David Foenkinos

Volumul „Potențialul erotic al soției mele”, scris de scriitorul francez David Foenkinos, publicat în anul 2017, de către editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, este cea de a treia carte a acestui autor, fiind premiată cu Premiul Roger-Nimier în anul 2004 și tradusă în douăzeci de limbi.

Foenkinos este, fără îndoială, unul dintre cei mai surprinzători și versatili scriitori (ca tematică și stil) pe care i-am citit în ultima vreme. De asemenea, el demonstrează în fiecare carte că este un fin cunoscător al naturii umane, aspect vizibil și în acest roman ce are, în prim plan, un bărbat insignifiant, a cărui singură pasiune adevărată este să colecționeze obiecte. Personajul însă evoluează treptat de la a fi un colecționar oarecare, până la a fi colecționarul gesturilor femeii pe care o iubește.

Scriitorul a ales pentru personajele sale, nume semnificative. În mod ironic, bărbatul se numește Hector, aidoma eroului grec (cel mai viteaz dintre troieni), în timp ce soția lui are numele Brigitte (zeița celtică a fertilității și a focului).

Cititorul ajunge să înțeleagă pe parcurs faptul că toate personajele romanului sunt, într-un fel sau altul, colecționare: de iubiri posibile sau imaginare, de trofee, de obiecte. Aparentei normalității a vieții protagoniștilor, autorul îi opune existența ascunsă a fiecăruia dintre ei, în care minciuna (de cele mai multe ori benignă) își are rolul bine statornicit. Personajele mint din diverse motive, așa cum se întâmplă și în realitate, pentru a fi iubite, acceptate, pentru a putea trăi. Deși pornim prin a crede că cel mai înșelător dintre ele este Hector, până la final scriitorul reușește să ne convingă că acesta este cel mai sincer. Foenkinos descoperă încet vălul sub care toți ceilalți stau ascunși, testând aidoma unui păianjen plasa minciunilor pe care și le spun zilnic și în care, în cele din urmă, rămân singuri prizonieri. În acest sens, cartea vorbește cititorului despre miturile personale, mai mari sau mai mici, pe care toți oamenii își clădesc existența. Să fie oare vorba de faptul că avem nevoie de obsesii? Este omul o ființă obsedată? Sau lipsa unui scop face ca acestea să dea sens unei existențe superficiale? Cei mai mulți își creează mituri personale mai întâi pentru a-și clădi o imagine pozitivă în ochii celorlalți, însă, undeva pe drum, acestea se suprapun chiar și în mintea celui care le-a generat peste propria persoana. Devin o a doua piele.

Pe de altă parte, „Potențialul erotic al soției mele” este o carte despre aflarea plăcerii în măruntul existenței și al erosului. Așa cum se gândește și Brigitte, care inspiră gânduri erotice bărbaților ce o văd spălând geamuri: „Pesemne că fiecare om avea un potențial erotic fabulos, însă puțini erau cei în stare să-l găsească....” (pag 167).

David Foenkinos ni se arată ca un iubitor al poveștilor cu final fericit. El reușește să găsească firul Ariadnei în viețile întortocheate pe care le zugrăvește, care scot personajele la limanul propriei idei despre sine. Cea care îl conduce pe Hector pe drumul către eliberarea de obsesii, căci un singur martor este suficient pentru a te salva, este chiar soția lui, fiind vorba, până la urmă, de întâlnirea fericită dintre obsesia bărbatului și secretul ascuns al femeii, pe care aceasta nici măcar nu știe că-l posedă. În mod fericit, finalul cărții mi-a răsturnat ideea pe care mi-o formasem pe parcurs, introducând în mod ironic ideea de fatalitate. Hector rămâne, în cele din urmă, un colecționar fără de voie, chiar atunci când renunțase cu adevărat la toate obsesiile colecționare, însă, pesemne, nimeni nu poate fugii de propriul dat.

Din punct de vedere al construcției, romanul pare o piesă de teatru de păpuși burlescă în care personajele își recită propria arie în fața spectatorilor și a celorlalte personaje. Cititorul aude vocea naratorului doar în spate, zâmbind parcă. Din când în când, însă, la fel ca un maestru-păpușar, îl simțim trăgând de sforile în care stau atârnate personajele, pe care le însoțește spre împlinirea propriului destin. Am regăsit, astfel, la Foenkinos tipul de umor caricatural pe care îl putem întâlni și la alți scriitori francezi din care îi amintesc, aici, doar pe Voltaire, Molière sau Daniel Pennac. Putem vorbi de altfel și de o farsă bine condusă. cu atât mai mult cu cât cuvântul farsă are o lungă tradiție în Franța. Până în secolul al-XV-lea, termenul a fost folosit pentru a descrie toate elementele (caricatură, indecență, jocul măscăriciului) care se găseau în piesele de teatru ce amuzau atât oamenii simpli, cât și pe cei bogați.

de Anca Ianchiș