Portret în sepia
„Portret în sepia” de Isabel Allende (note de lectură)
Personajul sau povestea?
Cititorii (și scriitorii) pot fi împărțiți în două tabere: cei care citesc (sau scriu) de dragul personajului și cei care citesc pentru poveste. Dacă ar trebui să alegeți numai unul dintre ei, care ar fi acela? Personajul dă naștere poveștii sau povestea construiește personajul?
La Isabel Allende, mai mult decât la orice alt scriitor, personajul în sine ESTE povestea. Personajele ei nu ar putea exista în afara fabuloaselor istorii ale vieților lor. Îmi place și stilul ei, îi citesc cărțile pentru frazele legănate ca un descântec, frumos echilibrate, cu cuvinte îndelung alese, încercate unul câte unul cu răbdare, până îl găsește pe cel mai potrivit.
Isabel Allende este nepoata unui președinte chilian, născută în Peru, crescută în Chile și refugiată în Venezuela, în timpul dictaturii lui Pinochet. Acestea sunt primele rânduri din mica biografie care apare pe copertele tuturor romanelor ei, o poveste în sine, ca și cum cartea nu ar începe cu capitolul unu, ci un pic mai devreme, de pe prima clapetă. Ca și cărțile ei, biografia Isabelei Allende miroase a guave, scoici și papaya, are gustul de caramel și portocale al lucumei, se aude ca oceanul noaptea și se simte ca vibrația pământului atunci când se apropie în goană o herghelie de cai sălbatici.
„Portret în sepia” m-a încântat cu galeria de personaje exotice, originale, pe care Allende le construiește ca un ceasornicar care lucrează cu lupa fixată la ochi și un surâs misterios în colțul gurii. Aparent, eroina principală și glasul care povestește este Aurora del Valle, născută în epoca victoriană la San Fracisco, în Chinatown, dintr-o mamă pe jumătate chinezoaică și un tată chilian.
Spun aparent, pentru că din momentul acestei nașteri, povestea izbucnește nestăpânită în toate direcțiile, scoțând rând pe rând la lumină, în avanscenă, misterioșii membri ai acestor două familii: mai întâi Paulina del Valle, bunica paternă a Aurorei, excentrică și stăpânitoare, femeie de afaceri care pierde averi pe parcursul tulburărilor istoriei, dar le recuperează de fiecare dată, deopotrivă iubitoare și răzbunătoare, într-un amestec cum numai viața adevărată poate avea, copleșită uneori de tristeți și străbătută adesea de revolte furtunoase; apoi Tao Chi’en, bunicul matern, doctor chinez care practică acupunctura, numit de Aurora „dragostea mea cea mai veche, de care se fac țăndări toți bărbații pe care i-am cunoscut, căci niciunul nu se ridică la înălțimea lui”; Lynn Sommers, timida sa mamă, de o frumusețe ruptă din alte lumi („pe deplin conștientă de faptul că înfățișarea ei o despărțea de restul muritorilor. Își purta frumusețea ca pe o infirmitate, sperând în secret că o să-i treacă, cu timpul”); un majordom care devine soț al stăpânei sale; un verișor care o adoptă pe Aurora, pentru a spăla onoarea tatălui ei adevărat, apoi șiruri nesfârșite de unchi, verișoare și mătuși, toți pasionali, toți atinși de nenoroc, împinși de pe un continent pe altul de războaie și schimbări politice.
Încercând să scape de un coșmar care o chinuie, să-i afle rădăcinile reale pentru ca astfel să iasă de sub puterea lui, Aurora străbate, istorisind, trei generații și scoate la lumină povești de iubire, tristeți și fericiri, părinți secreți, adevăruri uitate și redescoperite la maturitate, atunci când tot ce-ți mai rămâne de făcut este să te întrebi: cine aș fi astăzi, dacă aș fi știut? Unul dintre delicii a fost, pentru mine, numele chinezesc al Aurorei, care fusese numită la naștere Lai-Ming (Zori-de-Zi).
Pentru Isabel Allende, sensul nu este un lucru care străbate viața omului, de la naștere până la moarte, ci el se întinde pe mai multe generații. Ca să-l afli, ca să-ți poți răspunde la întrebarea care este rostul meu pe lume, trebuie să cauți începutul firului, probabil cu trei generații în spate. Iar atunci când începe să povestească, îmi lasă impresia unui tren cu treizeci de vagoane care a pornit din gară, ridicând nori de praf împrejur și făcând clădirile să vibreze. Nimic nu-l mai poate opri până când nu ajunge la capăt. O mare forță, culcă totul la pământ și-și spune povestea răspicat.
Închei cu o mărturisire, probabil un fel de secret al lui Polichinelle de acum: citesc cărțile pentru personajele lor.
de Simona Antonescu