top of page

Ochiul din palmă

Actualizată în: 26 mai 2023

Antologia de poezie „Ochiul din palmă” a poetului Costel Stancu, publicată la editura „Mirador” din Arad, în anul 2020, reunește o parte dintre poeziile care se regăsesc în volumele publicate între anii 1995‑2019 („Terapia căderii în gol” (1995), „Dominic sau despre imitaţia umbrei” (1995), „Măştile solitudinii” (1997), „Golurile din pîine” (1998), „Fluturele cu o singură aripă” (2000), „Cîntarul de apă” (2002), „Vînătoarea promisă” (2003), „Ieşirea din peşteră” (2005), „Înghiţitorul de creioane” (2009), „Risipitorul de hîrtie” (2015), „Hoţul de ferestre” (2019)), la care se adaugă 17 poeme inedite.

Titlul volumului oferă, încă de la început, senzația de poartă, ochiul aflat în palma-copertă, neputând fi, în cele din urmă, decât cel al poetului, păstrător al sensurilor celor mai ascunse, al cheilor lumii. „Vreau să fiu/în a treia aripă a păsării./În ochiul din palmă” pag. 179, („Vînătoarea promisă”, ed. „Marineasa”, Timişoara, 2003).

Poetul privește existența ca pe o taină pe care uneori e bine să o dezlegi, alteori nu. Un miracol ce reușește să împletească prezentul cu trecutul și viitorul, mundanul cu inefabilul, religiosul cu pământescul, iubirea (plinătatea) cu golul, lumina cu întunericul, aducându-ne astfel aminte că perfecțiunea nu ar putea exista fără imperfecțiune, iar viața nu ar fi decât jumătate, fără moarte. „Ce-i viaţa? Ce-i moartea?/ Jumătăţi ale aceleiaşi perechi/ pe care nu pot s-o încapă.”, pag. 94 („Golurile din pîine”, ed. „Marineasa”, Timişoara, 1998) sau „A răsărit o jumătate de lună,/ semn că viaţa şi moartea/ sînt, din nou, împreună.”, pag. 154 („Vînătoarea promisă”, ed. Marineasa, Timişoara, 2003).

Timpul este și el doar o iluzie, o convenție, căci experiențele sunt simultane, iar trăirea, mai ales cea a inimii, este împletirea tuturor experiențelor celor care s-au iubit vreodată de la facerea lumii și o anticipare a tuturor celor care se vor iubi mâine. Femeia este companionul, uneori tăcut, alteori martor, prezentă, chiar și în absență, sau mai ales atunci, când bărbatul-poet are doar presimțirea singularității primordiale.

Poetul urcă și coboară pe scara care duce de la cer la pământ, de la rai la iad, de la ființă la neființă. Și pentru că este el însuși un oficiant, iar poezia este, până la urmă, o formă de rugăciune, acesta se adresează lui Dumnezeu direct, ca unul care are curaj să rostească vorbele pe care ceilalți nu îndrăznesc (nici față de sine): te simt, Doamne,/ parcă aş cînta/ pe corzile unei viori/ din cer pag. 108 („Fluturele cu o singură aripă”, ed. „Timpul”, Reşiţa, 2000) sau “o Doamne sînt singur ca la început/ însă – vai! – ştiutor” pag. 334 (poeme „Inedite”).

Poemele nu au titlu, creând senzația de fluiditate, de dialog. M-a urmărit ideea că, poate, după ce cartea s-a închis, ele încă vorbesc, spunându-și cu glas șoptit povestea, celorlalte. Povești despre existența care nu este niciodată ceea ce pare a fi. Tot în acest sens găsim în poezii ideea Celuilalt, a dublului, care, uneori, poartă păcatele, iar alteori este mai bun decât geamănul său. “Cînd iubesc, puterea mea trece în Celălalt/ca lumina în frunză”, pag. 198 („Ieşirea din peşteră”, ed. „Marineasa”, Timişoara, 2005)

Costel Stancu nu scrie o poezie de azi, așa cum nu scrie nici o poezie de ieri, pentru că poezia care are ceva de spus nu aparține unui timp anume, doar sieși și celor care o iubesc, care vibrează odată cu ea. Spre deosebire de proză, care se poate citi în straturi, în care cititorul, chiar și neavizat se poate regăsi, care se poate adresa unui număr mai mare de oameni, poezia autentică este emoție pură. Poetul nu are unde să se ascundă, nu poate minți, prin urmare cititorul, la rândul său, fie se va apropia cu sfială, fie se va îndepărta în grabă ca și când în față i s-ar deschide, deodată, un loc sacru. Pentru că, în fond, poezia nici nu aparține poetului. Ea este ca un izvor de lumină care se descompune în inimă, în culori. Prin urmare, fiecare va vedea culoarea sau culorile care i se potrivesc cel mai mult.

Versurile devin astfel fecunde în sufletul cititorului. Ele nasc emoția poetică, așa cum muzica face să vibreze inima ascultătorului, mult după ce s-a terminat. Pentru că, în fond, poezia adevărată se citește cu mintea și se ascultă cu inima, rămânând apoi înăuntru, ca ecoul unui clopot nevăzut. Un murmur subtil al sufletului ce își amintește, pentru un moment sau mai multe, că vine și se duce din și spre alte lumi: „o agonie blîndă poezia”, mărturisește poetul la pag. 52. (vol. „Măştile Solitudinii”, ed. „Marineasa”, Timişoara, 1997).

Închei spunând că poezia lui Costel Stancu m-a dus cu gândul la felul în care pomii sunt altoiți pentru a face roadă bună. Poate la fel, tot printr-o rană, sunt altoiți de sus și poeții, pentru ca poezia lor să ne redeschidă nouă, celorlalți, rănile din care să crească flori și fructe care nu pot mirosi, (cum altcumva?), decât a mir și tămâie. “între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva”, pag. 7, (vol. „Terapia căderii în gol”, editura „Hestia”, Timişoara, 1995).



de Anca Ianchiș

67 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page