top of page

Trei proze poetice

Actualizată în: 22 feb. 2023



Calul ăla alb, nemaipomenit de alb...


aș fi vrut să pariez pe cai cu trei picioare,

cu nume frumoase,

ba chiar aș fi vrut să uit de mine”

Bogumil Hrabal



Calul ăla alb, nemaipomenit de alb, m-a făcut să mă dau jos din pod sau din pat ca să scriu. Poate voiam doar să-mi dovedesc mie și lumii că mai există cai albi și la noi.

Îl purta de dârlogi băiatul frizerului, cel cu doctorat în Heidegger. La Paris. Sorbonne II. Venise în sfârșit acasă. Da nu singur. Ci cu un acordeon mare. Alt bagaj nu mai avea.

Și umbla așa, când țanțoș, când trist. Cu un moț de păr pana corbului, pleoștit pe frunte. Și o traistă în care ținea doar pozele lui de la o sală de fitness și medaliile bunicului din cele două războaie mondiale. Venise doar cât să se însoare. Ea i-a spus pe loc Nu. El s-a dus iar în pețit. De data asta călare pe un cal alb, nemaipomenit de alb. Și cu acordeonul ăla mare la care cânta de mama focului, lăsând calul să-și vadă de ale lui. Adică liber. Adică la pas. Adică fericit. Adică nu-l bătea nimeni la cap. Nu-i strângea nimeni frâul.

Fata i-a zis Da. Și a sărit iute pe cal, în spatele lui. Și-l ținea strâns de parcă se sfârșea lumea. Și tot satul era la porți să vadă calul ăla alb, nemaipomenit de alb purtând o fată și un bărbat care cânta la acordeon multe melodii verzi ca primăvara, apoi violete ca Dunărea din tabloul tatei vândut pentru o ferdelă de cartofi, în timpul foametei din Moldova.

Și deodată slobozi Dumnezeu o ploaie. Așa, din senin. Și calul alb, nemaipomenit de alb, începu să se înnegrească. Se făcuse neagră și rochia albă a fetei. Și toți au înțeles că el vopsise calul tot, tot în alb. Fiindcă îl furase cu o zi înante când ea i-a spus Nu. Chiar de la tatăl ei.


București, aprilie 2020, când chiar cu cal alb adevărat nu poți să ieși din casă decât în intervalul 11-13. Dacă ești trecut de 65 de ani.




Povestea nu așteaptă

brațele i s-au întins ca să o îmbrățișeze și a îmbrățișat-o, dar fără ca ea să fie acolo: ori cânți ori atingi. Ori una ori alta.”

Amos Oz


Va veni într-o zi un drum la tine și te va întreba de ce te-ai oprit. Cum să-i explici că piatra și lemnul nu se mai potrivesc ca înainte. Că trupul și sufletul au îmbătrânit, casa și cheia și-au găsit adăpost altundeva. La o margine de ape, de altfel de drumuri. Neîmblânzite toate și care te atrag, dar te și sperie, fiindcă ai devenit farul care desparte satul de pescari de mare. Și pe fata cu rochie albastră de umbra ei, adică de tine cel însetat de iubire.

Doar un tremur în voce îi trădează emoția de atunci, din ziua ploiasă, când ți-ai așezat valiza cu etichete din marile orașe ale lumii în casa ei de lut. Și i-ai păscut caprele. Și i-ai desțelenit inima și grădina în care scoicile se amestecau cu levănțica, ba chiar urcau pe vrejurile cu roșii în pârgă. Atunci te-ai apucat să scrii fiindcă simțeai că povestea nu așteaptă. Că s-au despărțit de carne cuvintele, asemeni scoicilor pe care le culegeai vară de vară și copil fiind făceai din ele corăbii.

Acum scoicile strânse le-ai mutat într-un borcan mic de gem și l-ai umplut cu apă de la robinet. Și eu sunt atât de departe de tine, singurateca mea! Speriat de iubire am fugit.

Și mai ales departe de tine, drumul meu cel mai frumos, mirosind a busuioc, a mere și a scorțișoară, tu, ultima mea ispită.

Și umbra ta îmi șoptește iar povestea asta cu o mie de nunanțe volatile sub ploaia de stele. Și am găsit, în buzunarul de la paltonul scos de la naftalină pentru iernile fără de mare și fără de tine, o cheie adormită.



O dimineață americană

Vanda stătea picior peste picior în livingul imens cu vedere la plaja bordată cu palmieri. Fuma și asculta concertul nr. 1 în do major pentru violoncel si orchestră al lui Haydn. O relaxa, o bucura, o scotea din lațurile gândurilor. Era, ca și America: respirația vieții. Sosise în Lumea Nouă la sfârșit de august. Își amintea acum, după 30 de ani, de prima ei dimineață la ocean. Era pe o plajă din New Jersey. Urmele pașilor îi erau repede șterse de valuri când a văzut scoica aceea în formă de stea, pe care a luat-o încântată de albul ei strălucitor. Dolar de nisip, așa i se spunea.Atunci habar nu avea ce găsise, un loz câștigător? Sau fals?

Era, erau atât de tineri și ea și soțul ei, proaspăt veniți, fugiți din Praga, împreună cu fetița lor de 6 ani. Ea profesoară de engleză, el arhitect.

Întoarse capul spre peretele cu fotografia făcută de Alfred Siegliz, celebrul artist fotograf, galerist și soț al pictoriței Georgia O’Keeffe. Se numea „Terminal” și înfățișa o stație terminus pentru trăsurile cu cai de la New York, din fața vechii Poște. Era ger mare și zăpadă pe jos. Un vatman arunca apă peste caii lui care scoteau aburi. Așa se simțea ea, acum, după 30 de ani de Americă. Ca după o cursă extenuantă. Ca amărâții ăia de cai. O cumpărase după o vizită la Metropolitan Museum.

George prefera o copie după o acuarelă optimistă reprezentând podul din Florida Keys care lega un oraș cu o insulă. Pe același perete pusese și o copie după un ulei al Georgiei O’Keeffe intitulat „Clădirea radiator – noaptea, New York”. Fusese pictat în anii în care artista se mutase într-un apartament de la etajul 30 din Shelton Hotel. Și reprezenta un zgârie nor cu aproape toate ferestrele luminate. Ca un foc la care îi venea să se încălzească. Nu degeaba îl numise pictorița radiator.

Și el era un înfrigurat deși avusese mari succese în acești ani. Casa în care locuiau ei acum era proiectată de el și plasată chiar pe malul oceanului. Livingul imens în care era Vanda avea un perete din sticlă foarte groasă. De ce? Fiindcă George adora peștii și apa și razele ce o străbăteau, dar, mai ales, îi plăcea să-și surprindă oaspetii, mereu alții. Totul se petrecea întotdeauna la orele fluxului. Peretele tot era acoperit de o cortină grea de catifea. O maree dura cam 3 ore, flux și reflux. Ca amintirile. Cresc în inimă ca să descrească apoi până la întoarcerea în neant.

Spectacolul regizat de el consta în tragerea draperiei de către menajera lor atunci când George îi făcea un anume semn. În loc de perete apărea, spre stupoarea, uneori chiar spaima oaspeților, oceanul cu vietățile lui. Ca într-un film SF. Nu, nu erau lângă un acvariu, nicidecum. Și dacă? se întrebau unii. Dacă, ce? La ce vă gândiți? Dacă s-ar sparge geamul-perete? Am dispărea cu toții înghițiți de valuri, iar casa, casa s-ar prăbuși, zicea el uitându-se la ceas. Cam în câteva minute apa ar mușca din malul abrupt pe care am plasat-o. Adrenalină pură, sută la sută americană. Dar liniștiți-vă! Noi trăim așa cu aceste maree de aproape cinci ani împliniți. Mai grele sunt mareele sufletești. Ia gândiți-vă la voi și la căsniciile voastre Mai toți ați avea ce povesti! Hai, mai luați un whisky. E vremea să ne desfătăm cu niște caracatiță la abur și fructe de mare. Când vine refluxul îmi place să ies și să culeg câte ceva din grădina mea oceanică. Îmi aduce aminte de vremea copilăriei mele de la Praga. Tata, care era actor, dădea petreceri cu colegii lui, doar după ploi. Fiindca atunci ieșeau o mulțime de melci în cimitirul de lângă casa noastră. Și mergea cu noi copiii să-i culegem. „Trufandale”, zicea el, rânjind către noi atât de înfrigurați și de speriați de toți morții ăia vecini cu melcii. Și cu noi.

A trecut și el prin multe joburi până să ajungă un arhitect de succes, se gândea Vanda în timp ce scrumiera se umpluse de țigări, iar sticla de whisky se înjumătățise în dimineața ploioasă. Le enumeră în gând: zugrav, grădinar, gropar la cimitirul Woodlawn din Bronx, ghid în pădurile din Pennsylvania în lunile de februarie pentru cei interesați de împerecherea bufnițelor și aranjor de vitrine pe Fifth Avenue.

Vanda scoase de sub bluza ei albă, din cea mai fină mătase, lanțul subțire pe care se legăna o cruce mică dăruită ei de bunica Maria la botez. Nu s-a despărțit niciodată de ea. Acum i-au apărut în fața ochilor biserica din copilăria și tinerețea ei. Avea Hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Tare iubea icoana cu Maica Domnului copilă urcând treptele templului lângă care ea se spovedea. Prima întrebare pe care i-o punea Părintele duhovnic era mereu aceeași: „Ești bucuroasă ?”, și ea care răspundea, din toată inima ei, „Da !”.

Doamne, de când nu se mai spovedise. Din acea ultimă dimineață dinaintea fugii lor în America. Nu se mai spovedise și de teamă că trebuia să recunoască că nu, nu mai era bucuroasă, ci tristă și uneori chiar căzută în păcatul deznădejdii. Trecuse și ea prin multe aici în Lumea nouă, uitând să mai multumească lui Dumnezeu pentu toate Darurile Sale.

Eu și George cu timpul ne-am preschimbat în doi înfrigurați. Nici la biserică nu mai mergem. Mama ne spunea că Sfânta Liturghie e o taină a bucuriei. Ca și taina rugăciunii.

Vanda asta nu sunt eu, nu mai sunt eu. A ieșit repede din casa lor acvariu. S-a suit în mașină și nu s-a oprit decât în fața catedralei ridicată în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților de către Sfântul Ioan Maximovici, mare făcător de minuni și nebun întru Hristos. De abia acum, după 30 de ani, această dimineață americană s-a preschimbat într-un luminiș al speranței. Al bucuriei.



noiembrie 2021


165 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

1 comentário

Avaliado com 0 de 5 estrelas.
Ainda sem avaliações

Adicione uma avaliação
Convidado:
27 de mai. de 2023
Avaliado com 5 de 5 estrelas.

"O dimineață americană" mi-a plăcut foarte mult.

Curtir
bottom of page