Pictura italiană de-a lungul vremurilor
(Discurs susținut cu ocazia vernisajului expoziției de pictură a artistului plastic italian Mario Passavanti de la Muzeul de Artă din Brașov (28 iulie-16 august 2023))
Introducere
Civilizația, arta și cultura italiană s-au desfășurat complex și plurivalent, reprezentând fructul calităților unui popor ale cărui tradiții se pierd ineluctabil în îndepărtatele mituri și legende, din aceste tradiții fascinante născându-se idei, viziuni și forme de viață care au dezvoltat de-a lungul timpului și inebranlabil o cultură superioară, o artă originală și o știință, demne de o afirmare umană excepțională. Marile momente civilizaționale și culturale ale italienilor, Roma antică, Evul Mediu, Umanismul, Renașterea, Barocul, Iluminismul, Neoclasicismul, Romantismul, Verismul, Futurismul sau Neorealismul, au însemnat, fiecare în parte, autentice vârfuri specifice propriei perioade, în care toate manifestările spiritului au irumpt vezuvian, producând capodopere și monumente eterne. Numeroase din creațiile scriitorilor (în frunte cu triada literară evomediană genială Dante-Petrarca-Boccaccio), artiștilor plastici (printr-o altă triadă briliantă: Leonardo, Michelangelo și Rafael), gânditorilor (de la Sf. Augustin și Sf. Toma din Aquino la Machiavelli, Bruno, Vico, Croce și Eco) și savanților italieni (în frunte cu Galilei) s-au impus în lume și au servit indubitabil umanității. Tot astfel, expedițiile îndrăznețe de orice fel, de la aceea a venețianului Marco Polo în Extremul Orient, precum și cea a lui Cristofor Columb în Lumea Nouă, până la cele pe Muntele Everest (de exemplu, alpinistul Reinhold Messner) ori la unul din polurile Terrei (de pildă, exploratorul Umberto Nobile la Polul Nord), pentru a nu mai vorbi de genialele și decisivele descoperiri în domeniul științei, ale lui Fibonacci, Leonardo da Vinci, Cardano, Torricelli, Galilei, Galvani, Volta, Marconi, Fermi, Emilio Segré, Salvador Luria, Carlo Rubbia și alții, care au constituit deschideri spre orizonturi noi, concepții temerare despre realitatea cotidiană, și nu numai, făcând astfel mai frumoasă și solidară crunta noastră viață.
Pictura italiană
Picturile rupestre din epoca Nuraghiană precum cele prezente în Sardinia sau cele din neolitica “Grotta dei Cervi” din Porto Badisco din sudul Italiei, previzionează picturile funerare ale fenicienilor și cele monumentale ale coloniilor elene prezente în Magna Grecia, în timp ce picturile funebre ale etruscilor din Tarquinia sunt printre cele mai bune exemple păstrate înainte de ascensiunea Romei antice. Romanii au inventat un nou gen, pictura triumfală, din care a derivat reprezentarea unor episoade „istorice”, necunoscute grecilor. Puține urme ale acestor reprezentări au rămas, dar faza imperială în schimb, este bine documentată de descoperirile arheologice din Roma, Pompeii, Herculaneum și Stabiae. De asemenea, rare urme picturale au existat după căderea Imperiului Roman de Apus până prin anul 1.000, cu câteva excepții foarte interesante precum frescele de la Biserica “Santa Maria foris portas” din Castelseprio (care încadrează în absidă un prețios ciclu pictural care înfățișează “Poveștile copilăriei lui Christos”, inspirate din Evangheliile apocrife), “de datare incertă”, fluctuând între sfârșitul secolului al VI-lea și al secolelor al IX-lea. La începutul Evului Mediu, Italia a văzut nașterea monahismului benedictin la Abația de la Monte Cassino, unde a pictat fresce și artistul prezent la Brașov, Mario Passavanti. Dacă astăzi rămân puține urme ale marilor abații și ale decorațiunilor picturale ale acestora (datorită distrugerilor și reconstruirilor succesive), mai substanțiale sunt unele resturi de fresce din zona alpină, de exemplu, rămășițele ciclului de fresce datând din secolul al IX-lea, de la Biserica “San Benedetto” din Malles (provincia Bolzano), printre puținele exemple de pictură murală carolingiană din Europa. Spre deosebire de arhitectură și sculptură, pictura italiană a avut un destin aparte în Evul Mediu târziu, rămânând ferm încapsulată și „încremenită” în modelele bizantine până în secolul al XIII-lea, fiind nevoie de revoluția picturală, figurativă a marelui Giotto, în care reprezentarea veritabilă a spațiului, a figurii umane și a suferințelor sale se află la fundamentul dezvoltărilor viitoare, inubliabile.
Renașterea este un „excepțional fenomen cultural de amploare’, un mare fenomen artistic italian, care își are rădăcinile în umanismul literar din secolul al XIV-lea al lui Petrarca și Boccaccio, în special, și în interesul reînnoit pentru arta romană. În zorii secolului al XV-lea, la Florența a fost stimulată o dezvoltare a artelor sub stindardul unei rigori reînnoite, a renunțării la „ornamentul” de prisos și a construcției geometrice a spațiului, a perspectivei. Lecția Florenței este preluată de alți artiști, care în călătoriile lor au răspândit noul stil contaminându-l cu școlile locale și dând naștere perioadei extraordinare a Curților princiaro-citadine, în care centre precum Urbino, Ferrara, Mantua, Padova, Rimini, Napoli și Umbria, precum și Florența, desigur, oferă idei noi în numele unei panorame extrem de bogate și variate. Secolul al XVI-lea se deschide cu figuri universale precum triada Leonardo, Rafael și Michelangelo, făcând din Italia „modelul de referință esențial” pentru întreaga artă europeană.
Secolul al XVII-lea s-a deschis cu inventarea unui nou stil, Barocul, la Roma, care va domina scena artistică europeană timp de un secol și jumătate. Artiști precum Bernini, Borromini și, desigur, Caravaggio (unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii, istoricul de artă André Chastel afirmând, printre altele: “Arta lui Caravaggio a constituit saltul cel mai important în întreaga istorie a picturii italiene”, și care pentru a sublinia realismul brutal al tablourilor sale, folosește un dramatic contrast de clarobscur), sunt protagoniștii unei reînnoiri de mare impact, european și universal, care se eliberează de canoanele artei clasice. Istoricul francez al Școlii Analelor, Fernand Braudel identifică epoca barocului drept punctul de „maximă iradiere a civilizației italiene”, indicând în baroc „o nouă formă de gust și cultură, o civilizație care va acoperi întreaga Europă” și va da viață unei „serii de creații moderne”, precum opera, teatrul modern și știința modernă.
După ce a devenit destinația artiștilor din întreaga lume, odată cu “Marele Tur” din secolul al XVIII-lea, după ce a exprimat marea școală a pictorilor peisagiști venețieni (Canaletto mai ales) și figuri internaționale de calibrul lui Giambattista Tiepolo, Italia artistică pierde din greutate culturală în comparație cu alte țări europene, ca de exemplu, Franța. A trebuit să așteptăm până la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a redescoperi experiențe figurativo-picturale de relevanță europeană cu mișcarea Macchiaioli-lor și cea a Divizioniștilor.
Pictura italiană a secolului XX
Secolul al XX-lea a văzut în Italia înflorirea diferitelor curente care au influențat cultura occidentală în artele vizuale, arhitectură și cinema. Printre cei mai importanți artiști ai începutului secolului trebuie amintiți pictorul Giuseppe Pellizza da Volpedo, celebrul pictor și sculptor Amedeo Modigliani, un important exponent al așa-numitei “Școli din Paris”; printre ceilalți artiști plastici care s-au remarcat în secolul al XX-lea îi amintim pe: Giorgio Morandi și desigur, pictorul metafizic Giorgio de Chirico. Dar să trecem în revistă principalele curente artistice din Italia secolului XX.
Futurismul a fost o mișcare de origine italiană care a început cu Manifestul Futurismului în 1909 de la Paris și a implicat pictură, arhitectură, literatură, muzică, cinema și chiar politică. Inspirată de idei de modernitate, progres, viteză, care au mers bine, din păcate, cu ideologia fascistă și lăudând războiul, mișcarea a avut influențe și în afara Italiei și mai ales în Rusia. Cei mai cunoscuți exponenți au fost: Filippo Tommaso Marinetti, Giacomo Balla, Umberto Boccioni și Carlo Carrà.
Pictura metafizică a început ca o mișcare între 1911 și 1915, de către Giorgio de Chirico, fratele său Alberto Savinio, Filippo de Pisis și Carlo Carrà, care fusese un exponent al mișcării futuriste, Giorgio Morandi a fost un alt pictor metafizic important. Mai precis, mișcarea a început în 1910 cu De Chirico, ale cărui lucrări onirice, din care s-a inspirat masiv Surrealismul, cu contraste ascuțite de lumină și umbră, aveau adesea o calitate vag amenințătoare, misterioasă, „pictând ceea ce nu se vede”. Pictura metafizică a fost o pictură avangardistă a secolului XX, curent apărut în contextul culturii italiene, care intenționa să reprezinte obiectele într-un mod clar și static, dar depășind aspectul lor „pur fizico-realist”. În acest sens s-ar putea face aluzie la semnificația metafizicii, adică la disciplina filosofică care propune să surprindă „esența situată dincolo de aspectul fizic al realității, dincolo de experiența simțurilor”.
Arte Povera a fost o mișcare italiană nouă născută în contextul artei conceptuale pe la mijlocul anilor 1960 între Roma și Torino, în conflict cu arta tradițională, care refuză materialele și tehnicile acesteia, apelând la materiale „sărace”, umile: pământ, lemn, fier, zdrențe, plastic, deșeuri industriale, cu intenția de a evoca structura originară a limbajului societății contemporane, eliberând-o de conformismul semantic. Printre cei mai cunoscuți exponenți ai săi se află: Luciano Fabro, Mario Merz, Giulio Paolini și Michelangelo Pistoletto.
Transavangarda a fost un alt curent artistic din Italia născut în a doua jumătate a anilor 70 ai secolului XX pe un proiect al criticului Achille Bonito Oliva în urma evoluției crizei economice, care a caracterizat acest deceniu și care a redus “optimismul productiv” și cultural al Italiei. Contextualizată, a posteriori ca una dintre direcțiile postmodernismului, Transavangarda, grație caracterului anticipator al mișcărilor care au caracterizat încrucișarea artei conceptuale, a continuat în Italia să fie protagonista unor valuri artistice ulterioare, suprapunându-se cu alte tendințe postmoderne. Principalii exponenți ai mișcării sunt: Sandro Chia, Francesco Clemente, Enzo Cucchi și Mimmo Paladino. Confirmând faima atinsă la nivel global, în Italia s-au născut diverse experiențe artistice a căror structură o urmează pe cea a Transavangardei, precum Nuovi Nuovi de Renato Barilli și Magico Primario de Flavio Caroli.
Pictura italiană, în general artele plastice, continuă în prezent tradiția epustuflantelor genii și personalități italiene din gloriosul trecut, prin opere originale care prezintă o inspirație permanentă mediteraneană, variată multiplu, conform regiunilor întregii Italii, și într-o oarecare măsură influențelor externe, mundane, moderne, încastrate în cadrul întregii umanități.
Mario Passavanti la Brașov
În acest context al artei italiene a secolului XX, am încercat să-l încadrez pe artistul plastic italian Mario Passavanti care a expus 63 de tablouri din îndelungata sa creație la Muzeul de Artă din Brașov, în perioada 28 iulie – 16 august 2023, autor născut în 1948 la Carrara în regiunea Toscana și stabilit la Florența unde trăiește în prezent, după un periplu american la San Francisco. Passavanti este un pictor de frescă notoriu, după ce a pictat frescele celebrei Abații benedictine de la Monte Cassino (distrusă inutil și inexplicabil de Aliați în cel de-al Doilea Război Mondial și reconstruită din temelii), sub oblăduirea maestrului său Romano Stefanelli. El a fost îndrumat de cunoscutul artist italian Pietro Annigoni, pictor oficial al regretatei Regine Elisabeta a II-a și contractat de președinții SUA, John F. Kennedy și Lyndon B. Johnson. Activitatea sa artistică în domeniul picturii a fost consemnată prin zeci de expoziții la principalele galerii de artă din San Francisco și din Florența, dar și în expoziția sa brașoveană de la Centrul Cultural “Reduta”, din 2015. Colecția de tablouri, realizate de Mario Passavanti pe parcursul a peste 40 de ani de activitate artistică, a cuprins portretistică (și autoportrete), creată în ulei pe carton pânzat; peisagistică, rurală și urbană, realizată în special în Tempera; natură moartă (statică), făcută în ulei pe același suport. Aparent, Passavanti nu aparține vreunui curent artistic italian, deși prin perfecțiunea detaliului amintește de pictorii prerafaeliți din Anglia secolului al XIX-lea și se înscrie, de fapt, în tendința pictorilor italieni realiști contemporani de a nu corespunde niciunei direcții artistice majore ce nu a fost generată în Italia, un fel de frondă a artei italiene față de postmodernism, abstracționism și neoabstracționism, surrealism, dar și progresismul inform din arta plastică occidentală a zilelor noastre, alta decât cea din Italia, mișcare artistică realistă ce a fost inițiată în secolul al XX-lea de Pietro Annigoni împreună cu alți șapte mari artiști ai lumii. Cromatica intensă folosită de Mario Passavanti pe tot parcursul operei sale îl recomandă ca pe un împătimit al culorilor tari, vibrante, de multe ori nenuanțate, în special albastrul, care amintește flagrant de cel de la Mănăstirea Voroneț, supranumită “Capela Sixtină a Estului”, care i s-a părut epustuflant. Opera sa încântă ochiul și desfată iubitorul de pictură în special prin inducerea senzației de familiaritate și apartenență culturală.
de Iulian Cătălui
Коментарі