top of page

O vizită americană

Actualizată în: 23 sept. 2023

Când am intrat în casa lor prima oară, în casa lor de marțipan, am dat mai întâi de de ea, subțiratecă, îmbrăcată numai în griuri și marouri, tăcută, și palidă, scriitoare de eseuri și de romane polițiste pline de crime nerezolvate. Nu te-ai fi așteptat de la ea, atât de sensibilă și de plângăcioasă, ea cu ochii aceia mici, de un albastru plumburiu ascunși după ochelarii cu multe dioptrii. Tăcea și când vorbea.

Perechea ei și el un fin, cu mâini de pianist, albe, purta mereu mănuși, „mâinile mele nu suportă atâta realitate” șoptea el îngrețoșat de confuzia, de zgomotul lumii din jur, de teoriile conspirației. Și el cu ochelari cu rame aurii, ascuns mereu pe după o carte sau după cei doi șoricari pe care-i plimba zilnic pe strada Ellen din Pennsylvania. Deci un cuplu de americani cuminți, universitari școliți în Ivy League, vegani convinși și ornitologi pasionați, amatori de ritualuri de împerechere ale păsărilor. Ne-au invitat și pe noi, într-o geroasă noapte de februarie, să participăm la o astfel de nuntă, a mierlelor de astă dată. Contra 70 de dolari primeai un binoclu, o pătură, un carnețel cu pix atașat pe un șnur pe care scria „make love not war”. Și o sticlă de buzunar cu whisky. Orbecăiala asta organizată prin pădurile muntelui Nittany era un bonus și o carte de vizită pentru orice american onorabil din middle class.

Într-o sâmbătă de toamnă ne-au invitat la ei. Când am intrat în casă (citește năvălit după standardele lor), eu ascunsă după un imens buchet de cale, iar soțul meu cu o sticlă de vișinată făcută de el și în cealaltă mână cu una de pălincă din Maramureș, gazda noastră a chicotit și s-a retras iute în spatele seraficului ei soț. Decebal al meu, oltean vașnic și cu voce puternică, în studenție i se spunea Dacian de Urlați, din prea mult entuziasm l-a călcat pe unul din șoricari. Schelălăitul atroce a făcut-o pe delicata noastră gazdă să leșine. Noroc cu soțul ei care a prins-o la timp și a așezat-o în fotoliul de lângă șemineu în care obișnuia să stea când asculta Concertele brandenburgice sau pe soțul ei cântând la pian, seară de seară , „Marșul funebru”.

Sticla de vișinată s-a făcut țăndări, umplând covorul alb, imaculat, cu o pată sângerie care se lățea cu mare viteză. Nici nu știu cum am ajuns să fim așezați la masă și la lumina lumânărilor pe când gazdele noastre încercau să facă oarecare conversație, dar glasul tunător și hohotele de râs nestăpânite ale lui Decebal (care salvase pălinca) îi declanșaseră celuilalt șoricar adevărate crize de lătrat și schelălăieli. „Poor dog he is emotionally damaged!”, ne tot spunea gazda ștergându-și lacrimile.

În vacarmul care pusese stăpânire pe liniștita familie, dar mai ales pe rafinatul degustător de tăceri, singurătăți și depresii sezoniere, acesta nu a mai rezistat. A dispărut pur și simplu și nu a mai revenit. Ea l-a scuzat scurt: „Suferă de migrene. Vă rog să-l înțelegeți. Nu se aștepta la așa ceva!”. Decebal nu s-a mai putut stăpâni și se răsti la ea: „Așa ceva ce?”. „Știți, cățelușii noștri, sunt gemeni. Și soțul meu are un frate geamăn. Și dacă geamănul e speriat și latră, atunci și el suferă, dar cum nu știe să latre, se retrage imediat în migrena lui”.


de Liliana Ursu

55 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page