Între lumi
Îmi pun urechea la pământ
S-aud cum iese din mormânt
Lumina sufletului dus
Care se ia după Isus.
Încuietorile se sparg,
Tot ce e strâmt se face larg
Şi greul care mă strivea,
De nu puteam nici să respir,
Se subţiază în zefir...
Mă simt de parc-aş învia,
Deşi nu ştiu să fi murit.
Marta
Dac-ai fi fost aici,
Lazăr nu s-ar fi stins,
Azi e a patra zi,
De când l-am îngropat.
Dar unde Te duci, Doamne?
De ce destupi mormântul
Dând piatra la o parte?
Acum e prea târziu,
Iar el se descompune…
Dar când îl chemi afarã,
Iată că se ridicã
Şi iese dinãuntru,
Înfãşurat în giulgiu.
În timp ce îl dezlegi
Şi îi descoperi faţa,
Pare cã nu e Lazãr,
Pe care îl ştiam.
Se mişcã şi se uitã
La noi ca printr-o ceaţã
În care ne-a pierdut.
Din toţi, numai cu Tine
S-ar regãsi acasã,
Dar Tu nu mai ai timp,
Cãci Ţi se-apropie Ceasul…
Lazãr
În bãtãtura casei
Se-adunã tot mai mulţi,
Curioşi sã mã întrebe
Cum e sã fii-nviat.
Pe când le povestesc,
Câţiva se minuneazã,
Ceilalţi îmi spun cã mint,
Ori cã vorbesc în dodii.
Unii mã roagã doar
Sã-i las sã punã mâna,
Ca sã se încredinţeze
Cã sunt adevãrat.
Ajung şi pelerinii
Care, când mã ating,
Se umplu de mireasma
Vãzduhului strãfund.
Acum, de la un timp,
Îmi dau târcoale noaptea,
Din curte, pe sub geam,
Cei puşi sã stingã vâlva
Şi sã mã scoatã mort.
E vremea sã-i întâmpin
Şi sã le-arãt mormântul
Din care, pe vecie,
Continui sã mã nasc.
Spre Emaus
Mergeam cu ochii în pãmânt,
Când un necunoscut, pe drum,
Ne-a întrebat ce e cu noi,
De ce suntem atât de trişti.
- Desigur, eşti strãin pe-aici,
Am spus, de încã n-ai aflat
Cã Domnul nostru a murit
Pe cruce, între doi tâlhari.
- Oare-aţi uitat când vã vestea
Cã se va-ntoarce din mormânt?
S-a tulburat.
Noi am tãcut
Nepricepând ce ne vorbea.
Iar noaptea se lãsa curând,
Şi l-am rugat, dacã putea
Sã mai rãmânã lângã noi.
Ajunşi la urmã, am intrat
Toţi trei în casã. Am adus
Merindele şi nişte vin,
El le-a-nchinat şi-a luat în mâini
Pâinea, a frânt-o şi ne-a dat
Din ea cu gestul de demult…
Dar bucuria ne-a orbit
Şi nu L-am mai putut vedea.
Acum când vii
Cutremurat, dau să m-apropiu,
Acum, când vii şi-mi ceri să pun
Mâna în coasta sfărâmată,
Ca să fiu sigur că eşti Tu.
Fără liman e bucuria
Să fiu cu Tine, răstignit
Şi ridicat din morţi la viaţă…
Te-ating: făptura Ta e duh,
Făgăduinţă şi chemare.
Te voi urma neţărmurit,
Trecând prin zid, călcând pe ape,
Celor încremeniţi în jur
Le va cânta, trezită, piatra.
Noi, ca sămânţa sub pământ,
Vom încolţi până la ceruri.
Monica Pillat (n. 1947, la București) este poetă, prozatoare și traducătoare. Este fiica prozatorului Dinu Pillat (și a Corneliei) și nepoata scriitorului și poetului tradiționalist Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat-Brateș. Este absolventă a Facultăţii de Limbi Germanice, Secţia engleză-română (1970) și doctor în literatură comparată (1978). A fost profesor de literatură engleză şi americană la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970−1972) și la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti (1973−2005). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și autoare de cărți de poezie, proză, critică literară și memorialistică. A îngrijit volumele de corespondență ale familiei Pillat și a editat (împreună cu George Ardeleanu) seria de autor Dinu Pillat.
Comments