top of page

O cvintă lirică

Cuiva


În autogări ce adăpostesc bagaje,

bagaje mai mult decât oameni,

și pisici leneșe de-ale înserării

urinând pe oglinzi


Văd lumina galbenă a ultimei monede

pe care o păstrez ca să dau telefon

părinților, familiei, cuiva....


Țin receptorul la ureche

și ascult răsuflarea celuilalt,

fără să spun nimic


Ca foșnetul îndepărtat al unei mări



Ești tu


Vei vedea în oglindă

un cu totul alt chip,

să nu te sperii!


Ești Tu și Efectele Secundare


Nu știi că te pregătești să mori

și plângi în aer ca un nor

care nu vine din cer


Ca o plantă cu frunze de pasăre


Ai fost sălbatic ca o mare baltică

acum ești ultima bomboană

din pomul de Crăciun,

pe care nimeni din familie

n-o mai mănâncă,

lăsând-o celuilalt și celuilalt și celuilalt,

ca viața ta ce-o vor găsi

uscată printre globuri.



Galera


Corăbiile-n care-au fost cereale

sunt aproape goale

Galera stă încremenită-n praf


Păianjeni triști ca niște stele negre,

atârnă din tavan uscați.....


Lasă-mă-n șoapta mea!


Târăsc cu mine clipa pe care

vreau s-o uit ca pe-o durere


Iar ard locomotivele!


Sau ard doar câinii de pază

Ai unui dumnezeu

ce a lăsat în urma sa lumina



Trecutul


Lumina macerată de amurg

zace pe o alee pustie


Densitatea draperiilor din ferestre

e aproape carnală


Știu biserici transformate

în cinematografe,

biserici transformate în metrou


Știu un Nor Norbert și Alb Albertine

Știu să sparg fiolele tăcerii

ca o morfină ce mă mai ține viu,

să rabd viața până la capăt

chiar dacă mă îndrept spre trecutul

în care nu mi-e ușor să intru zâmbind


Vreau să golesc încetul cu încetul Trecutul,

până nu mai rămâne din măduva lui

decât o cavernă scobită de cârtița uitării



Peste oraș


Trăiesc în lumea care se topește

în urma vieții mele

Știu fete vătămate de povești

cu pielea dantelată de frică,

și-o lună ce răsare din alt cer,

când de pe cerul lunii verzi

răsărind Pământul

Peste Oraș stă iedera plictisului

și noaptea crește din cuvinte

odăi în care nu mai locuiește nimeni

de Emilian Iachimovski



Emilian Iachimovski este poet (membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala București Poezie) și artist plastic. S-a născut la Galați în 10 aprilie 1956, dar părinții s-au stabilit la Drobeta Turnu-Severin, oraș în care scriitorul locuiește și acum. A urmat cursurile Liceului de Arte Plastice (promoția 1975) din localitate și a făcut tot felul de meserii, deși nu s-a oprit niciodată din pictat, desenat (grafică de carte, de salon, afișe, icoane, blazoane, vitralii) și scris. A publicat în revistele „Amfitrion”, „România literară” și „Ramuri”. Debutează editorial în 1999, cu volumul „Fiul risipit”. Urmează, în 2006, volumul de proză „Exercițiul singurătății”. În 2014 publică „Viața în care mor” (volum premiat de Societatea Scriitorilor Danubieni), iar, în 2018, „Forma norilor de ieri” (volum premiat în manuscris la Festivalul „Sensul iubirii”). În 2021 apar volumele „Fluturi în formă fixă” și „Scufundați în oglindă”, iar, un an mai târziu, „decât tăcerea acestei camere”. Cea mai recentă carte a sa este „Oniris” (2023, poezie), iar cea mai proaspătă izbândă este Premiul Special primit la „Turnirul de Poezie de la Alanya”, Turcia (14-21 octombrie 2023), ediția a XII-a, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii și Institutul Cultural Român.

82 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

SEQUENTIAE

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page