Fragment de roman

Nicăieri nu-i (ca) acasă

Dorian Dron ne-a oferit un fragment dintr-un roman în lucru

Cobora scările privind fiecare treapă în parte. Şi-a ascuns lacrimile sub manşeta hanoracului, sigur că n-o să fie văzut de vreun vecin. Voia să plece în primul bar şi să se facă praf, să bea până când noaptea va deveni frumoasă. Şi familia aproape. Sau să bage la păcănele toţi banii. Nu-i păsa. Avea nevoie de orice putea să-l scoată din starea în care intrase. A vrut să ajute, dar l-au respins. Şi nu ştia unde greşise. Nu-i spunea nimeni. Pe lângă vocea din capul lui ce-i tot oferea sfaturi, mai apăruse şi cea a lui Marian dintr-o ieşire de-ale lor: „familia nu e doar cu bune, se ţine aproape mai ales la rele”. Ce ştia Marian? N-avea idee cum e să cerşeşti să fii băgat în seamă. Să faci orice schemă să vezi că oamenii ăştia se uită la tine. Dar pentru toate este un timp, iar acum depunerile de peste zi necesitau să fie decantate.

Ştia de o bodegă deschisă peste pod, în Jiblea Veche, la vreo jumătate de oră de mers pe jos. Era necesar să ajungă acolo, i se contura ideea clar. Vedea inclusiv drumul, de parcă o energie ancestrală îl trăgea spre ea. Nu ştia cum arăta pe interior, auzise că era pe locul unui fost restaurant care altădată vindea cele mai bune pâinici din tot judeţul. N-are ce să fie nasol, se gândea şi a tras portofelul din buzunar. A numărat banii. Avea vreo 300 de lei, destul cât să uite de probleme.

Picioarele mergeau ghidate de o conştiinţă proprie. Ştia drumul, fără a urma harta din aplicaţie. Peste pod, o linişte apăsătoare, de parc-ar fi intrat într-o altă lume. Aerul aducea a flori şi a ceva dulce, ca de miere, cu toate că erau în plină iarnă. De unde mirosul ăsta, s-a trezit vorbind? O fi de la fumul de pe hornul cârciumii. Era târziu şi un câine lătra în depărtare. Zăpada scârţâia sub tălpi, completată de un şuierat al tutunului ars scos pe nas. Afară nu se simţea singur, cu toată că nu vedea pe nimeni în faţa lui. O senzaţie de întoarcere la copilărie îl învăluia. Ceva e cu locul ăsta. În faţa lui strada forma o curbă, după care în mod normal găsea barul. Aşa-i auzea pe tovarăşi spunând: e la curbă, dar nu te duce acolo. Voia să înceteze, să nu mai audă vocile care-i interziceau să facă lucruri. I-ar fi fost mai uşor să scoată briceagul din buzunar, să-şi cresteze ţeasta şi să le scoată cu forţa. Toţi aveau câte o vorbă pentru el, de parcă fiecare ştia cum e să trăieşti în pielea lui. Ba nu, să trăiesc cum vor ei. Că ei vor să trăiesc eu cum vrea ei.

Vocea îi ţinea companie până a ridicat ochii şi a văzut-o. O crâşmă mică, dintr-o casă veche, cu bârne la intrare, în stil maramureşean. Hornul de pe casă arunca un firicel de fum, semn că înăuntru era cald. Programul era la liber sau cel puţin nu era unul afişat pe uşă. Probabil funcţiona atâta timp cât avea clienţi. Altfel, închidea mai devreme.

Bocancii scârţâiau sub lemnul vechi. La intrare, un preş dintr-o cergă veche, din care se mai ţineau câteva fire năclăite în noroi. Comunicatul cu: „orice activitate se suspendă după ora 22:00” se pierduse pe drum. Nu-i păsa cârciumarului de ordinele venite de la guvern. Crâşma era poziţionată strategic, lângă drum, să nu bată la ochi. Putea fi oricând confundată cu casa vreunui sătean. În plus, obloanele de la geam erau bătute-n cuie şi abia dacă se vedea o urmă de lumină în interior.

Cosmin şi-a scuturat ghetele de zăpadă, a apăsat clanţa ruginită şi a împins uşa. Un scârţâit apăsat s-a lăsat în interior. Talanga de deasupra uşii continua să bată. Ar fi vrut s-o dea jos de acolo şi s-o facă să tacă. Poate că ora sau senzaţia că păşise într-un cavou îi întărea convingerea că nu nimerise într-un loc bun. Ce căuta după miezul nopţii la o cârciumă de care auzise doar în treacăt? Şi nu era nici cu vreun tovarăş de-ai lui să-i ţină de urât. Satul părea abandonat. În interior un bar din buturugi, în spatele căruia stăteau agăţate câteva sticle cu lichide pe jumătate sau sfert băute. Un frigider Fram vechi, în care n-avea idee ce depozita. Două lustre făcute din juguri de boi, legate cu frânghii unsuroase, în capul duzelor pâlpâind câte un bec chior. Lumina se suplimenta de la lumânări pe baterie, singurele gadgeturi din întreaga bojdeucă. Un nea stătea lipit de godin. Îl luase somnul cu paharul de rachiu în mână.

Niciun tânăr, nicio caterincă. A dat să plece. Dar până să apuce să deschidă, cârciumarul apărut de nicăieri i-a aruncat un: Cu ce te servesc, băiete? Stai colea şa, unde pleci?!

Cosmin a făcut semn să iasă, dând vina pe telefonul pe care tocmai îl scotea din buzunar şi a apăsat clanţa. Ar fi putut să tragă cu putere şi să alerge. Nu îl ţinea nimeni pe loc. Însă vocea cârciumarului rezona diferit în mintea sa, comutând frica pe o frecvenţă ambiguă. Modulaţia i se părea familiară, venită dintr-un interior de unde a căutat-o încă de la naştere. A lăsat mânerul de fier să-i alunece din palmă, suspendând realitatea într-un gest de capitulare şi s-a întors cu faţa spre bărbat.

-   Măi, băiete, te-am mai văzut p-aci pă undeva? Că tare-mi semeni cu cineva, dar nu ştiu de unde să te iau? Eşti de p-aci?

-   Nu.

-   Ia colea să bei ceva. Unde dracu pleci pe vremea asta? Stai puţin să te încălzeşti. Ia că-ţi dau o ţuică din partea casei, că te văd cătrânit. Apoi îţi mai iei tu ce vrei pe banii tăi. C-aşa merge deschiderea.

Cosmin simţea pericol, dar şi curiozitate. Era ademenit de vocea vrăjitorului care voia să-l seducă şi apoi să-l omoare. Îi transpiraseră palmele şi efectul sângelui ce circula cu viteză în corp îl ameţea. Cuvintele amestecate într-un nod, le înghiţea ca pe lame de ras. Cunoştea starea. A mai trăit-o? Nu avea o explicaţie, era prima oară în cârciumă. O emoţie diferită rezona în carnea sa. Omul din faţa lui îl înfuria. Nu înţelegea cum, dar avea legătură cu trecutul pe care nu-l cunoştea. Cu naşterea sa sau cu lunile pe care le-a trăit departe de o casă. Nu putea să rateze şansa asta. De asta a şi mizat toţi banii pe cartea curiozităţii. Un pahar, atât. După ce-l va bea, va găsi soluţia să iasă. N-ar fi rezistat la încă un şoc, mai ales după o zi în care îşi văzuse bunica aproape murind.

S-a aşezat la una dintre mase cu paharul de ţuică în mână. Căuta să nu-l piardă din ochi pe cârciumar. Că nu ştia la ce să se aştepte. A luat o gură din lichidul transparent şi lacrimile au apărut instantaneu. Şi-a scuturat capul cât să alunge arsura care-i străbătea întregul corp. Uvula înghiţea în gol, cautând un strop de apă să calmeze şocul. Parcă băuse acid de baterie. Nu avea niciun sens, dar măcar i se încălzeau obrajii.

Cum s-o dau pe asta pe gât? E otravă, se gândea.

-   Şi ia zi, meştere, cu ce te ocupi? Nu te-am mai văzut pe aici. Eşti de prin locurile astea? a reluat conversaţia cârciumarul.

-   Nu sunt. Am venit, aşa, că am fost mai devreme la spital cu bunică-mea, că era să moară. Şi nu mai e deschis nicăieri. Voiam să beau ceva. Că nu mă simt foarte bine

-   Păi ai nimerit unde trebuie. La mine e deschis. Hai, îţi mai torn unu’?

-   Nu, e de ajuns. Că nu mai stau.

-   Păi ce e asta? Vii aici, stai pe băutura mea şi pleci? Nu se poate. Hai dă-l pe gât şi ia de cumpără.

-   Beau o bere în schimb. Atât, aşa.

A făcut o pauză cât să mai ia o gură din ţuică. Apoi a continuat, trăgând aer mai mult decât de obicei, să calmeze arsura:

-   Nu sunt prea mulţi oameni pe aici, căuta să-şi ascundă emoţiile. Nu mai vin sau care e faza?

-   Adică ce vrei să spui, că nu e un bar pe gustul tău, mucosule? Păi ce cauţi aici dacă nu-ţi place? Ai? ridica tonul cârciumarul.

De lângă sobă, singurul client rămas în bar a ridicat privirea şi a îngânat parcă-n transă:

-   Cât ne mai omori, Cozmo, cât? apoi l-a luat somnul, nerenunţând la paharul pe care îl ţinea aproape de piept.

Un trosnet de tăciune s-a auzit din sobă.

Cosmin a insistat să-i dea berea, timp în care şi-a creat un plan. Avea s-o plătească şi, după ce cârciumarul s-ar fi dus la bar să-i aducă băutura, el s-o întindă. Numai că bărbatul a văzut multe în cărciuma sa şi avea simţul dezvoltat. Mirosea de la distanţă când cineva căuta să-l tragă în piept. D-asta l-a şi chemat pe Cosmin să vină s-o ia de la bar.

-   Ia zi, flăcăule, al cui eşti tu?

-   Ţi-am zis că nu sunt de pe aici, aşa. Nu îi ştii matale.

Alte bucăţi de lemn trosneau în sobă, punctând pauzele din discuţie. Frigul era şi el un client al barului, specializat în aţâţarea jarului. Îl strângea pe Cosmin chiar şi prin geacă. Cu mâinile în buzunar a apucat briceagul primit de la Andrei şi se îndrepta spre bar să-şi ia bere. Vizualiza momentul când se va repezi spre uşă şi va ieşi din cârciumă. Vedea clanţa cedând sub presiunea palmei lui şi balamalele deschizându-se uşor. Apoi va fi liber. Afara îi va fi uşor să fugă. Până atunci, să mai bea în locul ăsta era ultimul lucru pe care-l voia, dar n-avea opţiuni. Cine l-o fi pus? Şi într-un cimitir era mai în siguranţă. 

Cârciumarul împingea sticla de bere pe tejghea, scoţând de sub ea un topor. Lama ruginită i-a atras atenţia chiar şi sub lumina slabă din încăpere. Părea că avea sânge uscat pe ea. Sau vopsea. O scurtă scânteie pe cornee, urmată de pete ce se repoziţionau, ca după expunerea la soare l-a făcut să se dea un pas în spate. Instinctul uşor amorţit de la ţuică îl atenţiona să fugă cât mai repede. A pus hârtia de 50 de lei, din care n-a mai aşteptat rest, şi-a luat berea şi s-a îndreptat spre masă. Numai că fix când să se aşeze şi-a schimbat brusc direcţia spre uşă şi a apăsat clanţa. Nu se deschidea. Din dreapta a auzit o lovitură puternică şi lama toporului s-a înfipt la câţiva centimetri de capul lui. Apoi un râs baritonal, de ţapinar, desprins parcă dintr-un film de groază. A apăsat din nou clanţa, şi-a proptit piciorul în peretele de lemn şi a reuşit s-o deschidă. A luat sticla de bere abia desfăcută şi a aruncat-o spre bar. Un sunet surd, de cioburi şi lichide vărsate. A tras uşa în urma lui cu inima bătându-i atât de tare încât o auzea în tâmple. Fugea să se salveze.

Oraşul era părtaş la evadarea lui. Zăpada din copaci şi aerul înţepător creau o tensiune de care nu avea nevoie. Măcar picioarele îl ţineau în viaţă, acţionate de o forţă pe care n-o mai putea controla.

-   Morţii mă-tii de cârciumar nebun, gâfâia Cosmin după ce trecuse podul.

Zâmbea la gândul c-a scăpat şi de data asta, moment sărbătorit prin scoaterea telefonului din buzunar. A apăsat incoana aplicaţiei şi notificarea l-a anunţat că a intrat în direct.

-   Bă, să vă zic una, frate, (pauză de respirat) era să mă omoare acum un moş, aşa. E la bar peste pod, la Jiblea Veche, după colţ. Am zis să mă duc acolo, că nu mi-e mie frică. Aşa. Bă, să nu mergeţi singuri! E nebun omu’. A aruncat cu toporu’ după mine, şi râdea, în timp ce pe ecran apăreau şi primele mesaje.

Cosmin era surprins. De obicei nu-i scria nimeni. Diverşi oameni, apăruţi aleatoriu pe live, îl atenţionau să nu mai meargă vreodată în barul ăla.

Inclusiv Vlad, un amic care apărea din când în când pe postările lui şi-l lua la mişto, l-a atenţionat.

-   Bă, dinţilă, vrei să mori sau ce căcat ai în cap? Nu mai merge acolo că e nebun cârciumarul ăla. Au murit oameni p-acolo. Are şi femei la produs. Le trozneşte înainte şi apoi le bagă pe Spania. Nu că-mi pasă mie de tine, dar ai grijă cu ăla.

Apoi într-un alt mesaj i se spunea de o tânără din sat care rămase însărcinată cu cârciumarul şi a fost bătută până aproape de moarte. A ameninţat-o c-o s-o distrugă dacă nu-şi abandonează copilul. N-a mai ştiut nimeni de ea. Iar toate informaţiile se adunau pe pagină şi în mintea lui Cosmin.

Brusc i s-a făcut rău. Adrenalina susţinută prin alergat i s-a diluat şi o moleşeală grea i se lăsa în corp. Îi venea să se aşeze. De dincolo de pod se auzeau voci care se amplificau. O recunoştea pe cea a cârciumarului. Timbrul baritonal tăia aerul şi deasupra capului se vedeau trei ţepuşe dintr-o furcă ce-şi schimbau poziţia în funcţie de mers. N-a scăpat de el, l-a urmărit. Chiar dacă păstrase o distanţă bună între ei, o forţă din interiorul lui i se opunea să înainteze. Nu mai vedea clar. Starea de moleşeală îi producea somnolenţă. Dacă s-ar fi aşezat puţin, să stea un pic cu ochii închişi. Doar să stea şi să respire...

Ce bine e, ar fi răspuns. Se lăsa uşor pe vine, ca apoi să se întindă în zăpadă.

Telefonul din mână, pe care-l strângea ca beţivul cu paharul de băutură la piept, înregistra în continuare. Vlad vedea tot ce facea băiatul. Auzea prin difuzor şi vocile din depărtare iar instinctul de salvator l-a făcut să schimbe ecranele între ele şi să intre pe aplicaţia de contact, să formeze 112 şi să explice poliţiei ce se întâmpla în timp real.

Cârciumarul a ajuns lângă Cosmin, împreună cu bărbatul ce stătea la sobă, şi-l privea sprijinit în coada de la furcă.

-   Da’ ce avem noi aici. Păi futu-ţi morţii mă-tii de drogat, vii la mine în bar, te servesc cu băutură şi tu-mi distrugi casa?!

Primul picior în burtă l-a făcut pe Cosmin să-şi tragă picioarele cât mai aproape de piept. Un jet acidulat, compus din ţuică şi câteva resturi nedigerate de cartofi, i-a sărit din gât. Tremuratul a încetat o dată cu voma, semn că răul ieşise din el. Pe moment sunetele s-au estompat şi realitatea a căpătat o viteză diferită, mult mai lentă. Se vedea în pat, sub plapuma sa, cu perna roşie pe cap. Ar fi avut un somn liniştitor. A doua lovitură l-a smuls din aşternutul său şi l-a aruncat direct sub ţeava unui duş cu lavă. Şocul a transmis creierului o durere brută, neprocesată. Pornea de la nivelul feţei. Cizmele cârciumarului se umpluseră de sânge. Nici nu a apucat să scoată un sunet că o nouă lovitură i-a deplasat capul cu câţiva centimetri de locul unde se aşezase. Şi apoi încă una. Trăia o experienţă depersonalizată, pedepsit atât pe interior, cât şi pe afară. Durerea se amplifica, trecea prin nervi şi otrăvea creierul. S-a văzut împins pe spate. Nu vedea furca de deasupra pieptului sau maxilarul dementului care muşca buzele într-un set de înjurături, ci prin singurul ochi prin care detecta lumea coborau fulgii desprinşi de cer. Lumina galbenă a unui bec industrial le accentua forma şi ar fi fost un final perfect. Un sfârşit care l-ar fi eliberat de o viaţă care nu-i aparţinea. Cârciumarul ar fi înfipt cei trei dinţi de oţel cu toată puterea dacă nu se auzea din spatele lui vocea un poliţist care urla la el să lase arma jos. La cincizeci de metri de locul unde stătea întins Cosmin era secţia de poliţie. La primirea apelului s-a sesizat. Un poliţist a ieşit să vadă ce se întâmplă şi a scos pistolul din dotare.

Vântul se înteţise şi ridica zăpada de pe şosea. Mişcarea avea ceva din valurile mării, o constanţă care îi dădea tabloului o tuşă de singurătate. Oamenii deveneau mici în comparaţie cu natura, dar chiar şi aşa ei luau parte la un joc pe care îl jucau cu intensitate.

Bărbatul care stătuse lângă sobă s-a speriat de vocea răstită a poliţistului şi a fugit. Singur, cârciumarul a lăsat furca jos, nu înainte de a-i mai trage lui Cosmin una cu coada peste gură. Poliţistul se apropia de victimă cu mişcări calculate, fără a perturba instabilitatea psihică a agresorului şi transmitea prin staţie că are nevoie de întăriri. În secţie, el era singurul în tura de noapte. Nu se întâmplau evenimente neprevăzute şi protocolul le limitase numărul de agenţi după ora opt. Colega din centrală l-a anunţat că trimit ajutoare de la municipiu. În douăzeci de minute ajung la locaţie, dacă drumurile nu sunt înfundate. Poliţistul a confirmat şi a eliberat butonul de pe staţie. Cu pistolul întreptat spre cârciumar i-a repetat să lase furca jos, altfel va fi nevoit să tragă.

Bărbatul îl privea cu scârbă pe tânărul poliţist. Nu-l cunoştea. Nu avea multe relaţii peste pod, dar plănuia să se salveze.

-   Gata, domnu’ meu, o las. Dar să ştii de la mine că ăsta e criminalul. A venit la mine în cârciumă să mă omoare şi să dea foc. L-am prins acu’.

-   Îndepărtaţi-vă de victimă! Uşor, fără mişcări bruşte.

-   Ce victimă, bă, tu eşti mai prost ca noaptea. N-auzi că ăsta a vrut să mă omoare. Ar fi trebuit să-l omor eu, grijania mă-sii de drogat.

-   Domnule, e ultimul avertisment, îndepărtaţi-vă de lângă victimă. Aruncaţi arma departe de corp. Acum!

-   Mă, dar ai tupeu?! N-auzi că asta a vrut să mă omoare?! Dacă se ridică şi bagă cuţitu-n mine? şi a început să râdă.

Cosmin zăcea inconştient în zăpadă. De undeva din depărtare girofarul anunţa apropierea echipajului.

-   Vino s-o iei, că de aruncat eu n-o arunc. Că după aia mă băgaţi la pârnaie. Că măsluiţi probele, ştiu io. Le stropiţi cu sânge şi apoi ziceţi că sunt eu de vină. Nu merge aşa cu mine.

O cioară a croncănit dintr-un copac.

Tânărul poliţist rămas cu degetul pe trăgaci analiza opţiunile. Să recupereze furca era un semn de detensionare a cazului. Poate reuşea să-i pună şi cătuşele şi-l ducea direct la sala din subsol. Avea pistol, era în legitimă apărare în caz c-ar fi recidivat. O apăsare scurtă şi ar fi scăpat glonţul. Încrezător s-a apropiat la un metru de agresor, somându-l să-i predea unealta.

Cu mâna pe coada furcii, bărbatul a ridicat-o de la pământ de parc-ar fi fost un băţ şi a aruncat-o cu putere spre poliţist. Cunoştea traiectoria. Era necesar doar s-o dea cu boltă şi s-ar fi înfipt la precizie.

Calculul i-a ieşit şi furca i-a despicat carnea poliţistului direct în gât, lăsându-l secerat. Sunetul girofarului amplificat de liniştea ce se lăsase pe stradă era singura constantă că realitatea există şi nu trăiau într-o secvenţă de film. Cârciumarul s-a uitat la poliţist, apoi la băiat, căruia i-a mai prins un şut în coaste, apoi a luat-o la fugă peste pod. Telefonul căzut din mâna lui Cosmin pe o piatră filmase dintr-un singur unghi, omiţând mare parte din spectacol, dar sunetul era intact. Conţinutul video fusese partajat de mai mulţi utilizatori şi ei participau gratuit la unul dintre cele mai neobişnuite spectacole transmise în direct. Iar în urma lor rămâneau mesaje, cuvinte care se amestecau într-o pastă cu iz de mucegai.

⸎

Cosmin a deschis ochii, dar nu distingea obiectele. Privirea îi era înceţoşată. În stângul era întuneric, semn că era acoperit de bandaj sau nu mai vedea deloc cu el. I-au trebuit câteva minute până să-şi recapete claritatea vederii. Nu recunoştea locul. Un perete alb pe care atârnau furtunuri şi prize, în dreapta o noptieră de metal proaspăt vopsită. În faţa lui un pat de pe cadrul căruia sărise smalţul şi pe tavan un neon ce se stingea şi aprindea regulat. De undeva din cameră auzea voci înfundate, ce se văitau. Mai era cineva pe lângă el, dar nu-şi putea mişca gâtul. Gulerul cervical îl împiedica să facă mişcări bruşte. O dată cu descoperirea celor câtorva elemente pe care ochiul le-a desluşit, o durere metalică îi răsuna în tâmple. Nu-şi amintea ce era cu el şi ce căuta aici. Părea un salon de spital. Dar cum şi cine îl adusese? O nouă durere îi pulsa în cap şi respira pe gura. În nas părea să aibă vată sau ceva material, că la fiecare încercare de a trage aer în piept se sufoca. Gândul că nu-şi mai poate mişca mâinile şi picioarele l-a făcut să reacţioneze violent. Cu toată puterea a strâns din fese şi-a încercat să-şi ridice gleznele, moment în care din coaste a simţit un părâit. A urlat, ducându-şi instinctiv mâna la abdomen.

Vocea unui bărbat din cameră l-a acoperit, sugerându-i să tacă, nu era singurul în dureri, dar Cosmin n-a ţinut cont. Sunetul neprocesat elibera în aer forma supremă a durerii, ca a unui lup prins în capcană.

Asistenta a deschis uşa salonului şi cu vocea de fumător înrăit a ridicat tonul:

-   Nu mai urla aşa, că trezeşti tot spitalul. Ce ai păţit? Te doare ceva?

-   Aaaau, aici! Aaau. Mă doare rău. De ce mă doaaare?

-   Copile, ai căzut! Sau dracu ştie ce-ai păţit, dar te-au trimis aici. Ai coastele rupte şi ceva la cap. Stai să mă duc să-l chem pe doctor să-ţi zică el. Bine că te-ai trezit, că la cum arătai mare e mila lu’ Dumnezeu că trăieşti. Ia zi, ai pe cineva să sunăm? Să-ţi aducă ceva la poartă? Că nu se intră, suntem în carantină.

-   Ceee! Cum adică nu se intră? Păi io, aşa, io am nevoie să vină mami să mă ia de aici. Că nu stau.

-   Stai să vină don’ doctor să vedem ce zice că ai, că nu ştiu dacă-ţi dă drumul.

După câteva minute medicul a intrat cu stetoscopul legat de gât şi c-o pompă de măsurat tensiunea.

-   Băiete, cum te cheamă şi câţi ani ai, a început bărbatul chestionarul.

Cosmin a bâiguit neîncrezător.

-   Lucrurile stau în felul următor. Te-au transferat de urgenţă de la spitalul din Râmnicu Vâlcea la noi. Te afli în Bucureşti, la Spitalul Universitar. Ai coastele rupte şi traumatism craniofacial complex prin lovire cu corp contondent la rădăcina nasului, cu traumatism ocular forte şi plagă corneosclerală la nivelul ochiului stâng. Mai pe înţelesul tău, în zona feţei ai primit o lovitură puternică ce a creat tumefieri la nivelul ochiului, nasului, pometelui şi a fost necesară intervenţia chirurgicală de urgenţă. Altfel riscai să intrii în șoc hemoragic și să nu te mai trezeşti. Asistenta ţi-a găsit buletinul în portofel şi am acţionat ca atare. Ţinând cont de faptul că eşti încadrat la rubrica cu nevoi speciale, şi-n urma verificării dosarului tău din sistemul centralizat de sănătate, costul a fost asigurat de către stat. Acum tot ce trebuie să faci este să te odihneşti. Operaţia a decurs bine şi-n câteva zile te putem externa. Dar, atenţie, procesul de-abia acum începe. Că ce-ai avut tu acolo a lăsat urme. E necesar să revii periodic pentru consult. La orice durere ce persista mai mult de o zi să te prezinţi la cabinet. Bine? Dar mai vorbim până atunci. Ia spune-mi, te doare undeva acum?

-   Capul şi aici, i-a arătat coastele. Păi şi când văd şi cu ochiul ăstalalt? Că...

-   Hai s-o luăm treptat. Vom monitoriza întregul proces şi vom vedea ce se întâmplă pe parcurs. Nu te îngrijora momentan. Ţine cont şi de un alt aspect, nu poţi rămâne internat prea mult aici că pandemia a modificat protocolul medical şi nu mai avem paturi. Facem şi noi ce putem.

-   S-o suni, pardon, sunaţi pe mama. Ca să ştie şi ea, aşa. Dar ea e cu bunica. Că a luat Covid. Ce mă fac acum? Că au, au bagat-o în carantină şi nu mai poate ieşi. La mine nu mai vine nimeni? Au, mă doare capul, strângea puternic braţele patului, după care le-a ridicat brusc, aproape smulgându-şi perfuzia legată de branulă.

-   Auu, auuu, mă doare!

-   Asistentă, adu 5mg de Midazolam injectabil. Să-l ţinem sub control.

-   Nu mă injectaţi cu nimic, vă omor! urla Cosmin. Vreţi să mă ţineţi aici cu covidul vostru. Eu n-am nimic! Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!

-   Cheamă şi brancardierii, să-l liniştim puţin.

de Dorian Dron

Dorian Dron (n. 1987, la Pucioasa, jud. Dâmboviţa) este absolvent al Facultăţii de Litere şi al Masterului de Scriere Creatoare din Braşov. În perioada liceului se face remarcat în Pucioasa (cu recenzii literare publicate în „Hyperliteratura”, dar și cu proză scurtă în diferite publicații și volume locale), iar mutarea la Brașov, ca student, îl face să ia parte la cenaclul „Corpul T” al Facultăţii de Litere (sub îndrumarea profesorilor de literatură Romulus Bucur, Mihai Ignat, Rodica Ilie, Adrian Lăcătuş), dar și să participe la două ediţii ale „Maratonului de Poezie” de la Facultatea de Litere (sub îndrumarea profesorului Andrei Bodiu). Este autorul site-ului blogullor.ro, unde a publicat o serie de interviuri cu muzicieni de top şi a recenzat romane contemporane. De-a lungul anilor a câştigat o serie de concursuri literare, însă adevărata „şcoală a Literelor” spune că a învățat-o la cursurile de scriere creatoare cu regretatul Alexandru Muşina. A publicat romanele „Scara (AB4)“ (Editura „FraACTalia”, 2018), apoi „Amintirile unui spălător auto“ („CDPL”, 2020) și, cel mai recent, „Neuroleptic“ („Litera”, 2023). Este prezent și cu proză scurtă în antologiile „Dragostea când te doare“ (2022), „Femei, bărbaţi şi faptele lor“ (2023), dar și în Revista de cultură „Familia“ (octombrie 2022 și iulie-septembrie 2024). A semnat diferite materiale în „Matca”, „Ficţiunea”, „Familia”, „Echinox”, „Golan”, „Cod de poveste”, „5 minute de literature”, „Literomania” și „Revista Zugzwang”. A început și proiectul literar-video, prozovideo-ul (Prizăm Proză pe YouTube) prin care încearcă să promoveze literatura română.