top of page

Pe pământul islamic

Volumul „Sclavia pe pământul islamic” scris de Malek Chebel a fost publicat în 2009 la editura „Artemis”.


Aţi putea crede că orice discuţie despre sclavie ar trebui să se desfăşoare pe tărâmul istoriei. Ei bine nu! Vom vorbi despre sclavia concretă, de la momentul prezent şi nu ca fenomen singular, practicat de vreun trib izolat sau cu titlu de infracţiune de vreo grupare sau vreun dezaxat, ci tocmai de cea extinsă, sistematică și sistemică. Aceea condamnabilă şi care ar trebui să fie dureroasă şi deopotrivă ruşinoasă pentru orice fiinţă umană. Chiar dacă din alte perspective nu mai dă numele orânduirii sociale în ţările unde se manifestă, amplitudinea sa, nici măcar subterană, face ca sclavia să ducă încă societatea pe umerii celor aserviţi.

      Tocmai am terminat de citit „Sclavia pe pământul islamic”, scrisă în anul 2007 de filozoful şi antropologul algerian Malek Chebel (1953-2016). O carte apărută în urma consultării unei vaste documentaţii şi a unor călătorii prin aproape toate ţările musulmane, pe cât de tulburătoare pe atât de greu de citit, din mai multe motive, în afara celor apte să te oripileze. Ţinuta textului, exprimarea academică şi pe alocuri topica neobişnuită a propoziţiei şi a frazei, dar şi uriaşele diferenţe culturale care ne separă de societățile descrise, alături de lipsa cunoştinţelor mele istorice şi geografice relativ la acea parte de lume, o fac pe alocuri neinteresantă. Totuşi, conţinutul este prea important pentru a putea fi ignorat. Şi amintesc că nu este o lucrare istorică, deşi, inevitabil, fiecare pagină priveşte şi în trecut. Descoperim alături de Malek Chebel faptul că sclavia se practică și în prezent în ţările musulmane, face parte din cotidian şi din „firesc” fără ca asta să deranjeze pe cineva, în condiţiile în care însuşi Profetul Mahomed se exprima împotriva ei chiar prin versetele sacre ale Coranului: „Învaţă-i pe oameni! Tu nu eşti acolo decât pentru a-i învăţa şi nu pentru a-i domina.” De la Mahomed încoace musulmanul a fost îndemnat să îşi elibereze sclavii, însă fără ca abolirea să fi fost structurată ca o intreprindere de stat sau religioasă, ci mai degrabă ca opţiune individuală. Sub acest aspect islamul de la începuturile sale a fost infinit mai umanist decât cel al secolelor ce au urmat, incluzând aici şi ultimele două.

Ce poate fi mai frumos decât cuvintele celui de-al doilea kalif al Islamului[1]: „De ce să decretăm că oamenii pot fi sclavi de vreme ce mamele lor i-au adus pe lume liberi de orice constrângere?” Cu toate acestea feudalii musulmani au răstălmăcit mereu sensul versetelor coranice, găsind excepţii şi justificări până acolo unde orice păcat omenesc, mare sau infim, a ajuns să fie pedepsit cu starea de sclavie, după interesul celui puternic și bogat. Chiar şi atunci când practicau eliberarea, aceasta apare ca o monedă de schimb pentru iertarea propriilor păcate, nicidecum vreo convingere de orice alt fel.

În contextul scalviei se cuvin a fi spuse câteva cuvinte și despre Coran, dincolo de versetele traduse de autor. Vom găsi în multe locuri aprecieri corecte și din punctul nostru de vedere, însă acestea se circumscriu numai lumii islamice, numai relativ la credincioșii musulmani. Față de necredincioși (din perspectiva lor) nu există aceeași deschidere, bunătate, același tratament. Necredinciosul este o ființă inferioară, disprețuită. Cel mai clar exemplu este versetul 221 din Sura II: O sclavă credincioasă este mai prețioasă decât o femeie liberă necredincioasă. Eliberarea unui sclav și cu precădere a unui sclav necredincios este văzut fie ca un act/dovadă de adorație față de Allah, fie mijloc de răscumpărare – eliberarea unui rob fiind prescrisă pentru a obține iertarea mai multor păcate.  Desigur, nu îmi arog pertinența vreunei critici la adresa cărții sfinte a musulmanilor, dar nu putem trece cu vederea faptul că, deși perceptele coranice au fost cu mult înaintea vremii (de acum paisprezece secole), interpretarea lor a rămas cam tot pe acolo, până în prezent.

Caracterul duplicitar este comun populațiilor musulmane. Orice reguli pot fi sucite după interes. Tot ce fac eu, cel puternic și cel dreptcredincios, poate fi răstălmacit și în acest fel justificat, chiar și o conduită diametral opusă celei prescrise de Coran. E un fel de șmecherie sau istețime folosită în acest scop, vădit incorect și chiar cu rea credință, dar prin care musulmanul se consideră suprerior altora, chiar și dacă se minte el singur. Nici creștinismul nu e scutit pe alocuri de această modalitate de abordare denaturată și arhaică. Regăsim chiar și bunătatea ca monedă dată în schimbul mântuirii – și nu convingere. Însă sub aspectul evoluției creștinismul reușește să-și actualize interpretarea și abordarea, măcar relativ în câteva problematici, iar sub aspect esențial nu face atât de mare diferență între credincioși și necredincioși.

Pentru cei ce vor avea răbdare, în carte se vor dezvălui multe taine necunoscute nouă, în calitate de europeni şi creştini, inclusiv învăţături surprinzător de actuale şi de valoroase din Coran, dar şi scrisori şi frânturi din acte, regulamente, decrete, literatura vremii şi multe altele, care zugrăvesc fenomenul mult mai bine decât orice comentariu.

Voi rezuma cartea prin citarea aproximativă a cuvintelor autorului, din cadrul concluziilor sale, inserând între ele și câteva consideraţii proprii.

După paisprezece secole de la consacrarea Islamului, ca și atunci de altfel, practicile feudale, barează ideile sale inovatoare. Prin aceasta, sub anumite aspecte țările musulmane nu sunt în evul mediu și nici măcar în feudalismul timpuriu, ci tocmai în antichitatea orientală. Deşi razia pentru procurarea mâinii de lucru (sclavi) sau războiul care permitea aservirea prizonierilor, nu mai constituie surse de sclavaj, fenomenul se manifestă în masă, fără oprelişti veritabile şi fără ca autorităţile religioase să fie ofuscate, deşi au în continuare drept laitmotiv perceptul coranic al eliberării sclavului din milostenie.

De la munca cea mai de jos, la exploatarea copiilor (chiar cu vârste mai mici de zece ani) şi până la sclavajul sexual, nimic nu lipseşte. Vorbim de milioane de sclavi şi ne referim la absolut toate ţările de religie musulmane, din India și până în Iran, Yemen, la ţările africane sau Arabia Saudită și statele bogate din Golful Persic, unde sclavajul domestic este peste tot, iar locurile sfinte sunt păzite de eunuci. Includem în această listă și Turcia, la a cărei aderare la Uniunea Europeană încep unii să se gândească. Nu există un loc câştigat de islam unde să nu se fi practicat comerţul cu sclavi şi unde să nu îi regăsim şi în prezent, aserviţi în feluri cu faţă umană ce ţin pasul cu vremurile, dar care în esenţă funcționează pe același principiu al lipsirii de libertate și al exercitării unui drept de proprietate asupra altei ființe umane. Desigur, din 2007 încoace au trecut ceva ani, însă mă îndoiesc că dacă câteva milenii n-au reușit să dezrădăcineze acest nărav, anii scurși de la publicare cărții ar fi reușit.

Ca justificare musulmanii au fost deosebit de creativi, invocând inclusiv nevoia celui asuprit de a trăi mai bine ca aservit decât ca persoana liberă. Şocantă este şi alegerea părinţilor de a-şi vinde copiii ca sclavi – practică primitivă, de neconceput în lumea civilizată, dar care confirmă aprecierea că civilizaţia nu se reflectă în aparenţa cu care un stat se prezintă în faţa lumii, ci în modul în care omul percepe lumea şi societatea, se raportează la ea şi îşi construieşte valorile. Există printre altele şi practica „vinderii” propriei persane ca sclav, pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, ori pentru totdeauna. De regulă nu în schimbul vreunei sume de bani, ci în schimbul unui adăpost și al hranei zilnice.

Astăzi sunt salvate aprențele. Dacă ar fi să ne ghidăm după discursurile oficiale, chestiunea sclaviei nu se mai pune în nicio țară musulmană, nici direct, nici indirect. Totuși, unii întrețin încă o mică armată de sclavi adevărați – adică deținuți de un stăpân, pe baza unui act de proprietate – și de sclavi asimilați: servitori, concubine, tinere prostituate, inclusiv „sclavi economici” sub forma unor muncitori plătiți. Aceștia formează o categorie discriminată datorită originii modeste și a sărăciei (descendenți ai sclavilor de odinioară), care au drepturi reduse, inclusiv cele așa-zis salariale și adesea nu sunt liberi să își abandoneze activitatea sau stăpânul, chiar dacă acesta este ambasador sau om de stat care condamnă sclavia în aceeași termeni ca și Carta Drepturilor Omului.

Un singur lucru pare să deosebească sclavajul actual de cel practicat în trecut de statele creștine. Anume absența fariseismului sclaviei în a justifica ceea ce conștiința știe că nu poate fi justificat. Sclavajul este înrădăcinat inclusiv în sclav, chiar dacă de-a lungul timpului s-au mai ridicat și voci împotriva ei. O luptă precum în Roma antică[2] sau una de altă natură și o emancipare precum cea de la mijlocul secolului trecut în America de Nord, spre exemplu, nu este posibilă și probabil nici nu va fi, foarte multe sute de ani de aici înainte. Mijloacele prin care se încearcă acest lucru sunt derizorii pentru că nu există nicio voință în acest sens.

În ciuda educației occidentale și a bogăției, foarte mulți sultani rămân disprețuitori față de viața umană, belicoși și de un arhaism dinastic care le închide orice cale spre o veritabilă civilizare. „Supraviețuiește o anumită mentalitate care acolo unde predomină, face ravagii”, constată M. Chebel. Hidrocarburile exploatate în ultimii cincizeci de ani n-au făcut decât să sporească puterea vechilor feudali și în raport cu restul lumii, dar și față de cei pe care îi asupresc în continuare. Departe de vedea vreo îmbunătățire a situației, dependeța de tip sclavaj tinde să se propage și să se amplifice. Ea se adaptează, dar principial suntem tot în prezența câtorva oameni care, protejați de complicittea sistemului politic supun și exploatează câteva milioane. În plus se bucură de imunitatea juridică ce le este acordată de un număr foarte mare de teologi conservatori, astfel că „o umilire individuală, aproape invizibilă, greu de cuantificat, a înlocuit progresiv formele brutale ale sclaviei.” Textul Coranului se intonează din fiecare minaret după cum dictează spiritul negustoresc și interesul personal al bogatului. Spiritele luminate fie au închis ochii, fie disciplinele lor (filozofia, sociologia, științele umaniste) nu s-au putut coagula spre a impune societății o gândire critică. Bogăția sultanilor le-a adus doar o civilizare forțată, de suprafață.

Malek Chebel, el însuși  musulman (aș putea spune progresist) își închide concluziile cu câteva rânduri care ar trebui să ne dea de gândit. „Islamul este prezentat pretutindeni ca o etică sublimă, un orizont posibil pentru traiul laolaltă; în realitate este pretutindeni ignorat și disprețuit (în țările musulmane – n.n.). Uneori, aceiași care o făceau pe pedanții la moschee erau și cei care batjocoreau morala sub acoperișul ei.”  Într-un fel nimic nou sub soare, nici măcar sub soarele creștin. Pare să fie un tipar al celui bogat și puternic, indiferent unde se manifestă el: în religie, politică, economie, comerț... pe acești potenți i-am disociat mereu de omul de rând. Și totuși, șocul meu a fost puternic, când autorul afirmă la final că „După mine, demnitatea Islamului nu trebuie disociată de cea a musulmanului.” Ceea ce putem constata și în prezent, aruncând o privire către malul estic al Mării Mediterane.

Faptul că societățile respective încă percep sclavia ca pe ceva normal denotă un primitivism despre care foarte multă lume crede că țările musulmane l-au depășit deja. Dimpotrivă, fiind puternic ancorați în cartea sfântă ce le orânduiește viața sub mult prea multe aspecte, rămân într-o fază total depășită a percepției despre societate, ceea ce, printre altele, sporește și pericolul pe care ei îl reprezintă în lume.

De altfel, în cartea „Islamul și rațiunea” (2005), Chebel a caracterizat cât se poate de clar și concis mediul vâscos din care statele islamice nu se pot desprinde, aratând și motivele: „Mediul cultural și istoric în care trăiesc populațiile arabe, persane și turcești, și în general cele musulmane, este principala frână împotriva renașterii civilizației islamului; acest mediu este strivit de tradiția înrobitoare a unei venerații extatice, a gândirii inchizitoriale și a absenței autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proastă guvernare și imposibila separare a religiosului de politic”.

Deși am parcurs anevoie textul, m-a îmboldit curiozitetea și a meritat din plin.


 [1] Omar ibn Al-Khattab (581-644)

[2] Referire la răscoala lui Spartacus (73-71 î.H.)


de Eugen Gomboș

32 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page