top of page

O scrisoare furtunoasă

Actualizată în: 7 mar. 2023


În biografia romanțată ,,Caragiale. Scrisoarea pierdută” (Editura ,,Polirom”, Iași, 2019), Bogdan-Alexandru Stănescu face din comicul scriitor un personaj aparte, debordând de-o umanitate, pe cât de complexă, pe atât de contradictorie. Se întâmplă acest lucru pe măsură ce are loc o îmbinare între caracterul documentar al faptelor, senzația nemijlocită de veridicitate și o anumită jovialitate a mărturisirii.

Într-un stil epistolar, în care colocvialul se îmbină cu introspecția, vom întâlni un Caragiale care, în mod constant, își devoalează cele două chipuri – apolinicul și dionisiacul. Astfel, între cele două, se va menține o tensiune care oscilează permanent, între dezamăgire și euforie, între seriozitate nostalgică și gravitate introspectivă, între biografie și actualitate, între istorie și societate.

Autenticitatea relatării provine, în primul rând, din spiritul ludic, ironic și autoironic al celui care se confesează. Avem, totodată, de-a face cu doi naratori. Primul, aflat în redacția unei reviste din zilele noastre, va primi vizita inopinată și, oarecum, stranie, a unei doamne care se declară strănepoata unei slujnice apropiate de familia Caragiale. Cu un aspect aparte, ciudat într-o oarecare măsură, doamna, care locuiește în Germania, la Berlin, îi dezvăluie naratorului, motivul vizitei. Dânsa, de atâta amar de vreme, se află în posesia unui plic care deține un document pe care străbunica ei îl descoperise la moartea dramaturgului, în 1912, și, pe care, de atunci încoace, îl păstrase și îl încredințase tuturor femeilor din neam. Ultima care a intrat în posesia misteriosului manuscris este doamna de față care, dorind să repare o nedreptate perpetuată de-a lungul atâtor generații asupra familiei, i-l încredințează acestui tânăr. Imediat aflăm că doamna respectivă se afla în posesia unui document de valoare, redactat sub forma unei scrisori-mărturie, în care dramaturgul, aflat în capitala Germaniei, îi scrie prietenului său rămas în țară, Paul Zarifopol.

În cadrul epistolei, care va ocupa cea mai consistentă parte a cărții, Caragiale își va povesti, într-un stil neaoș și șugubăț, existența, cu bunele și cu relele, cu apropierile sau despărțirile petrecute de-a lungul vieții sale. Un document biografic, extrem de alert și de dinamic, în care veridicul se îmbină cu histrionicul, dimensiunea sumbră a vieții cu cea teatrală. Astfel, istoria unei perioade destul de agitate din punct de vedere politic, social sau cultural, a secolului XIX și început de secol XX, va fi pigmentată cu destule accente de picaresc, jovialitate și umor de situație. Caragiale va deveni, astfel, ce de-al doilea narator, în timp ce primul se va retrage, mărturisind, la finalul povestirii în care evoca întâlnirea cu doamna respectivă, că el nu a făcut altceva decât să redea, fără a interveni pe text, documentul primit.

Dimensiunea cameleonică a existenței lui Caragiale este cât se poate de bine evidențiată, susținută de culoarea locală a vremurilor sau a mediilor sociale, pe care dramaturgul le va parcurge. Totodată, devine cât se poate de pregnantă și senzația nemijlocită de alienare și decădere, resimțită, din plin, în diversele domenii de activitate prin care acesta s-a preumblat – redacțiile unor reviste, atmosfera de la întâlnirile Junimii, derularea unei suite de caractere umane, contradictorii sau cât se poate de spectaculoase, cu care acesta a intrat în legătură. Elementul picaresc se caracterizează prin spontaneitate și o anumită nostalgie reverberată în toate situațiile prin care va trece, de-a lungul acelor vremuri, încă din copilărie. Sunt evocate originile sale grecești, imaginea tatălui, aproape tot timpul plecat, sau întâlnirile cu mama acestuia, în preajma căreia copilul simțea alinare, în timp ce aceasta îi cânta la vreun instrument. Pe parcursul anilor, copilul va trece prin diverse medii școlare, prilej de a evoca vreo câteva portrete semnificative ale dascălilor care l-au marcat și care îi vor servi drept model pentru schițele și momentele de mai târziu. Mai încolo, atracția pentru teatru provine atât din neam, frații tatălui său au fost renumiți actori, cât și din faptul că, în adolescență, acesta va ocupa câteva posturi de sufleor, prilej cu care îl va întâlni pe Eminescu. Vârstele adolescenței capătă o aură solară. Izul de aventură, dorința explorării sau posibilitatea de a fi aproape de oamenii simpli, surprinși în mediile lor, sunt caracterizate de o anumită efervescență a explorării și a înțelegerii de sine. În această perioadă, dramaturgul va căpăta un spirit de observație vie, ascuțită, incisivă, care îl va ajuta, mai târziu, în caracterele sau situațiile pe care le va crea.

Tinerețea și-o trăiește într-un zbucium continuu. Pe lângă lipsurile materiale, care îi adumbresc viața de familie, dar și cea personală, se va confrunta cu o accentuată lipsă de empatie și de cultură acutizată, mai ales, în redacția unor reviste în care acesta a lucrat și care îi vor amplifica spiritul de frondă, din pricina nedreptăților sau a caracterelor strâmbe care animă climatul acelei perioade. Panorama bucureșteană este redată în culori pestrițe, un amestec strident de lentoare balcanică și miticism omniprezent. În altă ordine de idei, atât situațiile descrise de narator, cât și figurile care îi ies în cale, creează contextul operei sale de mai târziu. Astfel, Caragiale asistă la frânturi de întâmplări, ocazii, evenimente sau întâlniri care prefigurează universul pieselor sau al prozelor atât de cunoscute. Calitatea de observator, care l-a însoțit pe acesta de-a lungul întregii sale vieți, este dublată, iată, de cea de actant, destul de implicat în jocul social, fapt care generează ideea unui angajament al lui Caragiale în realitatea de atunci, de răsfrângere a realului în oglinzile imaginației, ale sensibilității și, nu în ultimul rând, ale umanității sale.

Într-un ritm alert, se vor derula episoade ale tinereții, care surprind: reaprinderea făcliei interioare pentru pasiunea teatrală, prietenia spinoasă cu Eminescu, relația pasională cu Veronica Micle, repulsia față de Alecsandri (,,baronul” de la Mircești) și față de Macedonski, acuzația de plagiat, în cazul dramei ,,Năpasta”, prietenia trainică și admirația față de Vlahuță și Delavrancea, pe care îi va descrie în culori vii, empatice, conferindu-le un aer de bonomie artistică.

Senzația de concretețe nemijlocită provine din derularea detaliilor care redau culoarea locală a acelor vremuri sau mentalități, care pendulează între un histrionism grav, pe alocuri, și o serie de situații șăgalnice, joculare. Se remarcă, în acest context, o continuă tendință de persiflare a faptelor, de convertire a unor situații grave sau a unor atitudini deplorabile, derizorii, în contexte joviale sau umoristice. Ridendo castigat mores pare a fi, și în cazul de față, dictonul după care s-a ghidat, în viața sa, dramaturgul. Cu toate acestea, dimensiunea gravă a existenței nu a fost, nicidecum, bagatelizată, cât condamnată, faptele ilicite sau caracterele slabe fiind trecute prin filtrul sensibil al unui spirit de frondă, temeinic manifestat în situațiile limită.

Bogdan-Alexandru Stănescu, în spirit caragielesc, a conturat imaginea unei existențe complexe, marcate, deopotrivă, de angoasă și de luciditate, de umor și de gravitate. O existență în care a primat dimensiunea scenică, unde comicul – ca (re)sursă de supraviețuire – și-a dezvăluit, indiferent de situație sau de criză, dimensiunea cathartică.

de Savu Popa




Născut în 1991, la Sibiu, Savu Popa este doctor în filologie în cadrul Școlii Doctorale a Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade“ din Târgu Mureș, fiind semnatar al unei teze de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia optzecistă. A debutat în revista ,,Euphorion”, în 2004, cu un grupaj de versuri. De-a lungul timpului, a publicat versuri, proză și cronici literare în diverse reviste tipărite sau online: ,,România literară”, ,,Euphorion”, ,,Ateneu”, ,,Sintagme literare”, ,,Discobolul”, ,,Familia”, ,,Literadura”, ,,Neuma”, ,,Algoritm literar”, ,,Revista Cenaclului de la Păltiniș”, ,,Tribuna”, ,,Lumină lină”, ,,Hyperion”, ,,Mozaicul”, ,,Urmuz”, ,,Bucovina literară”, ,,Zona nouă”, ,,Actualitatea literară”, ,,Viața românească”, ,,Zona Literară”, ,,Cervantes”, ,,Banchetul”, ,,Litere”, ,,Steaua”, ,,LitArt”, ,,Argeș”, ,,Qpoem”, ,,Qproză”, ,,O mie de semne”, ,,Literomania”, ,,Liternautica”, ,,Noise poetry”, ,,Prăvălia culturală”, ,,Parnas XXI”, ,,Revista de povestiri”, ,,Caiete Silvane”, ,,Libris”, ,,Timpul”, ,,Kryton” (Madrid), ,,Itaca” (Dublin) etc.. A publicat, până acum, trei cărți de poezie: ,,Ipostaze” (2017, la Editura ,,Paralela 45”), ,,Noaptea mea de insomnie” (2018, Editura ,,Cartea românească”) și ,,O camera fără prize” (2021, la Editura ,,Casa de Pariuri Literare”). Pe lângă acestea a publicat, în 2022, volumul ,,O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan”, la Editura ,,Eikon”. În prezent, este profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă apariție a sa este volumul de povestiri ,,Strigoița” (2023), la ,,Editura pentru Artă și Literatură”.


118 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page