top of page

Povești călătoare

Actualizată în: 19 dec. 2023


Povești călătoare - culorile unite ale diasporei

2023 ne-a adus al treilea volum, coordonat de Ciprian Apetrei

Uneori nu cititorii își caută cărțile, ci se întâmplă tocmai invers, iar în acele situații aprecierea asupra lor merită să rămână consemnată undeva. Verba volant, scripta manent – chiar dacă aceste rânduri ar fi să rămână numai în propriul meu sertar. În speță este vorba despre al treilea volum de „Povești călătoare”, publicat la Editura Minela, coordonat de Ciprian Apetrei, alăturând primelor două volume, alte 35 de povești, impresii și bucurii-dureri ale românilor din diaspora.

Când am început să citesc cartea mi s-a părut a fi plată. Povestea unor întâmplări banale despre cum au plecat autorii din ţară, interesante poate prin noutatea locurilor descrise și al gustului de libertate proaspăt descoperită. Dar poveştile, ca şi întregul volum, păreau lipsite de miză. Desigur, era povestea lor, importantă pentru fiecare, dar uşor fadă pentru cititor.

Pe măsură ce am citit, ceva se cerea a fi remarcat, iar eu mi-am dat seama că nu interpretez textele în cheia corectă și am reluat lectura. Apoi am descoperit că toate poveştile au în comun o culoare. Toată cartea are o culoare a depărtărilor, o culoare plăcută, dar una care nu există în spectrul luminos perceput de ochiul uman – e o culoare pe care o emană numai scrierile celor plecaţi de acasă. Acea culoare a binelui găsit, dar amestecată cu un pic de cenușiu care lăsa în urmă o dâră, pe care dacă o urmăm ajungem invariabil în România.

Nu am desprins niciun patriotism demagogic de complezență, nicio încrâncenare, ci un dor românesc de pământurile natale, un dor dezbrăcat de conotaţii care ne-ar putea duce gândul spre orice necurățenie. Am găsit acel dor despre care învățătoarea mea din clasele primare m-a învățat că este intraductibil în altă limbă.

Am apreciat fiecare poveste în parte, remarcând condeiul, Anei Maria Dobre, al Ramonei Sandrina Ilie, Carmen Dimitriu, Anca Mizumschi, Elisabeta Boțan, Laura Bolfa, deși este nedrept să numesc doar acești autori. În contextul general poveștile lor au devenit ușor neimportante. Mai important este întregul pe care îl compun – o carte și un simțământ comun. 

Ce este aceea o țară? – m-am întrebat. Un teritoriu delimitat de o linie imaginară, în interiorul căruia avem o unitate lingvistică și administrativă. O ficțiune, o creație artificială a minții umane, ceva ce nu există în realitate. Nu poți pune mâna pe „țară”, ci doar pe ce găsim în interiorul delimitării statale: obiecte, oameni, elemente ale naturii.

Atunci de ce ficțiunea numită țară este atât de importantă pentru oameni? Doar pentru că omul trăiește tot atât de mult în lumea sa psihică, cât trăiește și în lumea reală? Teritoriul ocupat de un animal este un loc de care el aparține prin ceea ce îi oferă locul respectiv. Nașterea și obișnuința nu au nicio relavanță. Doar pentru om, țara reprezintă mai mult, pentru că doar omul poate percepe și manifesta o aderență și o apartenență psihică. De aceea nu îmi este clar dacă țara este a noastră sau dacă noi aparținem ei, pentru că țara ne posedă. Nu mereu fizic, dar întotdeauna ne posedă mintea și sufletul.

Ce ne face să ne iubim țara? Tot o ficțiune, pentru că dorul de țară nu este născut doar din frumusețea unor locuri sau limba în care am prins grai. Pe lângă mormintele străbunilor și ființele celor dragi, iubim și ideea de țară. O simțim chiar fără a o putea explica. Dorul de ceva concret devine dor de o țară ca un tot rotund, dar greu de definit.

Apreciez în mod deosebit efortul lui Ciprian Apetrei, făcut atât pentru oameni, text și cartea de față, cât mai ales preocuparea lui pentru viitor, exprimată în cuvântul înainte, printr-o speranță-curiozitate: „să vedem ce Românie, de aici şi de pretutindeni, vom lăsa în grija copiilor noștri.”

Parafrazând autorii constat că „nu există distanţă între acasă de acolo şi acasă din România” pentru că ei poartă România în suflet, oriunde s-ar duce. Aflu că „rădăcinile omului sunt pentru totdeauna și nu pot fi tăiate” și că ei „niciodată nu au plecat de acasă, doar s-au împrumutat o vreme altor locuri.”

Într-o poveste mai veche am spus că aș putea carateriza relația cu țara mea ca fiind relația dintre un amorez tânăr şi naiv, din perioada interbelică, nedus încă la femei şi o prostituată de stabiliment, de care s-a îndrăgostit. Ştie că acea dragoste îi este nocivă. Ştie la câte mizerii este obligată fata de către matroană, însă e atât de frumoasă... Şi inimii nu îi poate porunci. O iubește! Aşa că se mulţumește chiar şi numai să o vadă trecând pe trotuarul celălalt, la braţul cuiva. Vorba românească: e rău cu rău, dar mai rău e fără rău.

Nu trebuie să citiți cartea pentru calitatea scrierii – deşi toate textele sunt bine scrise – ci v-o recomand pentru a înţelege cine și ce sunt românii, cine și ce sunt cei plecați și la urma urmei, cine sunteţi domniile voastre. Iar aici vă vorbesc din propria mea experiență. Am avut șansa să plec spre alte țări care mi-ar fi oferit cu sigranță mai mult bine general decât țara mea, dar m-am răzgândit de fiecare dată chiar înainte de plecare. Nu am înțeles de ce, până ce nu am citit poveștile călătoare.

În fine, am ajuns la concluzia că nu pentru dragostea de țară a celor din diaspora trebuie să ne facem griji, ci pentru a celor rămași aici. Ei, cei rămași, nu sunt conștienți de comoara numită România.

Felicitări lui Ciprian Apetrei și tuturor autorilor din volum, ale căror povești m-au emoționat atât de mult, încât aștept cu sufletul la gură cel de-al patrulea volum.

61 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
bottom of page