top of page

Osul de peşte

Trei păianjeni mici, de culoare roşie, ieşiră din găurile receptorului. Se mişcară o vreme pe discul telefonului, oarecum derutaţi şi în acelaşi timp curioşi. Apoi o porniră cu repeziciune pe perete în sus, dispărînd în spaţiul îngust dintre tavan şi ţeava pentru apă caldă.

În apartamentul numărul 2 de la parterul masivului bloc cu unsprezece scări, telefonul sună foarte rar. Ceea ce pe proprietar îl lasă complet indiferent. Clinchetul telefonului îi produce o stare de surescitare nervoasă. Răspunsurile sale sînt, de fiecare dată, răstite, expediate în cîteva cuvinte care-l obligă pe interlocutor să încheie repede ce are de spus. Şi să ia hotărîrea ca a doua oară să nu-l mai sune.

Dar cine este proprietarul apartamentului? Un ziarist angajat la cotidianul local. Un individ de-o vîrstă incertă. De statură potrivită, puţin adus de spate, cu o faţă prelungă şi palidă, cu ochi apoşi şi păr rar, roşcat. Pe chipul său de mumie se poate desluşi o expresie constant batjocoritoare, dispreţuitoare. Hainele îi atîrnă ca şi cum le-ar fi căpătat de la un frate mai mare, mai gras. Îşi tîrăşte picioarele. El însuşi, cînd parcurge culoarele redacţiei (ori ale altor clădiri), se tîrăşte pe lîngă pereţi, fiindu-i teamă parcă să nu-l zărească cineva. Dacă întîmplător se află într-o încăpere cu mai multe persoane, preferă colţurile unde, deseori, îşi roade unghiile.

Biroul din redacţie şi l-a potrivit astfel încît să stea cu spatele la ceilalţi colegi. Pentru că el urăşte pe toată lumea. De mic copil. De cînd a împlinit vîrsta de opt ani. A fost o zi de vineri. 13 august. Îşi aminteşte cu precizie ziua respectivă. Cu oroare, cu scîrbă.

Tatăl său era un pescar pasionat. În timpul liber. Pe el nu l-a putut momi cu o asemenea pasiune. Îl însoţise de cîteva ori şi se plictisise îngrozitor. Să stai cu un băţ în mînă şi să te holbezi la o plută pînă-ţi dau lacrimile. Ce tîmpenie! Ce aberaţie!

De ziua lui, tata îi pregătise peşte la cuptor, una dintre specialităţile sale de care era deosebit de mîndru. Pe el, talentul culinar al tatălui îl lăsa indiferent. Încă de pe atunci îşi considera părinţii nişte fiinţe mediocre, şterse, lipsite de personalitate. Nişte oameni simpli în gîndire şi gesturi, care mereu îl dăscăleau, dîndu-i sfaturi idioate. La vîrsta aceea el citea deja romane. Fusese un copil precoce şi aşa avea să rămînă. Avea o inteligenţă nativă, speculativă. Îi făcea plăcere să-şi pună părinţii în încurcătură. Să le producă o impresie puternică, să le dospească admiraţia faţă de unica lor odraslă. De fapt, îşi bătea joc de ei pe atunci, însă sub o formă semiinconștientă.

La fel proceda şi la şcoală. Intrase în clasa I la vîrsta de șapte ani şi se evidenţiase încă din primele luni, chiar dacă majoritatea colegilor erau mai mari decît el cu cel puţin un an. Îi lua în derîdere pentru apucăturile lor copilăreşti, considerîndu-i nişte naivi tembeli. Chiar şi pe învăţătoare o punea deseori în încurcătură cu întrebările sale. O ironiza, o făcea să roşească. Era premiant, dar diplomele primite le considera simple bucăţi de carton, bune de aruncat la gunoi.

Deci, vineri, 13 august. Sărbătoreau ziua lui de naştere în familie. Ei trei. Invitaţii, colegi de clasă, urmau să vină a doua zi după-amiază.

Tata scoase din cuptor peştele, privindu-l satisfăcut şi pofticios în acelaşi timp. Era un crap gras, scufundat în ulei, bucăţi de ceapă, roşii, ardei gras, foi de dafin, boabe de piper.

„Peştele se mănîncă cu pîine, ca să nu te îneci cumva, Doamne fereşte“, îl sfătui mama. El se strîmbă îngrozitor. De cîte ori mîncau peşte, auzea aceeaşi povaţă. Nu se mai putu stăpîni şi replică tăios:

„Mi-ai spus de sute de ori chestia asta. Mă crezi prost de trebuie să mi-o repeţi ca o moară stricată?!“

Mama tăcu, ruşinată. Într-adevăr, cam exagerase, era doar ziua lui de naştere; şi, în fond, era un băiat dezgheţat și inteligent, care pricepea repede. Avea dreptate odorul ei. Începură să mănînce în linişte. Crapul şi sosul aveau un gust delicios. După primele înghiţituri, le trecu supărarea. Atmosfera se destinse. Tatăl începu să spună glume, era un bărbat cu simţul umorului, ceea ce lui îi displăcea profund. Zîmbi la cîteva bancuri. Doar zîmbi, pentru a nu-i oferi mamei ocazia de a-i face o nouă observaţie cum că nu se rîde cu gura plină.

Tata tocmai se delecta cu capul de crap cînd el se înecă. Scuipă totul din gură. Începu să tuşească. Să se învineţească, din cauza efortului, producîndu-le derută părinţilor. I se dădură apă şi miez de pîine, după ce-şi mai potoli tusea.

„Să chemăm un medic?“ întrebă mama cu sufletul la gură.

Nu-i nevoie, îi făcu el semn, începea să-şi revină. Bău multă apă. Înghiţi un pumn de miez de pîine. Dar în gît îi rămase o bucată din osul de peşte. Pentru totdeauna.

De cîte ori înghite, o simte. De cîte ori înghite, bucata de os de peşte îşi anunţă prezenţa. De atunci, urăşte pe toată lumea.

Din găurile receptorului mai ieşiră trei păianjeni roşii. Trupuri mici, cu picioare lungi, firave, aproape invizibile. Tremurară uşor, ca şi mîngîiaţi de o pală de vînt, lîngă discul cu numere. Apoi coborîră pe picioarele măsuţei unde se afla telefonul şi se făcură nevăzuţi.

Gigi Apălină este pseudonimul cu care semnează în ziarul local. A fost deosebit de încîntat cînd şi-a găsit acest nume. Îl consideră ideal pentru pastilele pe care le semnează. Pastile ironice, acide, sarcastice. Uneori, de-a dreptul batjocoritoare. Indiferent pe ce teme. El scrie despre oricine şi orice. Contrastul dintre semnătură şi text îl incită peste măsură, considerîndu-l o sfidare chiar și la adresa cititorilor care îl urmăresc. Şi ăia... nişte ignoranţi, nişte mediocri, nişte neisprăviţi.

Performanţa la care visează să ajungă Gigi Apălină este o critică ascuţită, un text condensat, concentrat la maximum, un adevărat scurtcircuit, despre cineva ori ceva (subiectul e lipsit de importanţă), şi care să aibă lungimea unei singure fraze. Un soi de înjurătură elevată, învelită în ţoale literare. Asta, mai mult ori mai puţin, pretenţiile ziarului la care este angajat fiind de nivel mediu. Poate tocmai din această cauză textele lui Gigi Apălină doar par scăpărătoare, motiv care nu-l deranjează cîtuşi de puţin. A ajuns un individ de temut. Asta şi-a şi dorit.

Prezenţa osului de peşte, descoperi el, dispare atunci cînd înghite murături. Astfel, Gigi făcu o adevărată pasiune pentru ele. Fusese destul de uşor ca ea să se nască, lui îi plăceau oricum acriturile, în general, şi murăturile, în special.

Mai mult de jumătate din camera de lucru îi este ocupată de un birou imens. La un capăt al biroului, acolo unde se află scaunul cu spetează înaltă pe care stă el, există în permanenţă cîteva coli albe de hîrtie şi un pix deasupra lor. Maşina de scris lipseşte. Îi place să scrie cu mîna, satisfacţia reuşitei fiind astfel mult mai mare. Îi dictează textele dactilografei afişînd întotdeauna o expresie de totală desconsiderare faţă de meseria „zgomotoasă“ a acesteia.

La celălalt capăt al biroului, înşirate unul lîngă altul, se găsesc borcane cu murături de diferite mărimi. Pline cu castraveţi, gogonele, varză, sfeclă roşie... Cele mai multe sunt cu castraveţi şi gogonele. Îi place să-şi vîre mîna direct în borcan şi să mănînce murăturile fără a se folosi de furculiţă ori alt tacîm.

Pasiunea pentru murături îl împinse într-o zi la un gest necugetat. E totuşi incorect să folosim, în cazul lui Gigi Apălină, un asemenea termen. El nu este omul care să facă ceva fără a se gîndi bine în prealabil. El nu este unul dintre ăia (mulţi) care mai întîi vorbesc şi-abia apoi gîndesc. Dar ideea îi veni brusc în timp ce se învîrtea, cu coşul în mînă, printre rafturile magazinului alimentar aflat în apropierea blocului în care-şi avea apartamentul. Îşi pusese-n coş două borcane cu castraveţi muraţi. În timp ce privea raftul cu murături, îi veni brusc ideea care-l amuză, de la bun început. Ce-ar fi fost să încerce să fure un borcănel, cel mai mic, cu murături? Să încerce vigilenţa vînzătorilor, a angajaţilor...

Pe umăr avea o sacoşă. Va strecura borcănelul acolo. Dacă va fi prins, va spune că l-a pus dintr-o simplă greşeală. Va juca rolul hăbăucului, al aiuritului care pune două borcane în coş, iar pe-al treilea în propria sacoşă. Dacă nu va fi prins... he-he, atunci va trînti un textuleţ la ziar despre lipsa de atenţie, de vigilenţă a angajaţilor magazinului. Îi va ironiza pe cinste! Evident, nu se va da în vileag. Va născoci o poveste cu un prieten (el, care n-a avut niciodată vreunul), om de încredere, care a furat în joacă, din curiozitate, din dorinţa de a testa reacţia personalului, un borcănel cu dulceaţă. Doar la auzul cuvîntului „dulceaţă“ lui Gigi Apălină i se face greaţă.

Aşteptă pînă cînd rămase singur în faţa raftului. Apucă cel mai mic borcan cu murături. Se prefăcu apoi că citeşte eticheta, după care, rapid, îl lăsă să alunece în sacoşa întredeschisă. Nu părăsi raftul imediat, ci mai zăbovi o vreme, arătîndu-se curios de varietatea sortimentelor. Ajuns la casă, abordă un zîmbet larg, străduindu-se să fie fermecător. Casierița, o fată tînără cu nişte ochelari cu multe dioptrii, îi aruncă o privire fugară, îi taxă cele două borcane din coş şi-apoi îl ignoră cu desăvîrşire.

Reuşise. Fu fericit ca după o nesperată izbîndă. Ajuns acasă, înşiră borcanele pe birou şi scrise, dintr-o suflare, un text virulent despre lipsa de amabilitate a unor tinere vînzătoare, despre aspectul lor neîngrijit, care îndepărtează clienţii în loc să-i atragă. Scrise textul cu uşurinţă, fără ştersături, fără eforturi. Ceea ce i se întîmpla rar. De obicei scria foarte greu; îşi măcina creierii să găsească cele mai potrivite și mai acide cuvinte. Adevărate săgeţi care-şi nimeresc ţinta din plin. Zăbovea ore în şir în faţa colii albe de hîrtie, frămîntînd pixul între degete, în timp ce fruntea şi nasul i se umpleau cu broboane de sudoare. Din cînd în cînd, scotea din primul sertar al biroului un soi de cîrjă, mai corect un cîrlig mare, din fier, cu braţ lung. Cu cîrligul acela apuca în răstimpuri cîte un borcan cu murături şi-l trăgea către el. Îşi vîra mîna, apoi începea să mestece un castravete ori o gogonea, simţindu-se mult mai bine, calmîndu-şi febra creaţiei.

Pe la colţurile gurii i se scurgeau firişoare de zeamă acrişoară, dar lui nu-i păsa, nu-l deranja că acestea ajungeau pe halatul de casă din catifea albastră. Efectul murăturilor era miraculos, înţepăturile osului de peşte rămas în gîtul său, cînd împlinise vîrsta de opt ani, dispăreau ca prin farmec. Iar inspiraţia începea să-i dea tîrcoale. Aşternea primele cuvinte pe hîrtie. Un început de zîmbet batjocoritor mijea pe la colţurile buzelor sale zemoase.

Cînd timpul se scurgea, cînd murăturile din borcane dispăreau şi, cu toate acestea, coala rămînea inocent de albă, enervant de albă, exasperant de-a dreptul, atunci avea o viziune. Mereu aceeaşi. Locul cărţilor din bibliotecă îl luau, ca prin farmec, autorii acestora, în carne şi oase. Şedeau pe rafturi, bălăbănindu-şi picioarele, şi aruncau în el cocoloaşe de hîrtie, adresîndu-i tot soiul de cuvinte deocheate, triviale chiar, unul fiind des repetat, pe diferite tonalităţi. Venea dinspre raftul pe care se afla Cehov şi-l auzea desluşit: impotentule! Atunci se făcea mic, tot mai mic, în scaunul său cu spetează înaltă, îşi trăgea capul între umeri, închidea ochii, îşi astupa urechile. Coşmarul dispărea. Nu dura mult. Respira adînc de cîteva ori, se scutura ca şi cum fiori reci i s-ar fi scurs prin şira spinării şi, rînjind, îşi spunea eşti un caraghios, te laşi copleşit de nişte fantasme, ia bate-ţi tu joc puţin de cei care-şi pierd timpul prin biblioteci, pozînd în cărturari, în oameni de spirit care au o neastîmpărată sete de cunoaştere, cică, în fond ei fiind nişte veleitari neputincioşi care-şi fabrică aparenţe de intelectuali de marcă!

Şi Gigi Apălină pornea la atac împotriva semenilor, împotriva lumii întregi, în timp ce ronţăia un castravecior murat.

Pe colegii din redacţie îi considera, începînd cu cel mai nou venit şi terminînd cu redactorul-şef, nişte incapabili, nişte amatori penibili care-şi dădeau ifose, nişte amatori jalnici care nici limba natală nu o cunoșteau bine, scriind de parcă ar fi ţinut pixul între degetele de la picioare. Ah, cît îi mai plăcea lui această găselniţă a sa cu pixul între degetele de la picioare! Era însă precaut, îi ironiza cu discreţie şi doar pe cei lipsiţi de funcţii. El era şef de rubrică şi nu tindea să ajungă mai sus, îi era scîrbă de responsabilităţi în plus, să-şi bată alţii capul, el dorea să-şi vadă doar de rubrica sa plină de ace, de săgeţi, de gloanţe, care nu omora pe nimeni, dar rănea.

Pe un singur coleg îl invidiase. Fusese un om ciudat care-i aluneca mereu printre degete, care-l privea cu dispreţ, dîndu-i de înţeles că îi dibuise firea, caracterul, ura sa la adresa oamenilor. Gigi Apălină îl invidia şi pentru succesul pe care-l avusese publicînd fotografii făcute în timpul Revoluţiei. Era fotoreporterul lor şi se numea Apostol Gregorian. Îi fuseseră admirate nu doar fotografiile, ci şi curajul de a le fi făcut. Pentru Gigi, curajul era o noţiune inexistentă, bună doar pentru făurirea de basme. Apostol încercase să-i infirme teoria. Un motiv în plus ca să-l invidieze.

Apostol nu rîdea niciodată de glumele lui Gigi, nu se entuziasma (aşa cum făceau colegii) de cele scrise în rubrică, de atacurile sale la diverse persoane, mai mult ori mai puţin publice. Chiar lăsa de înţeles că-l desconsidera pe semnatar. Fotoreporterul acela, cu buze subţiri şi priviri febrile, înalt, uscat, cu mîini aflate în permanentă agitaţie, mamă, ce text i-ar fi trîntit el, despre cît de curajos fusese în timpul Revoluţiei şi alte chestii din astea, dar despre colegi se hotărîse să nu scrie, nici să-i folosească drept model.

Apostol locuia în acelaşi bloc cu el, la o altă scară. Niciunul dintre ei nu avusese curiozitatea să-şi viziteze colegul. Gigi Apălină detesta vizitele. O spunea des, cu voce tare, să afle toată lumea, cunoscuţi şi necunoscuţi. Reuşise să fie vizitat (dacă se poate folosi acest cuvînt) doar de lăptar şi de administrator, cu care discutase în hol, în picioare, evident. Şi, o dată pe an, mai venea bătrînelul acela plîngăreţ să adune bani pentru biserică. Îi dădea, ca să evite bîrfa vecinilor şi să se pună bine cu biserica. Bătrînul milog ar fi fost în stare să-l bîrfească, să-l arate cu degetul, să se roage împotriva lui.

Într-una dintre zilele trecute, mai exact în urmă cu opt zile (Gigi are memoria datelor), şeful îl rugase să treacă pe la Gregorian, să vadă ce era cu el. Telefonul suna mereu ocupat, poate era defect, iar el lipsea din redacţie de cîteva zile. Gigi Apălină nu remarcase absenţa lui Apostol, ştiindu-l mereu plecat pe teren.

Întors de la redacţie, urcă în silă pînă la apartamentul lui Apostol. Sună cu insistenţă. Bătu la uşă. Apoi, fără să-şi explice de ce anume făcu acest gest, apăsă pe clanţă și constată, cu oarecare mirare, că uşa era deschisă.

Stupefiat, îl descoperi pe Apostol prăbuşit lîngă o măsuţă pe care se aflau o mulţime de fotografii. Fusese strangulat cu firul de telefon. Criminalul nu se străduise să pună receptorul la loc. Îngrozit, Apălină începu să gîndească febril. Cu repeziciune. Dacă anunţa crima, ar fi putut fi el primul bănuit. Amprentele sale existau pe uşă, pe clanţă. Criminalul, în sadismul său, poate că ștersese toate amprentele, lăsînd doar firul telefonic înfăşurat în jurul gîtului victimei. Aşa, ca o sarcastică dovadă de cum se comisese omorul. Să nu-şi mai bată capul poliţia.

În vîrful picioarelor, de parcă ar fi vrut să nu-l trezească pe Apostol, părăsi apartamentul. Şterse cu batista clanţa şi marginile uşii, o închise şi coborî scările. Îl anunţă pe şef că nu deschidea nimeni la apartamentul fotoreporterului, cine ştie unde era plecat. Vreun necaz în familie, chiar dacă despre familia lui Apostol nu se ştia nimic.

Cu înfrigurare, Gigi Apălină aşteptă să se descopere crima. Ceea ce se întîmplă după trei zile de la vizita sa, cînd un vecin cu nas mai fin simţi cum se insinua pe sub uşa apartamentului un miros suspect.

Se constată, după minuţioase cercetări făcute de poliţie, că din apartament nu lipsea nimic. Lipseau însă şi amprentele străine. Normal, cercetările continuau. Cazul se arăta a fi dificil de rezolvat. Dacă avea să se rezolve vreodată. Avea o aură de mister, de stranietate. Cum fusese şi Apostol Gregorian.

Culmea ironiei, a impertinenţei, îşi spuse Gigi Apălină, fu dorinţa şefului ca el să scrie un text: In memoriam Apostol Gregorian. Tocmai el, care nu-l suferise pe individ!

În apartamentul lui Gigi Apălină se pot descoperi numeroase pînze de păianjen. Pe la colţurile camerelor, sub dulapuri, sub calorifere. Peste tot. El îi lasă în pace să-şi întindă pînzele străvezii pe unde au chef. Îi plac păianjenii. Singurele vieţuitoare pe care le acceptă. Le simpatizează. În felul său, chiar le şi îndrăgeşte.

E o după-amiază înnorată. Gigi stă la birou, înfăşurat cu o pătură în jurul şalelor. Îi este o permanentă teamă de curent; de aceea, rareori deschide ferestrele. Nu suportă răcoarea. Are impresia că-i pătrunde în oase.

A privit multă vreme afară, pe fereastră, din scaunul său cu spetează înaltă. A văzut cum se adunau norii, schimbîndu-şi mereu formele, luînd întruchipări de animale fantastice. S-a uitat încruntat, supărat pe vremea ploioasă care anunţa să vină. În cameră s-a făcut răcoare. Îşi strînge şi mai bine pătura în jurul trupului său străbătut de frisoane.

Pe birou, coala albă şi pixul, deasupra ei. Trebuie să scrie despre Apostol. De ore întregi aşteaptă să înceapă, să-i vină inspiraţia. E un adevărat chin.

Scoate un nou castravete din borcan. Cerul este acum frămîntat de nori groşi, negri.

Primii stropi de ploaie lovesc geamul, anunţînd furtuna.

Din tavan, exact de deasupra lui Gigi Apălină, încep să coboare şase păianjeni mici, roşii. I se opresc pe umeri, cîte doi, şi alţi doi pe cap, printre firele de păr roşcat. Gigi Apălină nici nu tresare. Le simte oare prezenţa? Continuă să ronţăie. Zeama acrişoară i se scurge pe la colţurile gurii.

Acum stă cu privirea înfiptă în coala albă de hîrtie.

Păianjenii încep să-şi întindă firele cu o iuţeală şi o dexteritate uimitoare. Ca nişte raze albăstrii, fine, transparente, acestea se nasc pornind de la Gigi Apălină și continuînd către pereţii camerei sale, către rafturile cu cărţi.

Cu mişcări agile, rapide, frenetice, păianjenii roşii ţes o plasă uriaşă în jurul său, iar el nu le acordă nici cea mai mică atenţie.

Continuă să ronţăie castraveciorul binefăcător şi să se holbeze la coala de hîrtie, în timp ce afară se întunecă mereu. Iar ploaia ameninţă să ţină zile-n şir.


de Radu Țuculescu


Această proză face parte din volumul „Luna gheboasă” care este o ediție revăzută și adăugită a volumului „Cuptorul cu microunde”, apărut la editura „Dacia”, în 1995. Cartea urmează să apară, în cursul acestei luni, la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția „Violet”. Coperta volumului are ca punct de plecare lucrarea pictorului suprarealist Ovidiu Avram.




Radu Țuculescu este romancier, dramaturg, publicist. S-a născut în 1949 la Târgu Mureș și a crescut la Reghin. A absolvit Academia de Muzică din Cluj, secția vioară. Realizator de radio și de televiziune (și violonist la Filarmonica din Cluj), acesta a realizat reportaje TV în numeroase țări precum Italia, Franța, Belgia, Maroc, Egipt, Canada, Spania, Portugalia și altele. A condus trupe de teatru studențesc și a participat la festivaluri internaționale din Ungaria, Cehia, Polonia, Franța, Italia, Turcia, Maroc etc.. A publicat romane, volume de povestiri, volume de teatru, jurnale de călătorii, cărți pentru copii. Romane publicate: „Degetele lui Marsias” (1986), „Umbra penei de gîscă” (1991), „Povestirile mamei bătrîne” (2006), „Stalin, cu sapa-nainte!” (2009), „Femeile insomniacului” (2012), „Mierla neagră” (2015), „Măcelăria Kennedy” (2017), „Femeia de marțipan” (2020), „Crima de pe podul Garibaldi” (2022). Teatru: „Ce dracu’ se-ntîmplă cu trenul ăsta?” (2000), „Bravul nostru Micșa” (2008), „Trei în dormitor” (2021). Literatură pentru copii: „Ina și ariciul Pit”, vol. 1-2 (2017) și „Uimitoarele aventuri ale liliacului Vico în Mirabelia”(2022). Romanele sale au fost traduse în Germania, Austria, Franța, Italia, Israel, Cehia, Serbia și Ungaria. Teatrul său este și el tradus în Cehia, SUA, Ungaria, Franța, Italia, Israel. Din 2008 a intrat în repertoriul permanent al Teatrului „Orfeus” din Praga. Radu Ţuculescu a ţinut conferințe cu titlul „Transilvania în romanele lui Radu Ţuculescu” la Praga, Torino, Paris, Haifa, Viena, Budapesta, Basel etc., precum şi la universitatea din Calabria. A primit numeroase premii naționale și internaționale pentru roman, teatru și filme de televiziune. A fost bursier la Paris, Berna, Basel și Viena. E prezent în numeroase istorii ale literaturii române și în „Lexikonul de literatură universală” (Kindle, Berlin, 2012).



197 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

1 Comment

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Guest
Jun 06, 2023

O proză de excepție! Pur și simplu excepțională!

Like
bottom of page