Guégon

Ordonanța de urgență

Deasupra râului se înălța o cârciumă cu teresă în Guégon care era mai tot timpul plină de siderurgiști. Aceștia intrau în cârciumă direct din schimb uneori chiar fără să se mai spele la dușuri, cu fețele negre de parcă ar fi urcat din mină. Acolo venea toată lumea de fapt, poliția, jandameria chiar și primarul pentru că vremea aceea în Guégon era o singură cârciumă cu terasă și aceea se numea La Frigale. Dar în afară de asta, în timpul zilei cârciuma era plină de copii pentru că familiile găseau la vremea amiezii La Frigale o mâncare ieftină și bună. Cârciuma era folosită de întreaga comunitate ca și cum ar fi fost în același timp cămin cultural, sală de festivități, sală de dans și cinematograf. Chiar era mult mai rentabil să iei masa la Frigale în timpul zilei decât să-ți gătești acasă. Când priveai râul de pe terasă, abia atunci realizai că La Frigale fusese cândva o cetate din care se păstrase un singur zid ca un dinte stâncos din care se mai cunoșteau crenelurile și posturile de santinelă îndulcite de meșteri într-un contur de balustradă.

Dar urmele garnizoanei medievale de altădată se vedeau peste tot prin comună care păstrase până și piesele grele de artilerie din catapulte. Multe dintre aceste rămășite se puteau vedea integrate de artiștii locali în fundația  monumentelor. În stațiile de autobuz adăposturile păstrau încă rastelele de suliți și armele de infanterie transformate acum în coșuri de gunoi cu sigla primăriei.

Dacă te uitai cu atenție la brațele muncitorilor mulți dintre ei aveau tatuat mai jos de cot un bulldog care era semnul Legiunii Străine. În zonă erau două surse importante de joburi - combinatul siderurgic Arcelor Mittal și Regimentul Străin nr. 1 din Guégon care recruta pentru Djibouti.

La cârciumă se ajungea ușor din combinat,  trebuia doar să treci de parcarea camionagiilor, să urci niște trepte și ajungeai direct în cârciumă bucurându-te de o priveliște superbă, până departe privirea era încântată de un peisaj montan rar întâlnit care avea în fundal oceanul și cerul într-o întâlnire inefabilă atât de intimă, încât ți se părea că vezi siluete de balene printre nori ca și cum cerul ar fi devenit o mare răsturnată prin care poți distinge toate corăbiile naufragiate din istorie și toate creaturile abisurilor de care oamenii știau doar din visuri și legende. Aerul era deasemenea foarte proaspăt să-l iei cu mâna, să-l ridici de la pământ și să-l întinzi pe pâine ca pe unt. Abia când priveai comuna de pe terasa cârciumei, care se deschidea ca o carieră de piatră direct din munte, înțelegeai de ce această localitate nu a fost cucerită niciodată în nici un război – casele erau foarte vehi în Guégon, făcute din piatră cu gresie pe acoperiș, fiecare în stilul breton sprijinită în contraforți pe fiecare perete cu o poziție specială în așa fel încât, întreaga comună părea o fortăreață plină de străzi pietruite înguste de fugă. Chiar în centrul comunei străluceau niște ochi de izvoare adunate acum de pompele unei fântâni arteziene care fuseseră folosite și de celți,  bretoni sau vikingi pentru a face față asediilor. Nici în timpul ocupației hitleriste, Guégon nu fusese o comună ocupată, fiind fieful Rezistenței Franceze, luptătorii din Rezistență plimbându-se ziua în amiaza mare cu însemnele Mișcării de Rezistență pe mâneca hainei. Nici romanii pe vremea lui Cezar nu au avut curaj să urce până aici. 

Acum siderugiștii și camionagii se pregăteau de grevă pentru că auziseră că Arcelor Mittal vrea să vândă site-ul și să închidă combinatul care mergea în pierdere. Se răspândise atent zvonul că înptreprinderea siderugică pierde numai din contribuțiile sociale cel puțin un million de euro pe zi, și din această pricină tot felul de analiști profesioniști comentau vehement oare cât mai trebuie să suporte Franța asemenea pierderi în condițiile unui deficit excesiv. Toate acese discuții, analize și polemici creaseră o adevărată isterie în presa națională ca și când siderurgiștii din Arcelor Mittal ar fi fost un soi de paraziți care cresc pe spatele celorlalți muncitori.  Șeful sindicatului siderurgiștilor și șeful sindicatului camionagiilor tocmai fuseseră la guvern la niște discuții la care fusese invitat și președintele țării Emmanuel Macron. Sindicaliștii propuneau chiar o naționalizare a site-ului, dar președintele nici nu voia să audă, asta însemnând un atac la adresa investitorilor din Franța și o cădere a burselor.

- Să iei cu combinat siderurgic din Guégon cu te miri ce, zise răsuflând abătut șeful  sindicaliștilor, Pierre Vaillant aranjându-și codița împletită celtic deasupra urechii stângi, să te folosești de oameni, să faci profit ani de zile și acum să-l vinzi, nu se poate așa ceva.  Cum să ne conducem gospodăriile ?! Macron ne ia locurile de muncă, și ce pune în loc ? Rien de rien.  Mâine dimineață începem greva. Primul schimb se adună la ora 9.00 la poartă în parcare. Începem greva finuț cu un singur schimb, dar dacă nu primim mâine un mesaj de la președinte, celelate două schimburi ocupă drumurile dinspre Dijon și Clermont-Ferrand a doua zi, spuse șeful sindicaliștilor privind spre masa de la intrare în care stătea șeful poliției și primarul, vorbind în așa fel încât să fie auzit. Șeful poliției auzise bineînțeles totul, dar se prefăcea foarte atent la discuția cu primarul care-i șoptea ceva important.

- O să vadă ei, la ora 9.00, zise șeful poliției zâmbind din buzele subțiri, ce supriză îi așteaptă la poartă.

A doua zi sindicaliștii urcau discutând scările spe combinat. În parcarea camionagiilor Pierre Vaillant tocmai împărțea niște steaguri cu sigla sindicatului, când veni un camionagiu în fugă spunând :

- Șefu’ trebuie să veniți să vedeți ceva. Acum. Neapărat.

Ajuns la poarta combinatului, șeful privi uluit rândurile de jandarmi care făceau în jurul parcării ziduri albastre de câte trei-patru șiruri.

- De unde au venit jandarmii ăștia ?! Nu sunt de-aici. Ce o mai fi și asta ? întrebă șeful nedumerit chemându-și oamenii.

Deodată în primul rând al jandarmilor apărură cadeții cu scuturi înalte și transparete cu locașuri de tragere pentru grenade cu gaz iritant.

Un ofițer cu o portavoce ceru greviștilor să se retragă din poarta combinatului pentru a ieși câteva camioane cu produse.

Pierre Vaillant tocmai voia să strige, urcat pe o stivă de paleți, dar brusc jandarmii începură să atace împingând rândurile greviștilor, astfel încât mulțimea îl doborî de pe stivă, acesta trezindu-se călcat în picioare. Apărându-și capul cu mâinile își dădu seama că nu mai poate respira. Aerul se îngroșă înțepător și iritant, iar jandarmii se dezlănțuiră lovind cu sălbăticie cu măștile pe față într-o ceață densă de gaze iritante.  Greviștii erau arestați unul câte unul, despuiați de haine și plini de sânge, ridicați de câte patru jandarmi o dată, fiecare jandarm prinzându-l pe grevist de câte un picior sau o mână, un al cincilea jandarm strecurându-se printre ceilalți să lovească încontinuu cu bastonul greu de lemn.

- Ce este asta ? Cine v-a dat ordinul ăsta ? strigă Pierre dar un jandarm îl lovi în gură cu bastonul puternic ca o bâtă de baseball. Pierre îl ridică de la pământ cu mâna stângă apucându-l de gât și-l aruncă în roțile unui camion ca pe o minge. Deodată rândurile jandarmilor se deschiseră și înaintară caii rupând rândurile siderurgiștilor, fiecare găsindu-și scăparea prin fugă, greviștii ascunzându-se pe unde puteau pe sub camioane, dincolo de garduri, la colțurile clădirii.

- Julien, zise șeful aproape orb sub un camion, du-te La Frigale și dă alarma. Aduceți toate lopețile de la depozitul de construcții. Tu, șuieră Pierre Vaillant împărțind ordinile, du-te la clubul de hochei și adu toate crosele, căști, mănuși, echipamente, tot ce ne poate proteja. Ia niște băieți cu tine. Jandarmii ăștia nu sunt degeaba aici. Ei au venit să ne snopească în bătaie. O să le arătăm noi bătaie. Ne trebuie foc să oprim caii.

Grupându-se, siderurgiștii începură să arunce în mijlocul parcării roți de camion, bucăți din mobilier, tomberoane, înălțând o baricadă căreia îi dădură foc. Când jandarmii încercară să înainteze călare, la un semn, greviștii cu crosele în mâni secerau picioarele cailor doborându-i din alergare, bidivii tăvălindu-se peste călăreți. La un moment dat însă un jandarm trase o grenadă în mulțime, numai că lovitura îl izbi pe un tânăr de foarte aproape în mână smulgându-i brațul din umăr. Degeaba strigă Pierre Vaillant, în acel vacarm până să ajungă la tânăr, acesta murise.  Greviștii îl duseră într-o mașină și-l transportară totuși la spital unde medicul de urgență ridică din umeri. Nu mai era nimic de făcut. Spitalul se umpluse deja de răniți, jandarmi și greviști, mulți cu traume serioase la cap și brațe, cu fețele mutilate de lovituri. Între timp în parcare siderurgiștii primiseră întăriri. La fiecare comandă a șefului de sindicat, greviștii răspundeau cu un strigăt de luptă – ”Us”. Ofițerul cu portavoce apucă o stație să ceară ajutor, dar o lovitură de lopată îl aruncă sub o mașină. Greviștii eliberară arestații, răsturnară camionele blindate ale jandarmilor și le dădură foc. Jandarmii se risipiră prin curtea combinatului, dar vănătoarea de jandarmi abia începuse. Unde îi prindeau greviștii acolo îi lăsau lați sub o ploaie de lovituri de cozi de lopată. Parcarea cu camioane fumegânde oferea acum imaginea unui câmp după bătălie, plin de răniți, căști, scuturi, bastoane, frânturi de armură. Un cal șchiopătând se apropie de un grevist cerând parcă ajutorul. Omul dădu să mângîie calul dar abia atunci îi observă frântura unei crose înfipte în piept ca o săgeată.

Clopotele în comună continuară să bată până noaptea târziu. Cârciuma era plină de greviști care stăteau posaci la masă, fiecare nevrând să se ducă acasă. La un moment intrară primii jandarmi din Guégon și ei cu urmele bătăliei pe fețe. Greviștii îi priviră cu un curent electric în ochi dar îi lăsară să se așeze frânți la o masă. Un chelner tăcut le aduseră berile. Era o liniște de marmură în cârciumă și la un moment un șofer de camion cu fața de culoarea pergamentului, plină de riduri începu să plângă ducându-și mâna la ochi. Un jandarm care era nepotul lui se ridică de la masă și încercă să-l îmbrățișeze, dar șoferul îl îndepărtă cu o mână zguduit de plâns.

O doua zi - aceeași atmosferă de liniște perfectă că o marmură – la un moment un grevist apucă o telecomandă și dădu știrile mai tare. Una dintre știri îl arătă pe Emmanuel Macron declarând că guvernul său nu va ceda în fața violențelor. Declarațiile lui Macron se învârteau în jurul unor truisme după care violența atrage violență.  Cea de-a doua știre  însă îl arătă pe Pierre Vaillant care tocmai era filmat live în parcarea încă fumegândă din poarta combinatului Arcelor Mittal.

- Aici a fost război. Războiul a fost început de jandarmi care ne-au atacat cu bestialitate. Băiatul care a murit ieri aici, cu brațul rupt din umăr de o grenadă cu gaz, avea 25 de ani. El se numea Philip Sullien. Să țină minte președintele acest nume. O să mergem azi cu toții la priveghi, dar după înmormântare, toții fii acestui loc vom pleca spre Paris și-l vom vâna pe Emmanuel Macron.

- Cum adică îl veți vâna ? întrebă reporterul nedumerit.

- Îl vom vâna, până va cădea la picioarele noastre, zise Pierre Vaillant atât de ferm, încât reporterul înlemni cu microfonul în mână. Există o singură alternativă pentru președinte, iar alternativa ca s-o înțelegeți mai bine are două soluții contrare exact precum curentul alternativ – ori încolo, ori încoace, ori în direcția bună, ori în direcția contrară. Ori semnează ordonanța de urgență prin care combinatul siderurgic revine în proprietatea comunei Guégon, ori vom da foc Parisului ca pe timpul revoluției din 1789 când a fost dărâmată Bastilia. Noi vom dărâma de data asta guvernul Macron dacă trebuie. Asta este tot ce am avut de zis. Puteți aduce toți jandarmii din Europa. Îi vom întinde de-a lungul străzilor, vom umple șanțurile cu trupurile lor. Am fost clar sau nu am fost? O să-i arătăm lui Macron, pentru că nu mai pot să spun ”dl. Președinte” cum luptă cei din Guégon.

La înmormântarea lui Philip Sullien venise puzderie de oameni de pretutindeni atrași de imaginile virale de pe youtube. Preotul negru Ekue, imigrat din Togo, dar asimilat de comunitate, un preot tânăr, apreciat de toată lumea din comună, se opri emoționat în timpul slujbei văzând chipul adolescentin al mortului răsărind în coșciug printre florile presărate, începu să plângă fără să se mai poată stăpâni, plângând așa tăcut până la sfârșitul slujbei. Jandarmul care trăsese grenada înaintă spre grupul de rude în mijlocul căreia se afla mama băiatului cu o durere de neșters pe fața udă de lacrimi, acoperită cu un voal negru de dantelă fină. Jandarmul se aplecă în genunchi și își ceru iertare, iar mama lui Philip Sullien, încărunțită de suferință, întinse de pe scaun două degete tremurânde spre fruntea jandarmului în semn că-l iartă și să se ridice. Era atâta lume în jur că nu puteai arunca un ac. Colegii jandarmilor făcuseră un pluton care dădu onorul decedatului. La prima salvă se simți o vibrație în mulțime, la cea de-a doua, mulțimea părea încremenită în decizie. Toți străjuiau mormântul în care cobora sicriul ca o armată de teracotă.

- Cine sunteți voi ? întrebă a doua zi în parcarea din fața combinatului Arcellor Mittal, Pierre Vaillant spre unul dintre grupurile de sindicaliști care coborau din autobuze.

- Suntem agricultori, crescători de animale. Cei de-acolo sunt ceferiști din tot departamentul Morbidan.

- Duceți-vă acasă, ăsta nu este războiul vostru.

- S-o credeți voi că vă veți distra singuri. Mergem și noi la Paris. V-am adus de mâncare. O să aveți nevoie. Până la Paris e ceva de mers.

Convoaiele cu greviști ieșiră pe drumul N24 spre Rennes, dar fură oprite de un baraj de mașini de jandarmi din Guégon. Șeful jandarmilor sări  dintr-un jeep înarmat cu un Famasse, arma de asalt a Legiunii străine și-l întrebă scurt pe Pierre Vaillant :

-  Încotro?

- Mergem până la Paris, avem o vorbă cu Macron, zise ferm sindicalistul.

- O, transmiteți-i salutările noastre, răspunse șeful jandarmilor brusc jovial, bătându-l pe fostul lui coleg de liceu pe spate. V-am adus câteva lăzi cu bere de la popotă. Drum bun, zise șeful jandarmilor făcând un semn și camioanele se dădură la o parte lăsând convoiul să treacă. La Rennes, convoiul care creștea cu fiecare clipă ca un imens șarpe Anaconda, se opri chiar la intrarea pe A11 pentru că autostrada era blocată. Dar nu era blocată doar A11, toate autostrăzile erau pline de camioane cu luminile de avarii aprinse, licărind în penumbra serii ca o flotilă de drone care asediau Parisul din fiecare unghi și pe deasupra și pe dedsupt.  Sindicaliștii coborâră din camioane și autobuze și începură să înainteze pe jos.

În Paris trebuia să ajungă 70000 de jandarmi cu tot cu echipamente, mașini blindate, tunuri cu apă, chiar și un elicopter care deja filma deasupra traficului blocat. Din cei 70000 ajunseseră doar câteva mii, pentru că fiecare gară de tren, fiecare aeroport, fiecare autostradă erau blocate.

La ora 15.00, la ora amiezii, președintele Franței ieși la știri afirmând din nou ferm că nu va ceda împotriva violențelor. La ora 16.00 citind un raport al serviciilor secrete află că docherii din Le Havre s-au solidarizat cu siderurgiștii, la fel și sindicatul piloților. Sindicatul profesorilor și al studenților ieșiră în stradă îmbrăcați în veste galbene să fie bine văzuți în timpul luptelor de stradă care începură noaptea când primele coloane ale convoiului intrară în Paris. Edițiile de seară ale ziarelor titrau titluri apocaliptice despre o țară arsă de Revoluția Vestelor Galbene, fiecare pagină publicând imagini de baricade arzând, mașini de jandarmi răsturnate, spitale arhipline cu mutilați de lovituri, camionagii pe autostrăzi cu remorcele frigorifice fără carburant, cu tone de mărfuri aruncate în șanțuri. La ora 17.00 președintele convocă Consiliul de Apărare al Țării dar șeful de stat major, generalul de armată Thiéry Burkhard nici nu se prezentă, motivând că este într-o ședință importantă la NATO. Trimise însă un locotenent-colonel care se ocupa de contrainformații. Când președintele întrebă dacă ar trebui să scoată armata în stradă, acesta pufni zâmbind întrebând senin, ca și cum ar fi fost lovit în cap cu o piatră :

- Împotriva cui ?

- Și atunci ce e de făcut ? întrebă președintele după un moment de tăcere, ștergându-și fruntea transpirată, aranjându-și gulerul de la cămașă care părea că-l strânge prea tare.

Locotent-colonelul, adjunctul Șefului de Stat Major pufni din nou și președintele înțelese exact ceea ce trebuie să facă urgent.

Discret îl chemă pe șeful DGSE șoptindu-i la ureche:

- Găsiți-l repede pe sindicalistul ăla din Guégon să-mi dea textul ordonanței s-o semnez. În același timp își contactă șefa administrației, cerându-i urgent un draft de ordonanță pentru luarea în proprietate a combinatului siderurgic din Guégon, în caz că sindicalistul nu va fi ușor de găsit. Privind din Palatul Élysée auzi o mașină sărind în aer foarte aproape. Explozia zgudui ferestrele, una dintre ele deschizându-se brusc lăsă să se audă străzile Parisului, urlând ca o haită turbată de lupi. Un ciob din fereastră se rostogoli pe masa oprindu-se în vaza de flori cu un clicket ca și cum ar fi fost armat un revolver. Din instinct președintele căută în sală dispozitivul de securitate-pază, ofițerul de serviciu fiind mai mult preocupat de știri decât de securitatea președintelui. La orele 22.00 un consilier anunță la TV5 că ordonanța de urgență a fost semnată de președinte și deja e publicată în Monitorul Oficial. Știrea se risipi în toată Media, deschizând comentarii de experți și analiști politici la fiecare televiziune, dar luptele de stradă continuară și mai intens, jandarmii și sindicaliștii luptându-se pe viață și moarte, ca pe front.

de Cristian Biru