Îmi place să simt așteptările celuilalt.

Totuși, nu propun nimic miraculos. Cine ar putea, de altfel? N-am crezut niciodată în miracole, doar în voință. În fine, voi reveni asupra acestui subiect. Pentru că fraza aceasta, scoasă parcă dintr-un manual al stării de bine pentru americani obezi, avea limitele ei. „Cântăriți o sută cincizeci de kilograme și indicele de masă corporală este superior baremului de cincizeci, dar nu e nimic grav. Cu puțină voință, în trei luni, veți cântări cu o sută mai puțin.”

- Mă duc să îl caut. Așteptați-mă un minut, vă rog.

Ce-ar fi vrut să fac altceva decât să o aștept? Am rămas așezat pe scaunul care, am constatat în momentul în care era să îmi rup gâtul încercând să observ tot ce era de văzut în încăperea aceea imensă, avea capacitatea de a se roti. Deslușim mai bine lucrurile când corpul și capul se mișcă în aceeași direcție. Mă roteam fără să mă opresc, era stupid. Un joc de copil ce risca să îmi provoace amețeală sau să mi se facă rău. Din fericire, nu mai eram copil. M-am oprit.

Ochii mei aveau prostul obicei să caute o bibliotecă peste tot, în toate casele pe care le vizitam. Cărțile, dispunerea lor, starea în care se aflau spuneau multe despre proprietarii lor. Câte locuințe nu conțineau nici o carte? Sau nici măcar o revistă? Spații fără lectură, rupte de inteligență. Sau dacă nu, locuri care utilizau cărțile cu o întrebuințare particulară: ca suport pentru mobile, ca noptieră (doar stivuindu-le fără să le deschidă vreodată), cartea nefirească, având o copertă adesea oribilă, purtând un titlu foarte realist, Romanul momiei, dezolant de vid de cuvinte...

Stăpâna casei îmi ceruse doar să aștept, nu îmi interzisese să mă mișc. M-am postat în fața sutelor de cărți. Albume de artă, Rothko, Hopper, Bacon și Pleiada. Colecția integrală. Aranjată în ordine alfabetică. Ca la librărie. Am pus mâna pe un Balzac, la întâmplare. Dar era oare la întâmplare? Mâna mea alesese un tom voluminos, suntem întotdeauna atrași de volum.

În căutarea absolutului, Balthazar și nebunia lui. Ruina, disperarea. L-am repus la locul lui. O colecție frumoasă de cărți... Imposibil de citit. Hârtia prea subțire, literele atât de mici încât riști să orbești. Să plătești atât de scump ca în final să-ți pierzi vederea! Blocată între marginea din dreapta a bibliotecii și ultimul volum al Pleiadei, Zweig, am remarcat o ediție mai puțin prestigioasă, un roman prins ca într-o menghină: En rade de Huysmans. L-am luat cu dificultate, rupându-mi o unghie când am încercat să îl extrag.

En rade de Huysmans și fragmentul cu prăjitura din bunică ce îmi declanșase coșmaruri timp de câteva săptămâni. Un curs de bucătărie pentru a învăța să gătești morți...

- Și bunica, îți mai amintești de ea, frumușelul meu?

Copilul se gândește. De ziua aniversară a decesului acestei doamne cumsecade, se pregătește o prăjitură de orez parfumată cu esența corporală a defunctei, care, printr-un fenomen particular, în timpul vieții mirosea a tutun de respirat și de când murise îi îmbăta cu aroma florii de portocal.

Romancierul devenit nebun. Cititorul îngrozit. Îmi imaginam această scenă, mă imaginam mâncând-o pe bunica. N-ar fi trebuit să mă identific. Era prea târziu. Coșmarurile reveneau în fiecare noapte. Eu, în bucătărie, cu un superb șorț agățat în jurul gâtului. Cu imaginea unui cocoș plin de sânge imprimată în partea din față. De ce de sânge? Habar n-am. Gătesc o prăjitură cu iaurt pentru o gustare. Rețeta e gata. Mă pregătesc să bag tava în cuptor. Tata intră în încăpere și îmi întinde o cutie plină cu o pudră gri. „E bunica ta ! Pune puțin din asta în aluat.” Ezit. El insistă : „E un ordin !” Împotriva voinței mele, adaug acest ingredient. După o oră, ne aflăm amândoi la masă, tatăl și fiul, cu o bucată de prăjitură în fața noastră, atât de mare încât ascunde farfuria de desert pe care ar trebui să încapă. O mănânc pe bunica. Tata a detestat-o întotdeauna. Surprinzător, gustul e agreabil. Mă servesc cu încă o bucată. Ceva dur, un fragment de os, fără îndoială, crănțăne în măsele. Urlu.

Un coșmar demn de un film de groază realizat de către cineaști amatori. Buget minuscul, dar efect garantat.

M-am urcat din nou pe scaunul rotativ. Învârtitul îmi potolea frica de Huysmans și transforma această locuință lugubră într-un loc mai primitor.

- Yann va sosi în cinci minute, se îmbracă.

Am lăsat să-mi scape din mână romanul care căzu pe parchetul impecabil. M-am gândit la tentativele mele de a pune unul în birou, un parchet „de montat singur”, „un joc de copil” după părerea vânzătorului… Eu nu reușisem deloc! Se umfla cam peste tot, încăperea devenind până la urmă periculoasă pentru cine nu-i cunoștea topografia. Toate orele pierdute, în poziție ghemuită, cu un ciocan din cauciuc în mână. La mama lui Yann, parchetul era la fel de neted ca un patinoar instalat într-o stațiune de schi de elită.

- Vă rog să mă scuzați, n-am putut rezista colecției dumneavoastră de cărți.

- Dimpotrivă, vă rog chiar, nimeni nu mai consultă astăzi operele acestea. Eu nu mai am voința. Soțul meu, el e doar în trecere pe-acasă. Cât despre Yann, veți înțelege rapid că are alte centre de interes.

- Totuși, colecția dumneavoastră e „actualizată”, dacă îmi permiteți.

- Da, țin să cumpăr în mod regulat aceste cărți. Yann va sfârși prin a se pune pe citit. Sau copiii lui.

Pardon, nici nu m-am prezentat, sunt Anna.

Anna, un prenume plin de lumină în penumbră.

- Se va pune pe citit, sunt convins.

- Doriți să serviți o bucată de prăjitură, cât îl așteptați ? Bucătăreasa noastră le reușește minunat. Dacă apreciați esența de floare de portocal, e un deliciu.

- Nu, mulțumesc. Sunteți foarte amabilă, dar nu îmi place deloc esența de floare de portocal.

Uneori, viața bate literatura. Poate pentru că totul s-a scris deja. Poate pentru că există din ce în ce mai mulți oameni care scriu. Sunt milioane de autori și mii de cititori. În ce mă privește, eu nu am scris și nu voi scrie niciodată. Am citit prea mult ca să scriu și eu. Nu mă interesează să plagiez.

Invitația gazdei m-a pus pe gânduri: de ce devenise dintr-o dată plăcută, zâmbitoare ? Până atunci, mă considerase e un „obiect” capabil să îi ajute fiul. Un fel de GPS sau un verificator ortografic. Apoi, dintr-o dată mă înălțasem la statutul de ființă umană. Un fel de promovare. În mod inevitabil ascundea ceva. Și am descoperit ce, cinci minute mai târziu, când îmi jucă rolul „Soției abandonate”, „trista” ei existență și soțul absent. Orele petrecute în fața ferestrei. Așteptarea. Fiul lor, problemele lui. Bineînțeles, existența mea nu o interesa în nici un fel. Discursul ei era invadat de „eu”, „dumneavoastră” dispăruse. Georges Perec excela în acrobația lipogramei. Anna, în cea a lipomuthosului. Un neologism dintre acelea pe care maică-mea le detesta. Ea, care era membră eminentă a asociației de Apărare a limbii franceze, un templu debordând de universitari aflați la sfârșit de carieră. Mai rău ca la Academia franceză. Un neologism pentru care ar fi strâns de gât un student vinovat de un asemenea sacrilegiu. Avem revoltele pe care le merităm.

Zece minute de solilocviu interminabil. Totuși, persoana aceasta era cea care trebuia să mă remunereze pentru munca mea, trebuia deci să fiu răbdător și politicos. Ca un spectator în fața unei piese de teatru prea lungi.

Odată discursul terminat, femeia păru abătută. Spusese totul, își vărsase existența în urechile mele. Nu mai rămăsese nimic.

- Mă duc să văd ce face Yann.

Și plecă din nou în căutarea adolescentului. De data aceasta, reveni cu o foaie de hârtie în mână, cu fața descompusă.

- Yann nu vă poate întâlni astăzi, se simte epuizat. Trebuie să reveniți mâine. Scuzați-l. Iertați-mă, eu am insistat să veniți astăzi după-amiază. Or, mă prevenise că era obosit.

- Nu e nimic, înțeleg perfect. Voi reveni mâine, la aceeași oră.

- Luați aceasta, spuse ea, întinzându-mi foaia pe care o ținea. Yann a dorit să vă scrie câteva cuvinte.

- Mulțumesc. Voi citi.

Anna mă conduse la ușă în tăcere. Trebuia să ies din castel fără să mă rătăcesc.

- Pe mâine, deci, îmi lansă jenată. Și nu vă îngrijorați, vă voi plăti această vizită.

- Nu mă îngrijorez. Pe mâine.

Persoanele care exersează o meserie prin care nu produc nimic concret, material, au uneori dificultăți în a fi plătiți. În mai multe rânduri, meseria mea nu îmi adusese nimic altceva decât probleme. Să urmărești un rău platnic amenințându-l cu o carte în mână, nu avea prea mare efect. Cine se temea de cărți, în afară de elevi?

Traducere de Simona Ferrante