Poeme pentru Paște

Versuri de veghe pentru Paşte

Poemele de mai jos, semnate de  Monica Pillat, fac parte din noul volum intitulat „Chilia fără ziduri”, care urmează să apară la editura „Spandugino”.

Pe calea Crucii

Am început s-o iau, în gând,

Pe calea Crucii, încercând

Să fiu, în ceasul cel mai trist,

Alături de hulitul Christ.

Suişul e atât de lung...

Dar El m-aşteaptă să-L ajung,

Iar la sfârşit, Îi spun: „mi-e rău,

M-aş răstigni în locul Tău,

Să nu mai simt cât Ţi-e de greu.”

Rãsfrângeri

Te-am aşteptat, pânã la capãt,

Nãdãjduind cã ai rãspunsuri

La întrebãri şi la nelinişti,

Ce nu îşi au pe lume leacul.

Şi, deodatã, eşti cu mine:

Mã iei acasã, de pe drumuri,

O potolire nesfârşită

Mã limpezeşte şi m-adunã,

Pânã devin ca niciodatã.

Tu mã priveşti, pierdut în gânduri,

Şi-ntr-un târziu, cutezi a-mi spune:

„Dã-mi, de te-nduri, adãpostire,

Îmbracã-mã în straie calde

Şi ia-mã-n braţe. Eu sunt Pruncul

Care-a murit şi-acum învie”.

 Mir

Mirul, în care Te-nveşmânt,

Până la punerea-n mormânt,

E o armură de alin,

Pe trupul încă peregrin.

Să fii aici şi să nu fii,

Deja, plecat dintre cei vii,

Ca asfinţitul scăpărând,

În întunericul flămând...

Uleiul sfânt, pe care-l porţi,

Te va păstra, până din morţi,

Te vei întoarce să ne ierţi?

Din rătăcire

Strânşi între-atâtea mii de zvonuri,

Ce ne-mpresoară ca o ceaţă,

Cum ne ferim de îndoială

Şi cum ieşim din rătăcire?

Poate acolo unde gândul

Nu se grăbeşte să ajungă,

Moare pe cruce Adevărul

De care nu vorbeşte nimeni.

Însă mai cruntă e tăcerea

Ce ne-asurzeşte şi ne-aruncă

În haosul vinovăţiei,

Din care n-am avea scăpare,

Dacă mormântul unde falsul

A îngropat dumnezeirea

Nu s-ar deschide pân-la urmă

Şi Duhul prigonit în lume,

De cei ce trec drept marii zilei,

N-ar învia pe totdeauna.

Era frig

Ne-a bătut în poartă Domnul.

Era frig şi întuneric,

Când ne-am dus să Îi deschidem,

Dar când a intrat, coliba

S-a făcut ca de mătase.

„Tare dor mi-era de-acasă!”

A grăit. „Dar nouă, Doamne!”

I-am răspuns. „Noi, fără Tine,

N-am avea nimic pe lume.”

Cum stătea în miezul nostru,

Înteţindu-ne tăcerea,

Ne-a învăluit, deodată,

Paradisul, ca o mare.

Ce bucurie…

Ce bucurie-nfricoşatã

Mã nimiceşte şi mã-ncheagã,

Fãcându-mã sã vãd, deodatã,

Cât plin poate ascunde lipsa?

Din cripta unde nu e nimeni,

Iese un zbor de glasuri albe,

Binevestind sfârşitul morţii.

Mã-ntorc. Cel ce s-a frânt pe cruce

Şi-a fost înmormântat, scãpat-a

Din giulgiu, ca din crisalidã,

Şi-şi fluturã în jur aripa.

Dau sã-L ajung… În mine creşte

Puterea vocii Lui de aur

Şi mã reped în bezna lumii

S-aprind ce nu se poate stinge.

Înveşmântat numai în duh

Atâta vreme-am stat ascuns,

Cã nicio veste din afarã

Pânã la mine n-a ajuns.

Totuşi, acum, parcã-n surdinã,

Un glas îmi spune sã m-adun,

Sã ies din criptã la luminã.

Ce iute lespedea s-a tras

Din faţa mea ca o cortinã!

Dau sã mã scol, sã fac un pas,

Dar mã înalţ, întâi, cu teamã,

Înveşmântat numai în duh,

Apoi devin Cel ce mã cheamã…

Nu e târziu

Nu-mi mai găsesc pe lume locul,

De când Te-ai stins pe cruce, Doamne,

Nu mai am zi, doar întuneric,

Până un licăr îmi deschide,

În nicăieri, calea pierdută.

O iau pe şoapta de lumină

Ce mă apropie de grădina

Care-Ţi acoperă mormântul

Şi când ajung, din cripta goală,

Aud suflarea unui înger

Ce-mi ia pe aripi tânguirea.

Nu e târziu, nu-i niciodată,

Să mor şi să înviu cu Tine.

Cu barca goală

Flămânzi şi nedormiţi, pe ape,

Ne întorceam cu barca goală,

Când L-am văzut la mal pe Domnul.

Ne-a făcut semn, ca altădată,

Unde să aruncăm năvodul

Şi ce delir de bogăţie

Am scos atuncea din adâncuri!

Cum se zbăteau, zvâcnind ca peştii,

Năuce, inimile noastre,

În sfânt misterul regăsirii!

Eram cu El... Ne înviase...

de Monica Pillat

„Învierea Domnului”, icoană de Markos Vathas 1498-1578 – Veneţia, Museum of the Hellenic Institute of Byzantine and post-Byzantine Studies