O mandolină

A fost odată o mandolină

O zi pe săptămână mergeam la Cercul de Mandolină. De ce se numea aşa? Poate fiindcă stăteam pe nişte scaune aşezate în cerc, precum Cavalerii Mesei Rotunde, însă fără nici o masă între noi. În loc de spade aveam mandoline, iar instructorul nostru, un omuleţ cu părul alb şi figura blajină nu te ducea cu gândul la Regele Arthur. Câteodată, când ajungeam mai devreme, prindeam ultimele minute din lecţia elevilor de gimnaziu, care interpretau fără să greşească vreo notă romanticul Vals de Calatayud, îndrăcita Sârbă de la Măcin sau ritmata Dinspre ziuă. Degetele li se mişcau cu atâta iuţeală încât mă aşteptam din clipă-n clipă să plesnească vreo coardă. Nu se întâmpla asta, singurele care loveau aerul erau palmele instructorului, aplaudându-şi învăţăceii.

Urmam noi, grupa începătorilor. Ne aşezam pe aceleaşi scaune, în jurul aceluiaşi profesor de muzică – însă asemănările se opreau aici. Noi făceam game, zdrăngănind fiecare după puterile lui. Mandolina avea şase coarde, și apăsam când pe una, când pe alta, în timp ce le ciupeam cu pana. Uşor de zis, greu de făcut. Ori mă dureau buricele degetelor, ori strângeam prea tare pana şi o rupeam. Mandolina nu mă asculta, degeaba încercam să o strunesc, mă arunca mereu din spinarea notelor ca o iapă nărăvaşă.

„Veţi învăţa repede şi uşor“, ne promisese instructorul, încă o dovadă să nu crezi tot ce auzi. Cursul se deprindea fără partituri, după ureche, dar nu orice fel, ci una muzicală. Mie, asta îmi lipsea, deşi urechi aveam, ca toată lumea. În familia noastră nimeni nu cântase vreodată cu vocea sau la vreun instrument. Bunicul din partea mamei scria poezii, dar muzica în cuvinte şi cea cu note nu-s acelaşi lucru!

Începeam să mă îngrijorez. Limbile străine nu le prindeam, dovadă aventura nefericită de la Kindergarten, ureche muzicală n-aveam, nici degete îndemânatice în a ciupi coardele. Pe lista lucrurilor care nu îmi plăceau aveam ce scrie: aritmetica, pildele despre lume şi viaţă ale tovarăşei Dafina, colegii de clasă, cu câteva excepţii, iar acum mandolina. Dincolo, pe lista bună, se lăfăia un singur lucru: poveştile, întâi auzite de la tata, iar acum citite. Talentul meu se mărginea la cuvinte.

Aşa erau împărţite darurile sorţii, câte unul pentru fiecare. Numai geniile aveau mai multe. Iar unii, deloc. Asta mă consola şi nu prea. Ce fac cu mama? Îşi pusese speranţele în mine. Să o dezamăgesc din nou? Cu grădiniţa germană fusese ideea ei. Acum, nici măcar scuza asta nu o aveam. Eu râvnisem să cânt – la pian, e drept, ca Artemiza. Pianele erau fermecate, îţi alergau degetele singure pe clape, de asta erau atât de scumpe, trebuia să strângi bani trei vieţi ca să cumperi unul, fie şi o pianină, sora lui mai mică. Mandolina luată la mâna a doua de la Consignaţie nu fusese nici ea ieftină, iar acum mama îmi plătea lecţiile. Degeaba, bani aruncaţi! Nu aveam chemare, nu-mi plăcea, nu doream să învăţ. Şi, cum orice lucru pe care nu vrei să îl faci se întoarce ca un bumerang şi te loveşte în moalele capului, ajunsesem să urăsc mandolina.

Nu eram singurul antitalent de acolo şi am zdrăngănit care mai de care, în timp ce instructorul asculta cu resemnarea unui martir creştin aruncat în groapa cu tigri. La sfârşit, în loc să îşi astupe urechile, ne-a pus să o luăm de la capăt pe principiul repetiţia e mama succesului. A urmat un vacarm şi mai alandala. Omul suporta cu stoicism, înmulţind în gând cât plătea fiecare părinte cu numărul ucenicilor afoni. A treia oară nu l-au mai ţinut nervii şi ne-a întrerupt, tăind văzduhul cu o sabie nevăzută. Acum parcă semăna puţin cu un rege, când poruncea o decapitare. Aşa nu mai merge, data viitoare nu mai veniţi, tu şi tu, sunteţi la fel de dotaţi în ale muzicii ca nişte buturugi, am sperat să aud. În loc de asta, ne-a aruncat vorbele obişnuite.

– A fost mai bine, dar trebuie să exersaţi în fiecare zi.

– Da, aşa vom face!

Am promis şi eu, într-un glas cu ceilalţi. Dacă aveam cravata de pionier aş fi jurat pe ea! Cum ajungeam acasă, mandolina îşi lua locul în fundul unui dulap, de unde nu mai vedea lumina zilei până la următoarea lecţie.

Am pus instrumentul în husa croită de mama din stofa unui palton vechi, apoi trasă la maşina de cusut Singer. Cercul de Mandolină se ţinea într-o clădire de pe strada De Mjiloc. Ca să ajung acasă trebuia să trec de intersecţia cu Operetei, ce se numise cândva Bisericii Române, şi de cea cu strada Lungă, unde traversam prin faţa Alimentarei căreia toţi îi ziceau Valici.

De Mijloc nu era o stradă ca oricare alta. Prin mijlocul ei, pe fundul pâlniei verzi dintre cele două maluri, curgea un firişor de apă. Pârâul izvora de la Pietrele lui Solomon, de unde pornea la vale, ba şerpuind printre bolovani, ba sărind peste câte un prag în cascade de-o şchioapă, atât de limpede încât puteai număra firele de nisip de pe fund. Aşa intra pârâul în cartierul Şchei, unde dispărea sub pământ.

Când ieşea, între Maternitate şi Facultatea de Silvicultură, nu mai era acelaşi râuleţ. Ducea cu el toată scursura canalelor dintr-un întreg cartier, apa adunată din veceuri, căzi, duşuri, chiuvete de bucătărie. Ai fi zis că se băgase singur sub pământ, să scape de mizeriile ce îl murdăreau. Noua albie purta nefericitul pârâu pe lângă aleea numită După Ziduri. Şi ce nume mai potrivit? Umbrită de ziduri coşcovite, având de o parte pădurea a cărei răsuflare proaspătă nu reuşea să acopere izurile de canal şi de cealaltă oraşul – aleea ar fi trebuit să fie plină de îndrăgostiţi, liceeni întorşi de la Şaguna sau mame împingând cărucioare cu copii. În loc de asta locul era mai mult pustiu. Numit întâi Canalul Graft, râului i se zicea altfel după ce se vărsaseră în el latrinele Şcheiului: Spurcata.

Înainte de Biblioteca Judeţeană, albia se făcea din nou nevăzută în conductele de sub pământ. Şuvoiul tulbure scotea încă o dată capul chiar în dreptul Alimentarei Valici, unde îşi schimbase porecla în renume, cum ar fi zis George Coşbuc. Mirosea şi arăta a canal. Pentru cei care locuiau pe De Mijloc era o pacoste, pentru trecători un motiv să evite zona, chiar dacă făceau un ocol pe Lungă sau pe Avram Iancu. Pentru şoferi devenise un loc periculos mai ales iarna; din cauza poleiului sau a gheţii, câte o maşină se pomenea în şanţ, cu roţile în sus. Bicicliştii se fereau să se apropie de malurile abrupte, iar stăpânii câinilor îi plimbau în lesa ţinută strâns după ce câțiva patrupezi se năpustiseră să treacă gârla după vreo pisică ce îşi lingea tacticos o lăbuţă pe partea cealaltă. Albia nu era adâncă, dar ieşiseră mai murdari decât maidanezii de la groapa de gunoi a oraşului.

Canalul de pe strada De Mijloc, ruşinea oraşului vechi, era cu totul altceva pentru noi, copiii. De o parte şi de alta a albiei prin care se târa firicelul de apă mâloasă – pe care ploile îl prefăceau într-un torent vijelios şi spumegător, cu creste albe de la detergentul Dero –, malurile atingeau pe alocuri trei metri înălţime; un adevărat canion! Povârnişurile erau acoperite cu ierburi înalte, mărăcini, urzici, păpădii, buruieni cu frunze aspre şi tulpini tăioase. O junglă în care mişunau tot soiul de vietăţi, de la furnici, păianjeni şi perfidele căpuşe, la marii şobolani blănoși. Erau şi şerpi acolo, umbla vorba, deşi nimeni nu-i văzuse, era poate un zvon care să ne ţină departe.

De parcă s-ar fi putut! Valea de pe strada De Mijloc ne provoca să o trecem. Altfel de ce ar fi pus-o cineva acolo? Nici un copil care locuia prin zonă nu scăpa vreo ocazie prielnică. Ne uitam într-o parte şi-n alta a străzii şi, dacă nu se zărea vreun părinte, vecin sau cunoscut care să ne pună beţe în roate, ne pregăteam de traversarea gârlei, însă nu oricum, ci într-un exerciţiu de iuţeală şi precizie la care deveniserăm tot mai versaţi.

Întâi, trebuia să cobori povârnişul abrupt cu genunchii îndoiţi, să treci gârla dintr-un salt, apoi să urci panta de dincolo fără să te opreşti, fiindcă atunci îţi pierdeai răsuflarea ori, şi mai rău, echilibrul. Era greu şi-n mijlocul verii, când te încurcai în ierburi ori călcai pe ceva lunecos ce putea fi o crenguţă udă sau o coadă de şobolan. Dar adevărata încercare era primăvara, când Spurcata se umfla ca puhoaiele din Amazon. De iarnă nu mai zic, atunci îngheţa totul: malurile, apa, până şi mirosurile. Nimeni nu se mai încumeta să treacă de pe un mal pe altul.

Cursul de instrumente cu coarde se termina la şapte seara, dar umbrele nopţii nu veniseră încă. Micul cârd de mandolinişti a păşit o vreme cuminte de-a lungul malului stâng, apoi întâi unul, apoi mai mulţi au început să treacă gârla. Vreo doi chiar locuiau pe partea cealaltă a străzii şi, ca să ajungă acasă ar fi trebuit să meargă până la Valici, unde să traverseze şi să se întoarcă. Un ocol inutil, nu? Noi, ceilalţi, n-aveam un motiv temeinic să purcedem la acţiune, dar nici nu ne trebuia vreunul. O făceam mai ales lângă stâlpul înfipt în buza taluzului cu „Traversatul interzis“. Nu ăsta era rolul interdicţiilor, să fie călcate? O făcusem măcar de zece ori până acum şi, cu fiecare trecere, îmi perfecţionasem tehnica: coborârea cu paşi mici, repezi, genunchii îndoiţi ca la mersul piticului, saltul peste albia tulbure, aterizarea pe malul opus. În clipa în care îl atingeam cu amândouă tălpile, regăsindu-mi echilibrul, deja urcam şi, una-două eram sus, punând piciorul pe caldarâmul de vizavi.

Tehnică aveam, de practică nu duceam lipsă. Ce nu luasem în calcul era neprevăzutul şi, mai ales, ghinionul. Cu o noapte înainte plouase. Iarba se zvântase la soare, dar pe dedesupt rămăsese pe undeva o frunză udă şi tocmai pe ea am călcat, numai eu, de parcă pe mine mă alesese, mă aştepta. Restul copiilor şi mandolinele lor trecuseră, erau bine-mersi pe celălalt mal; abia începusem să cobor panta, vitejeşte, când s-a întâmplat.

Pământul mi-a fugit de sub tălpi, ca un covor pe care cineva îl trage de sub tine când te aştepţi mai puţin. În loc să cad în fund, m-am dus de-a rostogolul, mandolina mi-a zburat din mână, iar eu m-am pomenit în albia puturoasă. M-am ridicat, cu un prim gând: ce-o să zică mama când o să mă întorc acasă cu rochiţa murdară, apă în pantofi şi puţind a canal? Al doilea glas îmi picura în minte o întrebare la fel de neliniştitoare: văzuse cineva? Pe malul de vizavi, grupa de începători în ale muzicii se îndepărta agale, nimeni nu întorsese capul; măcar în asta soarta ţinea cu mine.

Răsuflam uşurată, când un hohot de râs mi s-a vărsat în creştet. Venea de sus, din spate şi m-am răsucit ca muşcată de unul din şerpii pe care nimeni nu-i văzuse, dar toţi jurau că mişună pe acolo. Aplecaţi peste creasta taluzului, Laurenţiu, Gyuri şi Răducu râdeau pe-ntrecute. De mine. Fuseseră martori la tumba pe povârniş şi-acum se distrau; mai lipsea să aplaude! Laurenţiu se îndoise de râs, Răducu se ţinea cu mâinile de burtă, iar Gyuri necheza de-a dreptul. Când se oprea unul să ia o gură de aer, ceilalţi hohoteau şi în locul lui.

Să îţi vină să intri în pământ de ruşine, iată o vorbă căreia abia acum îi pricepeam înţelesul. Dar mai ales, îmi era ciudă: tocmai ei mă văzuseră! Dintre toate străzile, aleile şi fundăturile din Braşovul vechi, cum de se nimeriseră acolo, chiar în momentul nefericitei mele cascadorii? După cât de satisfăcuţi hăhăiau, mâine avea să afle toată clasa, ce zic eu, întreaga Școală 12. Mă şi închipuiam trecând cu ochii în podea prin faţa catedrei, aşezându-mă în bancă sub o grindină de priviri batjocoritoare şi cuvinte cu două înţelesuri. „Câinii latră, caravana trece“, zicea bunica, adică vezi-ţi de treabă orice s-ar întâmpla în jur.

Le-am întors spatele spectatorilor nedoriţi şi, în loc să sar peste gârlă cum făceam de obicei, am intrat de-a dreptul prin albie. Apa nu îmi trecea de glezne, dar era atât de tulbure încât nu îi vedeam fundul; şi călduţă, ca o supă. Am traversat-o fără grabă, cu fruntea sus, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic şi nu aveam vreo grijă pe lume. În spatele meu hăhăielile se mai domoliseră, ca nişte talazuri ce dăduseră cu capul de stânca indiferenţei; urcam povârnişul, când am aruncat o privire peste umăr.

Băieţii o luaseră în josul străzii şi brusc mi s-a făcut lumină sub frunte: se duceau la Cristian, care locuia într-una din casele de pe De Mijloc. Nu mă urmăriseră înadins, căutând un prilej să râdă de mine. Nici nu-mi dăduse vreunul dintre ei brânci; mi-a trecut şi asta prin minte, de ce să nu recunosc? Însă fusese doar o întâmplare. Ceasul rău, pisica neagră. Când e să ai ghinion, atunci ai. Faptul că aveam pe cine să dau vina – pe soartă – nu mă consola cine ştie ce, dar în viaţă trebuie să te mulţumeşti cu ce ai.

Pe la mijlocul pantei mi-am recuperat mandolina dintre tufe şi, cu ea în mână, am pornit spre intersecţia de la Valici. Spre deosebire de malurile damnatul pârâu Graft, strada Lungă era plină de lume. Pantofii mei plescăiau la fiecare pas, ca un câine care lipăie însetat, poate de-asta întorcea câte un trecător capul – mai lipsea să strâmbe din nas. Aşa-mi trebuia dacă veneam din canal ca vidanjorii!

Am intrat pe poartă cu inima cât puricele: dacă mă vedea Dragoş? Îmi şi închipuiam hohotul homeric ce ar fi umplut amândouă curţile, izbindu-se de zidul din spatele fabricii în ecouri purtate deasupra Dealului Făgetului. Braşovul întreg o să râdă de mine şi pe bună dreptate! Din fericire n-am întâlnit pe nimeni; parterul era pustiu, scara la fel. Piki nu ieşise pe balcon, altfel m-ar fi lătrat cu siguranţă sau s-ar fi repezit să mă muşte. Dacă nu miroseam ca de obicei nu eram eu... Asta era logica câinească, în creierul cât o nucă al pechinezului lumea fiind împărţită după miros, în prieteni şi străini, adică duşmani.

Cheia o aveam la mine şi am descuiat uşa fără zgomot, strecurându-mă în hol. Mai aveam un ultim hop de trecut: părinţii. Mama era în bucătărie, auzeam ciocănitoarea de lemn a tocătorului ce se întrerupea o clipă, apoi începea din nou. Tata se retrăsese în sufragerie, de unde răzbătea câte un foşnet de hârtie ca un oftat. Era încheiere de lună, când îşi aducea de lucru acasă. Mai ţineţi minte registrele de contabilitate cât nişte ceasloave? Planul trebuia îndeplinit şi depăşit, însă cifrele nu ştiau asta şi atunci tata şi ceilalţi contabili trăgeau de ele, să le lungească ori să le scurteze; altfel cum puteau cinci ani să încapă în patru şi jumătate? Lumea celor mari îmi părea cam anapoda, dar asta era problema lor. A mea era să ajung în baie fără să trezesc din somn vreo muscă. Acolo m-am descălţat, spălând fiecare pantof cu periuţa de dinţi – nu a mea, atât ar mai fi trebuit! Mama le păstra pe cele vechi printre ustensilele de curăţenie, alături de săpun, sodă de rufe şi Tix, nelipsite din vreo gospodărie.

Am dus pantofii pe balcon la uscat, lăsându-i să şiroiască în curte ca doi ţurţuri apăruţi în mijlocul verii, apoi m-am întors în baie unde lăsasem apa să umple un lighean. Am turnat puţin Dero, am pus ciorapii care s-au scufundat ca doi şoricei ce fuseseră cândva albi, m-am răzgândit şi am turnat jumătate de cutie, cum făcea mama cu rufele foarte murdare. Existau şi unele pe care le punea la fiert, să se topească murdăria, iar după aia le azvârlea în Alba Lux, unde se învârteau până ameţeau microbii. Dacă m-ar fi văzut cum intrasem pe uşă m-ar fi băgat în maşina de spălat, cu haine cu tot. Aşa am reuşit să fac duş, apoi să mă schimb, înghesuind pantalonii şi bluza în coşul cu rufe murdare. Erau mai jegoase ca de obicei, dar nu cu mult – mi se întâmplase să mă întorc aşa după expediţiile de toamnă în căutare de nuci.

Mă îmbrăcasem în hainele de casă şi miroseam ca un şerveţel parfumat, când am băgat de seamă petele de pe husa mandolinei, unele verzi, altele negre, pământ şi iarbă. O să spăl şi husa, asta e. Am scos învelitoarea de stofă și am încremenit; o linie subţire traversa mandolina. O crăpătură! Undeva sub buruieni fusese ascunsă o parşivă de piatră, un bolovan ascuţit ca un clonţ de vultur. Lemnul curbat şi subţire se fisurase dintr-o margine în alta. Era un dezastru! Nu oi fi avut eu ureche muzicală, dar ceva totuşi învăţasem: un instrument cu cutia de rezonanţă spartă nu mai e bun de nimic. De ciudă, mi-au dat lacrimile. Nu-mi păsa atât c-o să mă certe mama – o să ţipe la mine, dar o să-i treacă, nu rămânea niciodată supărată mai mult de o zi-două –, ori de banii duşi pe gârlă. Îmi părea rău după ea, sărmana mandolină. Voisem să scap de lecţiile nesuferite şi, iată, îmi reuşise, dorinţa secretă mi se împlinise. Şi-n loc să mă bucur, îmi venea să plâng tot mai tare.

„Nu preţuieşti cu adevărat un lucru decât după ce l-ai pierdut“, spunea bunica. Ea pierduse destule în viaţa ei, un frate plecat în America, pământul luat cu japca de CAP şi, mai ales, pe bunicul. Eu nici nu-l cunoscusem, îl ştiam din povestite şi din scrisorile păstrate într-un cufăr cu amintiri.

Biata mandolină! Am dus-o în camera mea, ţinând-o cu grijă de parcă era gata să se prefacă în pulbere la orice atingere. Însă era deja fărâmată. Nu se putea lipi cu pelicanol, ori cu scotch. Sunetul coardelor nu o să mai fie niciodată melodios, ci unul fals, chinuit, chiar în mâinile cuiva care ştia să cânte.

Mandolina era moartă.

M-am aşezat pe un scaun, cu ea în braţe, lăsându-mă să lunec într-o durere tăcută, mai rea decât lacrimile. Aşa ne-a găsit tata: pe mine, mandolina, părerea de rău şi vinovăţia înghesuite pe acelaşi scaun. N-a zis nimic, se uita la mine, dar tăcerea lui îmi bătea la uşa minţii cu ciocănituri-întrebări. Ce te doare? Ce-i cu tine? Ce-ai păţit?

Şi i-am spus totul, de la început, din ziua când eu şi mama intraserăm într-o casă de pe strada Maior Cranţa, despre o pianină miraculoasă, nişte fursecuri cu ciocolată şi cum nepoata gazdei noastre, sosită pe neașteptate acasă, s-a dovedit a fi Artemiza, colega mea de clasă. Amestecasem puţin ordinea întâmplărilor, însă tata a prins esenţialul, întotdeauna înţelegea ce voiam să zic, uneori mai repede decât mine.

– Şi te-ai gândit să cânţi Für Elise la mandolină?

Ideea părea să îl amuze, dar mie nu îmi ardea de glumă.

– Un pian e scump. Ştiu.

Părinţii mei vorbeau mereu despre bani, era primul gând cu care se sculau dimineaţa şi ultimul înainte de culcare. Aşa era viaţa de adult? Dacă mă gândeam serios la asta, parcă nu m-aş fi grăbit să cresc. Totuşi, ideea cu pianul nu îmi ieşise cu totul din minte. Poate la o pianină aş fi reuşit să cânt până la urmă, chiar fără ureche muzicală.

Tata mi-a scufundat ultima iluzie ca pe o barcă găurită.

– La pian, ţambal sau vioară, tot muzică e. Unii o compun, alţii o cântă la instrumente, mulţi numai o ascultă, sunt melomani. Nu trebuie să le poţi face pe toate. Dar nici să dai de pământ cu mandolina.

Mi-au ţâşnit iarăşi lacrimile. A început să îmi curgă şi nasul, cele două porneau de fiecare dată împreună, de parcă erau perechi pe viaţă. Tot ca de obicei, n-aveam batistă şi tata mi-a dat-o pe a lui; păstra mereu una curată în buzunar, pentru orice eventualitate. Nu c-aș fi fost un copil plângăcios! Mi se întâmpla rar, dar bine – ultima oară la Bambi, când murise mama-căprioară.

– A fost un accident, am zis. Unul epocal.

Abia învăţasem cuvântul, nu eram foarte sigură ce înseamnă, dar îmi plăcea cum sună. Tatei nu îi părea lămuritor şi a trebuit să îi povestesc păţania cu trecerea gârlei, până în clipa când băgasem de seamă crăpătura în lemn.

– De câte ori ai trecut?

Tata uitase de mandolină. Puteai să te loveşti, să-ţi rupi ceva, spunea privirea lui, tot mai înnegurată.

– De două... zece ori.

Nu era momentul să fiu modestă, iar tata avea un detector de minciuni în cap când era vorba despre mine.

– A fost ultima dată!

Atât a spus şi am ştiut amândoi că o să las Spurcata să curgă liniştită de acum încolo.

– Şi mandolina?

Întrebarea părea un scâncet. Mama o să ia foc, ştiam, dar nu de asta îmi era cel mai frică. Dacă o să-mi cumpere alta? O să creadă că sufăr după cea veche... Mai bine îi spun adevărul golţ-goluţ: Te-am pus să arunci banii pe fereastră. Muzica nu-i de mine, mi-am dorit să fiu ca Artemiza, aşa, fără să mişc un deget. Cum ar fi sunat?

Noroc cu tata, care avea soluţii pentru toate.

– La vârsta ta pasiunile vin şi pleacă, sunt ca păsările călătoare. Până când unele se aşează şi îşi fac cuib. Mama o să înţeleagă.

În traducere liberă, va lua asupra lui vina, mama o să ţipe la el reproşându-i că încuraja lenea, delăsarea, nimic nu se face fără efort; dacă abandonam la primul obstacol, ce o să fac mai târziu în viaţă? Lucrurile se cer duse până la capăt, credea ea. Dar unele n-ar trebui începute. Tata nu îi va spune asta, nici că în copilul lor nu erau toate talentele din lume. Mamele nu vor să audă aşa ceva.

Din fericire lumea e bine rânduită, în ea mai există şi taţi.

de Rodica Bretin